Perioadele de criză sunt prin definiție însoțite de exagerări. Criza în sine, de orice fel ar fi, este consecința exagerărilor în evoluția unor tendințe. În faza premergătoare crizei tendințele de regulă sunt augmentative, nu neapărat în sens pozitiv (vezi speculația), iar în criza propriu-zisă sunt recesive, imposibil de escamotat. Ambele tendințe sunt din categoria comportamentului de turmă. Este cunoscut că economiștii consideră efectele tipice perioadei de până la criză încurajatoare, deși sunt iraționale, iar pe cele ale crizei propriu-zise ca alarmante, ele transformându-se în panică. Numesc exagerări și ce se întâmplă în realitate, și ceea ce se întâmplă în reflectarea realității.
În această perioadă, exagerările sunt în mai toate direcțiile, iar acest mod este evident din 2008 încoace, cauzele situându-se în comportamentele tolerante cu exagerările ale decidenților din ultimele patru decenii. În economie pacea pregătește asiduu războiul! Aproape de 14 ani trăim pe panta descendentă și sunt semne că vom mai trăi cu această categorie de exagerări încă jumătate din durata perioadei trecute.
Cumva neobișnuit, prevalență au exagerările din gândire atâta vreme cât realitatea, cu deosebire cea economică, se structurează după gândirea economică. Economia globală este produsul direct al unei viziuni larg îmbrățișate sau pur și simplu imitate. Desigur, toate arealele economice se află în siajul trăgătorilor tăvălugului economiei globale.
Forma generică a crizei declanșate în 2008 este dependentă de o deviație a teoriei economice, sensibilă la cerințele ideologiei mainstream, provenind din curentul conceptual țesut în jurul ideii de așteptări raționale, hrănite în placenta teoriei piețelor libere. Exagerările urieșești de comportament s-au întâmplat în sistemul bancar, mai întâi, încurajat de ciclonul dereglementării. La drept vorbind economia încă este oglinda acestei ideologii, știința economică și economiștii jucând subaltern.
Exagerările acoperă o paletă amplă de stări, de la naivitate, trecând prin rateuri ale cumpătării, până la frizarea relei intenții.
Cea mai naivă exagerare se întâmplă înaintea crizei și înseamnă inducerea ideii că lucrurile merg bine. Este perdeaua care se așază pe simțul critic pentru a dospi aluatul inevitabilului. Apoi, cea mai riscată exagerare este prezentarea crizei ca fiind o stare pre-apocaliptică. Exagerarea intermediară limitărilor prezentate mai sus ia forma discursului tip înțelepciunea de pe urmă. Ipostaza cea mai jenantă a analiștilor derivă din teza contra-intuitivă că trebuie să fie rău înainte de a fi bine.
Corolarul exagerărilor este generat de teza că această criză – de fapt nod gordian de crize cu soluție alexandrină mult prea amânată – are logica oricărei crize tematizată și intrată în manualele aflate la îndemână. Nimic mai exagerat decât o exagerare de conformitate liniară!.
În mod evident, criza care bântuie la propriu starea lumii, se arată ca neavând asemănare decât poate cu marile cezuri din experiența omenirii, numite praguri de civilizații. Între altele, asemănarea se apropie de turbionul provocat de pluriformul fenomen al Iluminismului, unde se originează principiile care au impus, față de oricare perioadă dinainte, tendințe radical diferite ale acțiunii umane, nu doar în plan economic. Datorăm acelui impuls de inovație și raționalitate marea civilizație de tip occidental.
Dar important în contextul actual este că precaritatea soluțiilor de ieșire din criză vine din modul iluminist de a ne uita la ceea ce se întâmplă în jurul nostru ca la un mecanism căruia musai i se poate înlătura orice defecțiune. Nimic mai eronat se dovedește, iată, această credință, cel puțin la cumpăna secolelor XX și XXI când „mecanismul” prezintă o uzură mult prea avansată. Se constată, la nivelul bunului-simț chiar, că un astfel de mecanism nu mai poate fi reparat, ci pur și simplu schimbat!.
