De ceva timp Banca Nationala a Romaniei publica minute ale sedintelor Consiliului de Administratie. Si in acestea se mentioneaza o tendinta de crestere a creditului acordat in moneda nationala; creditul in lei acordat sectorului privat ajunsese la 57, 7% din total la finele lui februarie 2017, fata de 51,7% cat a reprezentat in aceeasi perioada in 2016. Drept este ca aceasta s-a intamplat si pe fondul reducerii expunerii unor grupuri bancare europene pe economia romaneasca –este vorba de o dezintermediere (deleveraging), o revenire pe piete mai apropiate. Si aici gasim explicatia pentru care intermedierea financiara (stocul de credite) a scazut intre 2009 si 2016 cu aproape 25% –de la cca 39% la 29% din PIB. Dar este un fapt ca in anii de boom al creditului componenta in valuta a fost dominanta. Si alte documente ale BNR mentioneaza aceasta evolutie. Este de observat totodata ca la depozitele in sistemul bancar intern gradul de euroizare este sub o treime din total.
O intrebare poate fi de ce BNR subliniaza evolutia evocata mai sus cat timp exista obiectivul de intrare in zona euro –ce este prevazuta in Tratatul de aderare la UE. Aceasta chestiune necesita o lamurire in campul analizei economice. Adica, o replica la un rationament simplist de genul: cu cat aderarea este mai mai grabnica cu atat mai neavenita este de-euroizarea. Un prim argument este ca acest rationament pacatuieste cel putin daca admitem ca exista preconditii de bun simt economic pentru aderare. Astfel, este necesara o masa critica de convergenta reala si structurala cu zona euro, care sa permita rezistenta la socuri potrivnice. A doua conditie, mai putin prezenta in conversatiile de acasa, este nevoia unor reforme institutionale si de mecanisme in zona euro care sa ii mareasca capacitatea de a raspunde la socuri asimetrice –inclusiv constituirea unei “capacitati fiscale” (un buget ale zonei euro), o schema colectiva de garantare a depozitelor. Aceste conditii arata de ce o aderare prematura nu este binevenita, dincolo de faptul ca nu ar putea avea loc daca lipseste acordul statelor ce constituie zona euro.
Moneda ca relatie intre cetateni si economia interna
Dezvoltarea raspunsului la intrebarea mentionata mai sus (daca are sens sa aiba loc de-euroizare pana la Aderare) priveste moneda nationala ca intruchipare a relatiei intre stat, economia interna si cetatean. In spatele unei monede sta un stat (facem abstractie de monede paralele, precum bitcoin, ce reclama o alta discutie). Daca nu exista incredere in economia interna, cetatenii, firmele se indreapta catre alte monede; este fuga de moneda locala. Astfel se explica dolarizarea ca fenomen in lume, in economii slabe — in America Latina, dar si in alte parti de pe glob si nevoia acuta de rezerve valutare. In Europa, dupa aparitia euro, s-a manifestat euroizare in Europa centrala si de Rasarit (dolarul a fost valuta rege in primul deceniu al tranzitiei). Si in Romania, dolarizarea dupa 1990 si, mai tarziu, euroizarea au marcat tranzactii financiare. A afirma ca euroizarea a avut loc intrucat cetatenii si firmele anticipau aderarea rapida la zona euro este o explicatie neconvingatoare; exista teama de instabilitatea monedelor locale, se incerca eliminarea riscului valutar, tezaurizare prin active valutare. Sa nu uitam ca inflatia a fost inalta mai bine de doua decenii in Romania dupa 1989.
Euroizarea s-a produs nu numai prin denominarea in euro a imprumuturilor si depozitelor; exista un fenomen mai amplu ce afecteaza conduita si psihologia oamenilor, nu neaparat ilustrat de tranzactii nominale, pe hartie. Stabilirea multor salarii si venituri s-a facut prin raportare la euro; cum exista indexarea la inflatie a unor bond-uri (obligatiuni), a unor salarii, tot astfel stabilirea in fapt a veniturilor in euro (salariul net de pilda) a fost o forma de protejare a puterii de cumparare. Si sunt inca tranzactii ce se fac considerand preturi in euro in mod explicit (ex: tranzactii imobiliare), chiar daca plate are loc in lei. Este de prezumat ca de-euroizarea diminueaza amploarea tranzactiilor denominate, explicit, sau implicit, in euro.
Dinamica cifrelor monetare in utimii ani poate fi judecata intr-un registru al cresterii increderii in moneda locala. Iar aceasta incredere este de pus in relatie cu scaderea puternica in inflatiei, mersul dobanzilor (reducerea diferentialului de dobanda la creditele in lei vs. credite in valuta), corectia unor dezechilibre majore in economie –bugetare si externe), etc.
