Ne ajunge din urmă inflația sau nu este o întrebare chinuitoare pentru mulți în contextul crizei pandemice. Răspunsul trebuie privit însă, spun specialiştii, prin două lentile. Prima este aceea a analizelor tradiționale ale inflației, pe baza metodologiilor internaționale, însușită de marea majoritate a statelor lumii, cea prin prisma raportărilor statistice. A doua, care își face loc mai pregnant în unele comentarii și analize de început, dar legate de criza pandemiei, este cea a măsurării inflației într-o criză de acest fel, produsă la o sută de ani de la o alta, manifestă în primul sfert al secolului trecut. Preocuparea pentru ce se va întâmpla cu inflația are și ea două dimensiuni, respectiv așteptarea producerii creșterii acesteia și căutarea unei explicații asupra întârzierii manifestării ei, în condițiile în care există factori care să o redinamizeze, poate chiar spectaculos.
Inflația, categorie cu care operăm și care este luată în considerare de băncile centrale pentru a-și calibra politica monetară, este o convenție, prin care se defineşte dinamica nivelului general al prețurilor, cu importante consecințe asupra puterii de cumpărare a oamenilor. Impactul este complex între creșterea nominală a prețurilor, dinamica relativă a veniturilor și erodarea monedei naționale, cu atât mai mult când unele prețuri la bunuri și servicii au la bază cotații sau prețuri internaționale, exprimate în valute forte, ca dolarul sau euro. Dinamica generală a prețurilor se calculează în baza unui coș de cumpărături, structurat, de regulă, după obiceiurile naționale de consum, armonizate însă la un nivel regional (ca în cazul UE), unde rata inflației se măsoară în sistemul HCPI al indicelui armonizat al prețurilor de consum, asigurându-se astfel acuratețea comparațiilor internaționale.
Cum pandemia a modificat considerabil necesarul de consum de bunuri și servicii ale populației, precum şi, mai ales, pe cel al modalităților de a avea acces la ele, există o presupunere rezonabilă că inflația reală este mai mare decât cea măsurată în mod tradițional. Sunt analiști care, făcând referire la unele aspecte interesante, susţin că, prin distanțarea sanitară, tentația de a negocia prețul la cumpărături (acolo unde se poate) sau de a alerga după discount-uri anunțate ori folosirea cupoanelor emise de unele magazine, a fost relativ înfrântă. Pandemia a produs și o restructurare în sine a coșului de produse de care cetăţeanul are nevoie, pentru unele din ele fiind acceptate prețuri mai mari, iar la altele se manifestă reţinere ori accesare mai rară (frizerie, coafură, restaurante, bilete pentru spectacole etc.). Pentru altele, consumul este mai mic (se călătorește mai puțin, chiar cu mașina proprie, iar traseele internaționale sunt pline de surprizele accesului în țările de destinație).
Cetățenii au recurs în mod evident la ajustări în cheltuielile lor, fie din considerente de deviere de la ”preferințe” (obstrucționate de măsurile administrative), fie din motive de scădere a veniturilor sau a propensiunii de a economisi în fața incertitudinilor zilei de mâine sau viitoare. Se mai adaugă măsurile proprii de prevenție, ceea ce duce la cumpărări mai mari, de exemplu la medicamente, care nu sunt chiar ieftine, iar prețurile sunt dictate de marile firme internaționale producătoare. Concluzia este că structura coșului de consum s-a modificat, iar instituțiile care urmăresc mișcarea prețurilor nu mai captează cu corectitudine aceste evidente schimbări structurale. Produse cu prețuri mai mari sau „căutate” în proporții mai reduse își modifică ponderea în coșul convențional, iar noua dispersie a prețurilor la consumuri de bunuri și servicii reale se pierde în structura ermetică a aceluiași coș. Alberto Cavallo, economist de la Universitatea Harvard, a proiectat un Covid CPI (Consumer Price Index), preluând și cuantificând modificările menționate într-un nouă structură a coșului de consum, cu relevanță pentru ceea ce simt consumatorii în propriile buzunare. Calculele acestuia denotă că inflația reală este cu 1 pp peste inflația măsurată de către autorități, întrucât numai așa se poate explica de ce CPI crește sau scade sub așteptările determinate de metodologia curentă.
