O creștere a ponderii veniturilor bugetare în PIB altfel decât prin îmbunătățirea colectării ar fi o greșeală. Cred că același mesaj îl transmitea și Mugur Isărescu în anul 2000, când a fost prim-ministru și, e de presupus, a avut posibilitatea, pe care nu o ai în general ca guvernator, de a se referi public și fără restricții la cum ar trebui concepută politica fiscală în ansamblul ei. În „Oferta mea electorală” (p. 18) , în calitate de candidat la alegerile prezidențiale, spunea că ar trebui: „…să asigurăm oferta de servicii publice fără să mărim impozitele sau să contractăm împrumuturi publice peste măsură.” În perioada 1995-2000, ce a precedat acea afirmație, media veniturilor bugetare definite pentru a nu cuprinde contribuțiile sociale imputabile (adică acele contribuții care deși nu sunt plătite de unii angajați ai sectorului public sunt contabilizate ca plătite) fusese de 28,4 la sută din PIB, cu valori ce au tins să crească de la 25,9 la sută din PIB în 1996 la 30,3 la sută din PIB în 2000.
Se pare că societatea noastră are nevoie periodic de reamintirea acestui mesaj. Într-adevăr, experiența noastră a arătat că în perioada 1995-2019 nu am putut colecta venituri nete de contribuțiile sociale imputabile mai mult de 27.5 la sută din PIB, indiferent dacă ratele de impozitare au fost mai mari sau mai mici.
În prezent, lucrurile sunt interpretate ca și când o sarcină fiscală medie de aproape 28 la sută din PIB în perioada 1995-2019 ar fi indicatorul unui eșec. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Sunt țări care au sarcini fiscale medii în aceeași perioadă similare (Japonia 27,7 la sută din PIB) sau chiar mai mici (Elveția 26,9 la sută din PIB; SUA 26,2 la sută din PIB), și cu toate acestea oferă bunuri și servicii publice de cea mai înaltă calitate cetățenilor lor. În urma prezentării acestor comparații mi s-a replicat direct sau indirect, în discuții private sau prin articole și interviuri că aceste țări nu se compară cu România, că au alt contract social, că nu au avut război pe teritoriul unora dintre ele etc.
Eu cred că avem același tip de contract social, singurul care poate exista, și anume cel referitor la relațiile de putere: transferul puterii de la oameni către cele trei puteri ale statului: executivă, judecătorească și legislativă. În teorie, contractul social este similar, dar în practică au fost în ultimii 30 de ani și încă continuă să fie diferențe referitoare la separația dintre aceste puteri (vă aduceți aminte de Ordonanța 13/2017?), la domnia legii, la integritatea guvernelor, la clarificarea drepturilor de proprietate, la barierele existente în calea dezvoltării sectorului privat, care au acționat, toate împreună, ca mecanism de a menține dependența înaltă de redistribuirea de la buget pentru un număr mare de oameni.
Da, aceste diferențe există, dar ele nu sprijină ideea de creștere a impozitelor, ci arată că ideea este mai degrabă strategic eronată. Problemele pe care tocmai le-am enumerat au făcut ca, dat fiind nivelul de impozitare, care în România a fost mai degrabă relativ mare, dacă mă refer, de exemplu, la impozitarea muncii, colectarea veniturilor să fie relativ redusă.
Acestea sunt problemele a căror rezolvare a fost sistematic ocolită sau amânată. Dacă ele ar fi fost rezolvate la timp, țara ar fi fost mai dezvoltată și, sunt sigur, la nivelul dat de impozitare, colectarea ar fi fost mult mai bună. Am fi fost mai aproape de sarcina fiscală, definită ca mai sus, înregistrată în UE în perioada 1995-2019, care a fost de 39,4 la sută din PIB. Dar pentru acest lucru ar fi trebuit ca în cei 30 de ani să aderăm pe deplin la principiile contractului social, nu așa cum am făcut-o noi, acceptând sistemul în mod declarativ și neacceptându-l în esență. Așa ne-am fi putut ajuta singuri și acesta este sensul în care ar trebui să ne ajutăm singuri în această perioadă. Pentru că problemele menționate nu au fost rezolvate, țara a rămas relativ săracă, fiind în ultimii 30 de ani pe penultimul loc din perspectiva nivelului de trai între țările ce alcătuiesc în prezent UE. De aceea milioane de români au plecat să facă munci grele în Italia, Spania și alte țări.
Revenind strict la problema fiscală a României, trebuie spus clar că nu nivelul impozitării este problema, ci nivelul relativ slab de colectare. Sunt însă unii analiști, politicieni sau economiști în societatea noastră care cred că pot crește impozitele pentru a colecta mai mult, cu atât mai mult cu cât, după 2014, sarcina fiscală definită ca mai sus a scăzut în România la aproximativ 26,2 la sută din PIB în medie în perioada 2015-2019. Acum, când pandemia a făcut necesară creșterea cheltuielilor și deficitul bugetar a crescut, ideile referitoare la necesitatea creșterii impozitelor au apărut din nou, fiind tactic greșite, și sunt susținute mereu cu ușile închise. Cei ce susțin creșterea impozitelor vorbesc în public doar de creșterea veniturilor.
