Titlul articolului scris de Michael Ivanovici, care sună „The ECB and the Euro are the only glue holding parts of Europe together”, aduce în actualitate rolul băncilor centrale în vremurile noastre de restrişte, marcate de necesitatea restabilirii creşterii economice în condiţii de echilibru şi sustenabilitate, depăşirea crizelor politice, sau, cum spunea cineva, să ţinem cont că există întotdeauna o linie roşie peste care nu ar trebui să trecem. Sintagma ţine de raţiune, corectitudine, disciplină, educaţie, principii, valori, reguli de manual, dar în primul rând de morala intrinsecă de care trebuie să dăm dovadă permanent ca oameni, având profesii şi discernământ în utilizarea capacităţilor noastre intelectuale cu bună credinţă, dar şi în linie cu legislaţia care normează un domeniu sau altul.
Problema Germaniei de a avea un guvern îngrijorează pe mulţi privind la modul cu merg negocierile dintre cele trei partide dispuse să formeze o coaliţie majoritară. Şansele mici acordate (încă) formării guvernului până la data de 1 aprilie (ce dată!) îi determină pe unii analişti să afirme că stabilitatea Uniunii Europene este în joc. Germania, de regulă prevăzătoare inclusiv din motive de o hegemonie mai mult sau mai puţin recunoscută de ea însăşi, dar bine simțită de alţi parteneri europeni, s-a trezit după alegerile din septembrie 2017, într-o situaţie care îi schimbă complet paradigma guvernării. Această schimbare preocupă, întrucât de la supărările unora pe tendințele ei hegemonice – euro fiind o clonă a mărcii (vest) germane – s-a trecut la îngrijorarea liderilor europeni că Germania va deveni incapabilă să-şi asume un rol de lider în funcţionarea UE într-o lume globalizată.
Dar, revenind la euro, se spune că el este un compromis între Germania şi Franţa în aceeaşi idee de împăcare istorică care stă la baza întregului proiect european, adică nedepășirea liniei roşii care poate provoca conflicte. Germania a acceptat să renunţe la marcă impunând-şi propria viziune asupra băncii centrale emitente, o instituţie supranaţională, „cea mai independentă autoritate mondială în materie de politică monetară” (Ivanovici). Franţa a susţinut crearea euro din considerentul de a nu lăsa Germania cu o poziţie dominantă în proiect, poziţie provenind din forţa ei economică şi capacitatea de a genera productivitate din poziția de a fi geografic situată şi în centrul Europei. Nu este nici un secret că Germania, din motive geo-economice proprii, a contribuit serios la cea de a cincea lărgire a Uniunii cu ţările din centrul şi estul Europei, zece la număr, ceea ce a preocupat guvernanţa UE în perioada 2004 – 2008, în sens de asimilare. Criza financiară de după această perioadă ne-a făcut să recunoaştem creşterea rolului de lider al Germaniei în detrimentul Franţei, care, prin votul împotriva Constituţiei europene din 2005, a demonstrat un apetit scăzut pentru adâncirea integrării.
Linia roşie la care vreau să fac referire este interferenţa guvernamentală, în speţă a fostului ministru de finanţe german, Wolfgang Schaeuble, prin recomandări şi avertismente repetate, în conduita politicii monetare independente a BCE, în mandatul preşedintelui Mario Draghi. Interferenţa, ca trecere a liniei roşii, avea loc mai ales când, cu o foarte mare întârziere faţă de ceea ce impuneau realităţile economiei zonei euro, BCE a trecut prin propria sa decizie la strategia de relaxare cantitativă (QE), în contrapartidă achiziţionând obligaţiuni guvernamentale ale statelor din zona euro. Războiul de gherilă a continuat, deşi două apeluri susţinute de chiar unii membrii germani din bordul BCE la Curtea constituţională a Germaniei şi la Curtea europeană de justiţie s-au încheiat cu confirmarea constituţionalităţii relaxării cantitative şi a contrapartidei acesteia. Pe scurt, încercarea de a depăşi linia roşie a independenţei BCE, chiar instituită insistent de Germania prin statutul BCE, a confirmat contrariul pretenţiilor de a fi trecută. BCE, prin politica sa monetară independentă, a livrat creştere economică şi stabilitate a preţurilor exact în limitele mandatului ei. „Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia – care contează cu 54% din PIB-ul zonei euro – trebuie să-i mulţumească BCE pentru că au fost salvate de la politicile de austeritate dezastruoase impuse de Germania”, ne spune Ivanovici.