Un raport al Consiliului Român al Concurenței ne spune că prețurile de detaliu al produselor și serviciilor au urmat o evoluție divergentă, tocmai datorită comportamentului de consum modificat de pandemie. În cazul României, avem o evoluție divergentă între prețurile produselor alimentare, acestea fiind în creștere, și prețurile produselor nealimentare, în recul pus pe seama contracției cererii pentru ele. De observat faptul că nu numai cererea este cea care determină această divergență, ci și prioritățile în securizarea zilei de mâine, din punctul de vedere al venitului disponibil și al ofertei, la câtă incertitudine se cultivă în fiecare zi pe toate canalele, fie oficiale, fie în media. Urmărirea vânzărilor, ca cifră de afaceri și structurare, confirmă regional, la nivelul continentului european, predilecția cumpărătorilor pentru produse alimentare neperisabile, medicamente și accesorii, în ciuda unor promoții avantajoase de reînnoire a stocului de echipamente casnice, mobilă, refacerea ambientului intern, inclusiv prin prisma șederii mai prelungite acasă.
Inflația de bază a scăzut sau se menține joasă și din cauza unor prețuri internaționale la unele materii prime, în special la energie, observată încă de la ultima criză financiară. Economiile încetinind, în mod evident consumurile de energie și materii prime au scăzut, iar cererea slabă și o acumulare de stocuri a creat o presiune în jos asupra prețurilor acestora. Cea mai mare bulversare a fost pe piața țițeiului brut, unde au fost momente de cotație zero, cu efecte geopolitice. Interesul pentru achiziționarea de materii prime agricole de bază, neperisabile, va determina, în urma ofertei restrânse a unui an secetos și presiunii pe stocurile anilor anteriori (unele stocuri fiind chiar strategice), astfel ca prețurile specifice să înregistreze salturi semnificative. Toate acestea confirmă divergența de evoluție a diferitelor cotații internaționale, care se va regăsi în prețurile de consum.
Am putea spune că anul 2021 poate fi unul de răscruce în determinarea corectă a inflației, o nouă noțiune introdusă în vocabularul economic fiind ”inflația ascunsă” (hidden inflation). Ea are însă impact asupra achizițiilor guvernamentale, în condițiile unor bugete stresate de deficite tot mai mari. Pentru România există deja îndoieli ale Comisiei Europene că se va putea trece la o ajustare a deficitului bugetar, de altfel necesară, ca un proces antamat treptat și cu fermitate, începând din anul 2021. Deteriorarea finanțelor publice determinată de pandemie – în planul sănătății, al susținerii locurilor de muncă și al compensării pierderilor acestora, amânarea la plată a unor obligații către stat și bănci ale agenţilor economici etc. – este la o limită periculoasă, iar noi credem că cea mai bună soluție, susținută de specialiști, este o restructurare completă a sistemului de taxe și impozite. Sistemul actual este îndepărtat de structura medie de formare a veniturilor bugetare în UE27, corecțiile fiind necesare în nivelul unor taxe (pe avere și pe proprietăți – cine le are să le stăpânească, dar are în mod sigur și resurse să le întrețină, unde se includ și taxele către stat), în colectarea corectă prin măsuri de conformare voluntară, dar și cu toleranță zero față de o anume evaziune, realizabilă prin excluderea multiplelor excepții din codul fiscal. Avem de evitat cel puțin continuarea unei alunecări periculoase spre deficite mai mari, concomitent însă cu începerea consolidării treptate. Rolul Consiliului Economic și Social trebuie să devină tot mai important în restructurarea fiscalității naționale, în condițiile unei mai bune reprezentări și a revenirii de facto la respectarea principiilor rămase doar pe hârtie în ceea ce privește neutralitatea măsurilor fiscale,certitudinea impunerii,justețea impunerii sau echitatea fiscală, eficiența impunerii și, mai ales, predictibilitatea impunerii (Codul Fiscal – Legea 227/2015, cu ultima actualizare prin Legea nr. 239 din 6 noiembrie 2020; CAPITOLUL II – Aplicarea și modificarea Codului fiscal, ART. 3 – Principiile fiscalității).