De-euroizarea si robustetea economiei
Dolarizarea/euroizarea aduce consecinte mai putin bune pentru politica economica. De pilda, pentru o banca centrala, se complica conduita de politica monetara deoarece rata sa de referinta are relevanta considerabil amputata; ce conteaza pentru tranzactiile in valuta sunt ratele la creditele in valuta, ratele la dobanzile de referinta ale Bancii Centrale Europene. Daca are loc de-euroizare transmisia politicii monetare este mai usoara afectand o parte mai mare din masa monetara din economie. Si regimul de tintire a inflatiei (inflation targeting) este mai usor de practicat cand nu exista o dualitate accentuata a sistemului monetar. Este de examinat aici fragilitatea bilanturilor gospodariilor si firmelor care se imprumuta in valuta in conditile in care au castiguri predominant in moneda locala; mai ales gospodariile sunt in aceasta situatie, chiar daca exista remiteri de bani de la cetateni care lucreaza in strainatate (aceste remiteri s-au ridicat la miliarde de euro anualmente). O regula de prudenta elementara este ca cei care se imprumuta sa o faca in moneda in care isi obtin grosul veniturilor. A crede ca oamenii, in masa, se pot proteja de riscul valutar prin operatiuni de hedging este o naivitate. Nici nu este responsabil sa incerci sa ii transformi in arbitrajisti pe piata valutara. Necazuri legate de contractarea de credite in monede straine au originea in neintelegerea acestei reguli prudentiale si explicarea insuficienta de catre banci a riscului valutar. Ca statul se imprumuta si in alte monede (euro, dolari SUA, yeni) nu invalideaza aceasta regula prudentiala. Statul se poate imprumuta numai cat ii permit pietele financiare –chiar daca are privilegiul suveran de a putea taxa cetatenii si companii pentru a obtine venituri fiscale.
De-euroizarea confera substanta unei functii de baza a unei banci centrale, de imprumutator de ultima instanta (lender of last resort); ea mareste puterea bancii centrale de emitent de moneda de baza (baza monetara) si capacitatea de interventie in momente de criza. Faptul ca BNR are rezerve mari (peste 34 miliarde euro) are ratiuni in istoria deceniilor de tranzitie si perioade critice cauzate de deficite externe mari. In general, economiile emergente au nevoie de rezerve ca factor de descurajare pentru atacuri asupra monedei locale. Trebuie spus totusi ca cel mai bun aparator al economiei este o politica care nu permite deficite mari si cresterea costurilor de finantare, ce stimuleaza castiguri de productivitate sistematice. De-euroizarea reduce riscul valutar intr-o economie; unde exista discrepante mari intre active si pasive, ca volum si structura, fragilitatea economiei este majora. O incredere superioara in moneda interna poate stimula economisirea interna –atenueaza plecarea resurselor din tara, mai ales intr-un regim de circulatie libera a capitalurilor. Si corectia unor dezechilibre externe este facilitate de euroizare scazuta.
De-euroizarea este deci o evolutie ce mareste robustetea economiei, care ilustreaza mai mare incredere in moneda nationala; ea merita sa fie incurajata. La aceasta evolutie contribuie masuri de politica macroprudentiala, ce au de tinut in frau dinamica creditului. Si conduita bancilor conteaza in masura in care incurajeaza creditul in moneda locala.
De-euroizarea si aderarea la zona euro: un paradox
De-euroizarea este de judecat ca nefiind in contradictie cu obiectivul de aderare la zona euro; poate fi privita insa ca un paradox. Cu cat economia este mai robusta, mai compatibila structural si ca nivel de convergenta reala cu zona euro, cu atat mai usoara devine aderarea. In Cehia, nu exista practic euroizare; este un rod si al stabilizarii macroeconomice din primii ani ai tranzitiei la economia de piata, al increderii populatiei in moneda nationala. Chiar daca pare o exagerare, coroana ceha este vazuta adesea ca moneda de plasament, precum francul elvetian si coroana daneza. In Polonia si Ungaria se observa o scadere a gradului de euroizare –in a doua tara un factor de actiune fiind conversia administrativa a unui stoc de credite din ratiuni de ordin sistemic. Ce importa finalmente pentru aceste tari este o politica monetara mai eficienta si cresterea robustetei economiei. In Croatia situatia este diferita existand un stoc de credite in valuta foarte inalt, peste 85% din total. Iar Bulgaria are regim de consiliu monetar ce a fost introdus pentru a face fata efectelor crizei bancare de acum doua decenii.
Concluzia este ca de-euroizarea in economia romaneasca este un fenomen pozitiv, ce exprima incredere in crestere in moneda nationala. Aceasta evolutie nu trebuie sa fie erodata de politici economice mai putin reusite, de derapaje bugetare si de cont extern.
Este posibil ca la aderarea la zona euro, cand va avea loc, mai mult de 85-90% din tranzactiile in economia autohtona sa fie denominate in lei. Ce pare a fi o contradictie, este in fapt numai un paradox. Ca sa intram cu brio in zona euro avem nevoie de un Leu cat mai puternic/credibil, de o economie cat mai robusta.