Criza multiplă în care trăim este forma crudă a ceea ce putem numi calea care se închide, dar pe care refuzăm să o acceptăm ca atare. Recunoașterea închiderii de ciclu este de neevitat când apar mai multe probleme care nu mai pot fi rezolvate de capacitățile reale sau potențiale ce țin de logica acestuia. Dezvoltările lui în planul existenței umanității nu mai sunt suficiente. Este ceea ce putem constata astăzi. Sunt direct afectate sistemele societale, înțelegerea în sine a funcționării lor normale se degradează.
Ex abrupto, suntem în consecințele unui sfârșit de superciclu al experienței umane de a fi dat un răspuns la obiectivele supraviețuirii, marcat esențial de potențialul creativ adus de revoluțiile industriale și de împlinirile emancipării universale. Dar și de zădărnicire, prin confortul instalat de către performanțele ciclului numit al primei modernități, a căii care se deschide, superciclul celei de-a doua modernități, unde se încarcă idealul de umanitate interesat de conviețuire. Primul a asigurat, spre deosebire de istoria anterioară, spectaculos resursele subzistenței, scoțând umanitatea din depedența absolută de Natură, al doilea este dotat să pună în valoare resursele abundenței, propulsând umanitatea în starea dependenței de propria creativitate.
Inițial starea de criză a superciclului a fost identificată ca postmodernitate, ca dislocare a esențialului în favoarea formei, cu excesul de conceptualizare a marginii și marginalului. Simptomele sunt înseriate cu nominări precum post-industrialism, post-democrație, post-adevăr, post-umanitate etc. Terminologia sugerează că se iese din ceva fără să se vadă orizontul unde se înfiripă alternativa. Poate fi vorba și de o tulburare a rațiunii, regina Iluminismului.
Practic se petrece o contrarevoluție în scopul conservării universului de virtuți ale ciclului din perioada lui de impactare maximă a realității. Prelungirea consecințelor căii care se închide se vede sub forma crizei actuale. Soluția la starea crizială, care este una de sistem, este schimbarea radicală a modului de acțiune umană încât să iasă din coada de cometă a primei modernități, cu formele ei de gestiune a avuției și a puterii, a drepturilor și libertăților, a idealului eminamente materialist.
Există, deci, un univers spiritual în care se poate gândi ieșirea din această criză cu totul diferită de cele ce au avut loc în economia industrială de piață. Este universul de semnificații, de provocări ale acțiunii umane aferent ciclului celei de-a doua modernități, fie și prin aproximările pe care le dăm acestuia prin străpungerile atribuite societății cunoașterii. El ne luminează în privința înțelegerii că a acționa inerțial și parțial – și nu asupra întregului sistem experiențial al omenirii aflat în criză – ca și în continuitatea recurgerii la structurările, scopurile și mijloacele primei modernități vom întârzia extrem de mult sau chiar vom rata izbăvitoarea ieșire la liman.
Cel mai important este de recalibrat mediul intelectual din economie care să vadă că la criza economică soluția este dincolo de economie, aceasta nu mai poate proveni din fundamentele ordinii civilizaționale, din pattern-ul de gândire care a funcționat de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la sfârșitul secolului XX. Ieșirea din criza economică este ieșirea din modelul de economie marcat de excludere, între altele, în primul rând din regula configurării polarizate a avuției. În context se vor depăși exagerările și de naivitate, de voință subminată de utopii sau de adeziune necritică la ideologii politice.
Cheia este schimbarea de sensibilitate care să facă posibilă trecerea la economia reticulară, din rațiuni de angajare deschisă și echilibrată a inițiativei de a face pentru a fi „cuceritori” ai naturii umane, singura variantă câștigătoare în fața oricăror forme de criză. Este economia celui de-al doilea ciclu de modernitate, unde umanitatea va corespunde, motivațional și acțional, mai deplin esenței ei.
Constat – și sunt confortabil – că în avanpostul în care se poziționează gândirea din sistemul băncilor centrale există motivare și determinare să se renunțe la preceptele teoretice blocante ale schimbării, să se experimenteze noul mod de concepere a funcționalității reîncastrării în ansamblul economiei, pregătind rațional intrarea în noua etapă de evoluție a modernității.