Explicațiile la care am făcut referire cu privire la inflație sunt valabile și pentru România, chiar dacă unele știri titrează bombastic că România se numără printre țările UE cu cea mai ridicată rată anuală a inflației în luna octombrie 2020. Da, inflația este mai mare, deși în scădere (la 1,8% în luna octombrie, față 2,1% în septembrie, date Eurostat), însă peste inflația din zone euro (-0,3%), sau cea de la nivelul UE din aceeași lună octombrie 2020 (0,3%). Avem State Membre cu inflație mai mare decât cea din România – Polonia (3,8%), Ungaria (3%) sau Cehia (2,9%) – dar și unele unde rata anuală a inflației este sub zero – Grecia (-2,%), Estonia (-1,7%) și Irlanda (-1,5%). Aceste evoluții captează însă fenomenologia legată de presiunile de consum pe diferite categorii de prețuri, diferențiate pe țări, și care determină: (1) ca inflația de bază în zona euro (core inflation, după eliminarea prețurilor pentru bunuri volatile, ca energia și alimentele) să fi înregistrat o creștere de 0,2% în octombrie, similară cu cea din luna septembrie; (2) iar în România, conform datelor INS, deși rata anuală a inflației a coborât la 2,2% în octombrie față de 2,5% în septembrie, mărfurile alimentare s-au scumpit cu 4,34%, serviciile cu 2,85%, iar mărfurile nealimentare cu numai 0,60%.
Deși lupta imediată rămâne cea împotriva deflației cu tot efortul, de a se asigura lichiditate fiscală sau monetară în lupta cu pandemia (nu este cazul României, care acum are șansa să se înscrie în definiția cantitativă a stabilității prețurilor), opiniile specialiștilor ne vorbesc de inevitabilitatea revenirii inflației. Ne rețin atenția articolele ”Why Inflation Is Inevitable after Coronavirus Bailout” (Econ Americas, contributor Daniel Duarte, aprilie 2020) și ”Why Infation Could Be On The Way Back” (FTOpinion, Martin Wolf, noiembrie 2020), pe care nu trebuie să le trecem cu vederea, după unele explicații legate de Teoria monetară modernă (MMT), conform cărora, deocamdată, atât timp cât lichiditatea presupusă în exces nu determină o creștere economică peste potențialul PIB, nu putem vorbi de pericolul inflației.
În cazul primului articol citat, se menționează că inflația, în opinia economiștilor, este o ”taxă ascunsă, care ciupește din puterea de cumpărare a monedei naționale”. Din păcate, politicienii preferă o eludare a efectului ei în timp real pentru cetățeni, ca indivizi sau oameni de afaceri, rata inflației fiind comunicată cu 1-2 luni mai târziu, când deja cu aceeași unitate monetară se cumpără mai puține bunuri și servicii. Este un lucru ”normal” când, de regulă, taxele și impozitele vizibile, cunoscute din timp sunt nepopulare pentru votanți. În lupta cu criza pandemică, răspunsul la aceasta ne va duce în viitor la un tablou întunecat al economiei globale, întrucât monedele depreciate, ruperea lanțurilor de aprovizionare, fragmentarea livrărilor, închiderea unor agenți economici și scăderea competiției, toate vor determina o presiune de creștere asupra prețurilor, inflația fiind, deocamdată, controlată datorită reducerii/restructurării cererii. De asemenea, avantajele pecuniare ale consumatorilor se vor îndrepta spre necesități stricte (alimente, utilități, medicamente) și numai o relaxare a condițiilor de circulație le va deschide apetitul și pentru alte produse, caz în care inflația va crește. Dacă se adaugă și nerevenirea producției la capacitate, oferta redusă de bunuri și servicii va fi un alt factor de creștere a inflației prin prețuri. În orice caz, afirmă Durante, care a compliat articolul după opiniile analistului pentru Econ America, Paz Gómez, suntem în momentul în care inflația, așa cum o percepem și se manifestă, va produce ”The Silent Wealth Drain” pentru toți.
