L-am mai citat în rubrica de faţă pe Hegel, cu o celebră aserţiune din „Filosofia dreptului“, şi iată-mă incitat acum să repet gestul. Scria filosoful: „A cocoţa legile sus, cum făcea Dionysias Tiranul, ca să nu le poată citi nimeni, sau a le ascunde în texte încâlcite este una şi aceeaşi injustiţie“. Parafrazându-l pe Goethe – un nume din lungul şir de nume de mari gânditori care au scris despre importanţa repetiţiei în comunicare – mă văd îndreptăţit să subliniez că şi dacă voi repeta încă de o mie de ori acest adevăr încă va fi prea puţin. Căci legile noastre sunt, în mare parte, pline de texte încâlcite şi, deseori, chiar dacă nu sunt încâlcite… ne dau prea puţine motive să le socotim clare.
Tocmai claritatea – de fapt absenţa clarităţii! – este motivul ce l-a determinat pe Preşedintele României să formuleze o cerere de reexaminare a Legii privind supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional, pe care a retrimis-o Parlamentului României. Preşedintele notează că unele dintre dispoziţiile legii nu sunt clare. Şi, în consecinţă, pentru că nu sunt clare, nu sunt nici previzibile. Bunăoară, dacă Guvernul – care răspunde solidar numai în faţa Parlamentului – ar mai putea fi obligat să răspundă şi în faţa unei alte autorităţi, cum ar fi Comitetul Naţional de Macroprudenţialitate? Avem aici de-a face cu un paradox: textul legii, în esenţa lui, nu duce nicidecum către un astfel de înţeles sau de temere; cum însă formularea e confuză, s-a ajuns la această întrebare. Şi la acest verdict: lipsă de claritate şi, deci, de previzibilitate.
Iată hiba legii: neclaritate şi imprevizibilitate. Şi nicidecum frivolităţile pe care le tot înşiră criticii ei. Confuzia se face mai cu seamă simţită în dispoziţia potrivit căreia Comitetul de Macroprudenţialitate este împuternicit să facă recomandări Guvernului. Înţelesul acestei reglementări – şi noutatea pe care o aduce – este că Guvernul, în cazul în care primeşte recomandări sau avertizări, nu poate să arunce la coş nici recomandările, nici avertizările. Dimpotrivă, „trebuie să informeze Comitetul cu privire la măsurile adoptate“. Sau „să furnizeze o justificare corespunzătoare în cazul în care nu adoptă astfel de măsuri“.
Un text confuz a condus la o invenţie: că ar fi vorba despre recomandări… obligatorii. Ciudat este faptul că, în aceste zile, au fost reluate afirmaţii ce au fost tocate de-a lungul unei dezbateri ce a început în 2015 şi a durat o vară, o toamnă şi o iarnă, prelungindu-se până în primăvara anului curent. Afirmaţii care nu ar fi putut fi susţinute atunci, nu ar putea fi susţinute acum… dacă toţi cei care le-au făcut şi le fac ar fi citit legea. Incontestabil, n-au citit-o. Pentru că nimic din ceea ce există în textul de lege privind înfiinţarea şi rosturile Comitetului de Macroprudenţialitate nu a făcut obiectul reproşurilor sau acuzaţiilor din dezbaterile publice. În schimb, un spaţiu imens de dezbatere pe această temă a fost irosit şi este irosit cu acuzarea unor vicii imaginare. Cacofonia mediatică din discursurile publice a fost atât de derutantă, încât mesajele – şi cele corecte, şi cele incorecte – au îndepărtat publicul de la dialogul pe această temă şi i-au indus un dezinteres vizibil pentru un proces legislativ important pentru societatea românească.
Legea, respinsă de Senat, a trecut de Camera Deputaţilor – camera decizională. A trecut aşa cum a fost formulată iniţial, cu un conţinut drept şi cu o formă în parte strâmbă. De ar fi s-o judecăm după regulile impuse în interpretarea dispoziţiilor legale – când analiza literară nu e concludentă să trecem la analiza logică şi dacă nici aşa nu desluşim ce vrea să spună legea să apelăm la analiza istorică – legea în cauză ar fi putut trece examenul. Dar legile sunt scrise şi pentru cei mulţi, care nu sunt jurişti, aşa că soluţia este să fie rescrisă. Clar şi previzibil.
Articol apărut inițial în Ziarul Financiar din 13 aprilie 2016