Încercarea trecerii liniei roşii se face, de regulă, uitând de propriile atribuţii. Dacă BCE a adus inflaţia la 1,4%, sub obiectivul definiţiei cantitative a stabilităţii preţurilor pe termen mediu, restabilind stimularea resurselor creşterii economice de care acum se laudă guvernanţii (PIB al zonei euro a crescut cu 2,5%, în 2017, conform datelor preliminare publicate de Eurostat, cel mai mare ritm din ultimii 10 ani după performanța de 3% în 2007), aceştia din nu trebuie să uite să continue consolidarea fiscală de care este nevoie acum pentru vremuri mai grele. Restricțiile fiscale sunt obligatorii pentru Franţa, Italia şi Spania, iar 6 din cele 19 ţări ale zonei euro trebuie să-şi reducă datoria publică de peste 100% din PIB.
În ciuda multor factori aleatori, atunci când vorbim de fundamentalele care influenţează un curs de schimb, euro a cotat recent la peste 1,25 dolari, o apreciere de cca. 16% faţă de cotaţia cu un an în urmă, practic de la intrarea în funcţiune a Administraţiei Trump. Ivanovici ne spune că trăim paradoxul unui sistem economic în dezintegrare politică, iar aprecierea euro se bazează aproape exclusiv pe îmbunătățirea dinamicii creşterii ciclice a zonei euro, efect al conduitei politicii monetare a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă ”pariurile” pe curs care ignoră convulsiile politice ale proiectului european.
Lecţia cu linia roşie trebuie învăţată şi în România, succesul fiecărei entităţi – guvern şi BNR – depinde de exercitarea competenţelor fiecăreia în propriul teritoriu şi numai în baza instrumentelor la dispoziţie. Statutul BNR este după chipul şi asemănarea statutelor băncilor centrale din sistemul european (ESCB), care îi stabileşte independența în limite clare pentru a-şi realiza mandatul. Acest lucru nu a exclus cooperarea discretă între BNR şi guvern, dar ea nu se referă la compromisurile pe care unii şi le-ar dori şi care denaturează mandatul fiecărei părţi sau la interferenţe în instrumentele de care dispune fiecare parte şi paşii de modificare ale acestora. Cred că recentul creat comitet interministerial pentru macroprudenţialiate, unde sunt reprezentaţi guvernul şi BNR, ne va întării cultura cu linia roşie. Ea ţine de modul cum înţelegem libertatea şi independența fiecăruia, ea ţine de democraţie şi de consolidarea ei cu bună credinţă. În caz contrar ne îndreptăm spre haos.
Ca simplu cetăţean spun că, în cadrul unei guvernanţe naţionale corect structurate şi legiferate, de o parte şi alta a unei linii roşii sunt două entităţi care trebuie să se respecte reciproc pentru ceea ce sunt si ceea trebuie să livreze pentru societate. Deci vorbim şi de o simetrie în înțelegerea liniei roşii, despre care se poate scrie un tratat. Avem multe linii roşii de care trebui să ţinem seama privind nu numai de la noi dincolo de linie, ci şi cum ar fi să fim dincolo de linie şi să privim spre noi. Aş spune că avem o linie roşie atunci când vorbim de separarea puterilor în stat, între cei aleşi şi cei numiţi, între politic şi independenţa justiţiei, între adevăr şi cei care trebuie să îl restabilească, de regulă între drepturi şi obligaţii personale şi profesionale circumscrise funcţionării optime a instituţiilor, pe banii contribuabililor.
La BCE, încercările de a interfera continuă cu remarca că ea întârzie acum să iasă din programul de relaxare cantitativă şi să treacă la constrângerea oferită de dobânda de politică monetară. BCE a anunţat recent că există puţine şanse ca în acest an să crească dobânda de politică monetară, privind la o combinaţie de rată a inflaţiei cu mult sub 2% şi un şomaj de 8,7% în zona euro. Cu alte cuvinte, stimularea creșterii economice prin bani ieftini mai trebuie să continue, investiţiile bazate pe credite ieftine mai trebuie să creeze locuri de muncă, iar presiunea consumului agregat mai are spaţiu să crească.