În 2007, fostul președinte al FED, Ben Bernanke, explica că starea expectativelor în materie de inflație influențează în mare măsură inflația reală și, implicit, abilitatea băncii centrale de a asigura stabilitatea prețurilor (Durante). În vremuri stresante, ca cea prin care trecem, responsabilii de politici economice se feresc cât mai mult de a se angaja în proceduri care nu țin cont de ”ascultarea” cu atenție a mersului economiei (ca și problema inflației ascunse), fiind încrezători în modul în care piețele evoluează și pot să-și revină din șocuri precum cel al pandemiei. Economiști ca Frederic Mishkin, Gregory Mankiw sau Andrew Levin au făcut, însă, comparații între estimările oficiale ale inflației și ”inflația resimțită” (”real-feel” inflation). Cazul cel mai actual este acela când consumatorii sunt mult mai atenți la ”economia de zi cu zi”, prin frecvența cumpărăturilor, comportamentul pe care și-l asumă față de prețuri, deciziile financiare proprii și viitorul veniturilor, abordând un altfel de mod de a ”paria” pentru piețele de desfacere. S-ar impune, deci, ca o bancă centrală să includă, în modelul ei de calibrare a dobânzii de politică monetară, un indicator al percepției inflației la nivelul consumatorilor.
Martin Wolf, în articolul menționat, face o analiză a ciclurilor inflației, comparând situația prezentă cu povestea „vine lupul”. Preocupați cu ce se întâmplă cu inflația când încă nu poate fi adusă la un nivel sănătos prin eforturile de a crea spațiu fiscal prin îndatorare și de a spori lichiditatea, este posibil să ne trezim brusc cu o inflație de 5% sau chiar de 10% în anul 2021. Predicția lui Wolf se bazează pe lucrarea academică a lui Charles Goodhart și Manoj Pradhan ”The Great Demografic Reversal”, în care profeția unei inflații iminente mari este dublată de cadrul analitic în care o explică. Cu actuala criză pandemică și efectele ei economice, autorii menționează că ”the world economy is about to shift regimes”, așa cum s-a întâmplat în anii ’80, când interesul pentru aducerea inflației sub control s-a combinat cu declanșarea globalizării în termenii cunoscuți ante-criza financiară și intrarea Chinei în economia mondială. Acum, după 40 de ani, suntem în situația în care ”era” inflației joase și a îndatorării masive este pe cale să se sfârșească, economia globală intrând într-o nouă schimbare de regim.
Am ajuns la scadența impactului benefic al unor fenomene (avansul în integrarea economică a lumii prin deschiderea multor economii – China, dispariția blocului socialist, demantelarea URSS – a accelerării comerțului internațional ca urmare a investițiilor directe în lume făcute de statele dezvoltate, creșterea semnificativă a ofertei de muncă pentru structurile de producție, mai ales la bunurile ”tradeable”) și al evoluțiilor instituționale ale multilateralismului (crearea OMC în 1995 și accederea Chinei la ea, 2001). Autorii menționează că, în ciuda scăderii sporului natural al populației în economiile mari și active în comerțul internațional, forța de muncă a beneficiat de participarea tot mai activă a femeilor, ceea ce per total a determinat ca forța de muncă activă să crească mai repede decât populația, iar PIB-ul pe locuitor să fie mai dinamic decât cel pe angajat. Concomitent, a scăzut forța de negociere a forței de muncă cu angajatorii în statele dezvoltate, a crescut cota profitului în PIB cu accentuarea inegalității, iar o economisire oarecum debordantă a menținut inflația la niveluri joase și a dus la scăderea dobânzilor reale. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul unei îndatorări care, în prezent, se presupune că este mai mare decât cea de după WWII, ca proporții în PIB-ul produs.