Problema fiscală a României este pe partea de cheltuieli și, natural, acolo trebuie rezolvată. O creștere a impozitelor nu rezolvă nicio problemă, dar creează probleme. Ce vor gândi cei din sectorul privat când vor vedea că impozitele pe venitul personal au crescut? Vor gândi că guvenele din periaoda 2015-2019 au crescut excesiv salariile din sectorul bugetar și au promovat concomitent o reducere relativ mică de impozite, iar acum plătesc acele creșteri reducând veniturile nete ale angajaților din sectorul privat. O vor privi ca pe o atitudine segregatoare, disprețuitoare față de sectorul privat.
Pe bună dreptate, se vor întreba de ce dacă problema a fost în special creeată pe partea de cheltuieli nu se rezorvă tot acolo. Oare acei angajați din sectorul privat ar trebui să se întrebe și dacă a existat o abordare sistematică pentru ai pune într-o poziție mai puțin bună, comparativ cu sectorul public? Sau dacă a existat o politică salarială orientată spre a da impresia că statul este un angajator mai generos și mai de dorit? Este greu să nu gândești că, așa cum spunea prim-ministrul Isărescu, „Am exagerat în a lua de la unii pentru a da altora. Bunăstarea unor categorii de populație a ajuns să depindă din ce în ce mai mult de redistribuirea bunurilor și a resurselor” (Mugur Isărescu, „Oferta mea electorală”, p. 13).
Am scris un articol în care am explicat ce nu înțeleg cei care propovăduiesc creșterea impozitelor, de ce printr-o astfel de politică ei acționează desconsiderând principiile care ar trebui să ghideze politica fiscală. Acel articol se numește „Politicile macroeconomice, pandemia și disprețul față de principii” (publicat pe https://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/418-politicile-macroeconomice-pandemia-si-dispretul-fata-de-principii). Citiți, vă rog, secțiunile a șaptea, intitulată „Politica fiscală fără principii”, și a opta, intitulată „Ce nu înțeleg cei ce vor creșterea impozitelor în 2021”.
Dacă sunteți de acord cu ce scrie acolo, luați atitudine, explicați, educați. Fără acest efort, politica noastră fiscală va continua drumul ei greșit din ultimii 30 de ani, în care deciziile neghidate de principii, adică ceea ce este numit cu emfază „pragmatism”, au fost cele care au stabilit traiectoria nedorită a politicii fiscale. Așa cum, inspirat de Hayek, arăt în articolul menționat, „Consecința acestui pragmatism a fost aceea că la orice moment în timp, foarte multe acțiuni reprezentau doar reacții la unele consecințe negative ale măsurilor anterioare neghidate de principii. Astfel, în cea mai mare măsură, calea urmată de politica fiscală mai degrabă s-a impus impredictibil, decât a fost rezultatul unei strategii.”
O astfel de abordare, care astăzi ni se propune insistent din nou, nu a permis să ne influențăm mai mult și în mai bine soarta, ci doar a scos-o și mai mult în afara controlului nostru, mergând într-o direcție pe care cei ce ne propun creșterea impozitelor cred că o pot schimba, neînțelegând că exact asta nu pot face dacă acțiunile lor continuă să fie neghidate de principii. Sau, pentru a-l cita din nou pe Mugur Isărescu, acum la 30 de ani de când a fost numit prima dată guvernator și la 20 de ani de când a fost prim-ministru, „Am refuzat cu încăpățânare să recunoaștem că intervențiile nepotrivite ale statului au avut un rol în eșecurile din economie. Din cauza neîncrederii în instituțiile și mecanismele pieței, am adoptat de prea multe ori soluții constând în noi și noi combinații de intervenții guvernamentale. Singurul rezultat a fost agravarea problemelor.” („Oferta mea electorală”, 2000, p. 12)
Dată fiind structura socială și politică actuală, probabil că strategia cea mai facilă, dar având cel mai mare potențial de a ipoteca viitorul, este creșterea impozitelor. Asta ar însemna totala abdicare de la principii. Cel mai mult ce se va putea face va fi o creștere a impozitelor și mici ajustări de cheltuieli, de obicei cele de investiții. Nu există încă la noi nicio forță politică cu voința și puterea de a institui principiul sugerat de Hayek, care să lege votul cetățeanului referitor la programele bugetare de contribuția lui la finanțarea acelor cheltuieli, fără să fie posibil ca alții să plătească pentru cheltuielile pe care el le votează.
Atât timp cât se va putea ca unii să cheltuie pe banii altora, cheltuielile vor crește permanant, ajungând la niveluri înalte, iar veniturile vor fi mereu insuficiente. Așa se întâmplă când impozitele pe venit, pe avere, etc. sunt progresive. De exemplu, în Belgia, Finlanda și Franța, cheltuielile bugetare se situau în 2019, ca procent din PIB, la 52,2 la sută, la 53,3 la sută și respectiv 55,7 la la sută. În alte țări occidentale, deși aceste cheltuieli nu depășeau 50 la sută din PIB, se situau destul de aproape. Aceste procente relativ înalte arată interferența mare a guvernelor cu ordinea spontană a piețelor, ceea ce nu poate fi separat de trendurile de scădere a productivității începute cu 25-30 de ani în urmă.