Multe din aspectele menționate, legate de Marea moderație, sunt în schimbare (deglobalizarea, accentuarea problemei demografice, îmbătrânirea populației, îngustarea pieței forței de muncă etc.) au ca impact generalizat creșterea numărului de consumatori în raport cu cei care produc. Piața muncii este pe cale să se radicalizeze, contribuind la creșterea presiunilor inflaționiste. Marile deficite bugetare și de datorii publice, dacă nu vor fi adresate în sensul rațiunilor economice, fie vor eroda monedele naționale, fie vor isca preferința pentru inflație, pentru a reduce din povara rambursării. În ambele cazuri, efectul va fi scăderea standardelor de viață. La nivelul deciziilor politice dăinuie o mare dilemă, una din ele fiind schimbarea corelației dintre șomaj și inflație, pe fondul unei creșteri economice lente, bruscate de dinamici negative produse de măsurile de control al pandemiei, care solicită cheltuieli guvernamentale sporite. Îndatorarea va trece negreșit spre o presiunea asupra ofertanților de finanțare, iar de aici, spun autorii, este posibil să ne întoarcem la anii ’70, dar în circumstanțe mai grave. De aceea, este greșit să credem că presiunile inflaționiste în pandemie ar fi căzut când, de fapt, ce se măsoară ca inflație oficială nu captează inflația ascunsă, produsă de modificarea comportamentului consumatorului în circumstanțele care vor deveni noul normal.
Claire Jones, în articolul său din Financial Times ”How hidden is inflation?” (17 noiembrie 2020) confirmă ca greșită judecata că pandemia ar fi dus la dispariția inflației, ceea ce ne duce la concluzia că poate măsurile luate de unele bănci centrale, pentru revigorarea ei de la pragul de deflație, nu atacă ceea ce ar trebui de fapt. Totul pleacă din nou de la metodologia de calcul a inflației, orientată spre un tip de consumator care, în prezent, poate nu mai există. Mulți factori arată că măsurătorile oficiale pot subestima exact evoluția în creștere a prețurilor pentru noul consumator, care se adaptează circumstanțelor pandemiei. Jones afirmă că acesta este motivul pentru careNational Institute of Social and Economic Research din Marea Britanie au creat un ”lockdown CPI”. La nivel global, conform analizelor FMI, acest ”lockdown CPI” poate arăta o mare dispersie, ceea ce, în opinia noastră, impune o nouă metodologie consacrată la nivel internațional, dedicată noii inflații ascunse, care are nevoie de un timp al precipitării noilor realități, mai ales în ponderarea structurilor din coșul de consum.
Se pare că inflația s-a pierdut pe culoarele superpiețelor prin subestimarea costurilor la produsele alimentare, ca urmare a diversității contributorilor care le produc/transportă (cu cheltuieli de transport scăzute) și poate și a plăților făcute în cea mai mare parte cu carduri de debit și credit (cercetarea lui Alberto Cavallo, deja menționată). Recomandarea momentului, făcută prin prisma disparității între țări a calcului unui ”lockdown CPI”, este că ar fi bine ca un CPI-Covid pe principalele economii să înceapă a fi calculat pentru a aduce la lumină ceea ce numim acum inflație ascunsă. Acest lucru ar calibra mai corect conduita politicii monetare a băncilor centrale. Ulterior s-ar putea lua și o decizie metodologică de restructurare a CPI, poate după 2022, când se presupune că vom intra în noua normalitate. Adevărul momentului este foarte simplu. Dacă salariile cresc cu nivelul inflației, consumatorul nu a câștigat nimic, iar dacă inflația oficială scapă comportamentul consumatorului în pandemie, atunci consumatorul are o pierdere, fie din nivelul inflației reale, fie din devalorizarea monedei.
Rămâne în continuare în atenţie problema ancorării inflației atunci când vorbim de ”core inflation”, indice din care sunt scoase, din motive de observare a stabilității prețurilor, produsele volatile – alimente și energie –, adică exact domeniul unde consumatorul este, în prezent, mai atent cu cheltuielile .Sheyna Steiner, în articolul ”Is inflation higher than you think?” (apărut în Bankrate în mai, 2011!) avertiza (încă de atunci) că poate ”core inflation” este teoretic un indice mult mai bun, pentru că reflectă creșterea prețurilor fără să ia în considerație ”natura capricioasă a vremii și a orientărilor politice care influențează costurile la alimente și energie”. Din păcate, acum contează chiar natura capricioasă a crizei prin care trecem. A fost un an cu secetă și instabilitate în Orientul Mijlociu, deci variații de inflație pot fi influențate de costurile producției de cereale și a combustibililor. Steiner ne mai spune că impactul inflației asupra portmoneului consumatorului este mai evident la modificarea prețului la energie decât la modificarea prețului la un bushel de oricare din cereale. În prezent, realitatea pentru consumator în materie de modificare a prețurilor este că la multe produse de utilitate imediată prețurile au crescut, inclusiv din modul în care se preferă să se facă cumpărăturile, deci inflația simțită este mai mare decât cea oficială.
La mijlocul anului 2020, credința revenirii inflației era susținută de relaxarea în măsurile de protecție a sănătății și în deschiderile unor activități economice. Noile șocuri ale pandemiei au determinat ca momentumul declanșării inflației să se piardă spre sfârșitul anului, ca urmare a disipării factorilor care susțineau respectiva credință. Reflectarea situației este în cifrele oficiale. Agerpres titra recent un titlu edificator pentru îndoielile expuse: ”România, printre țările UE cu cele mai mari creșteri ale prețurilor la electricitate pentru consumatorii casnici”. Dar sub același titlu regăsim și ideea că ”în primul semestru din 2020 prețurile medii la gaze naturale pentru consumatorii casnici din UE au fost aproape stabile și s-au situat la 6,6 euro/100 kWh, în timp ce în România prețul era de 3,2 euro/100 kWh”. Pe bucățele, în dinamica pe linii structurale ale indicelui inflației vedem modificări evidente, iar o inflație reală ar trebui să le evidențieze nu numai ca ponderi în coșul de consum, ci și ca viteză.
Lecții care nu trebuie uitate: scăderea inflației nu înseamnă scăderea prețurilor; rata inflației în scădere nu este același lucru cu scăderea prețurilor; o scădere a ratei inflației nu înseamnă că inflația a ieșit din teritoriul pozitiv; încetinirea inflației nu este similară deflației, iar ca deflația să se întâmple ar trebui ca rata anuală a inflației să devină negativă; costul vieții măsoară schimbările în prețurile medii ale coșului achizițiilor de bunuri și servici ale unei gospodării tipice, determinate convențional; modalitate principală de măsurare a inflației este indicele prețurilor de consum (CPI); acest indice este ponderat pe grupe de produse și servicii în urma unor anchete îndelungate în timp, pentru a se ajunge la un coș cât mai reprezentativ de cumpărături.
Este mai mult decât sigur că reprezentativitatea cu care eram obișnuiți este în schimbare, iar metodologia cunoscută pentru CPI va suferi modificări, dacă vrem să știm în ce lume schimbată vom trăi și să luăm cele mai bune decizii economice.
Autori:
Dr. Napoleon POP Dr. Valeriu IOAN-FRANC
