Una dintre temele ce a ţinut capul de afiş pe agenda summitului Ziarului Financiar – ZF Bankers 2020“ – a fost costul creditării. La „pachet“ cu cerinţa ca Banca Naţională să reducă în continuare rata dobânzii de politică monetară. De altfel, aceste cerinţe sunt prezente în mai toate dezbaterile pe teme economice din spaţiul nostru public. Şi în comentariile criticilor BNR.
Rata dobânzii de politică monetară a făcut subiectul comentariului meu de săptămâna trecută. Am subliniat atunci că deciziile adoptate de BNR în amonte, în speţă reducerea de la 2,50 la sută în două etape, întâi la 2 la sută si apoi la 1,75, au contribuit la reducerea dobânzilor active, cele percepute la creditele date de bănci. Atât la creditele către populaţie, cât si la cele pentru companii.
E adevărat, dobânzile la credite se reduc…dar se reduc încet. Motivul însă nu trebuie căutat doar în bănci, unde sunt preocupări pentru ieftinirea creditării, ci şi – aş spune mai cu seamă – în economia reală. Pentru că aici, în economia reală, este principala cauză a factorului prim care determină scăderea lentă a costului creditării. Şi anume: România are cea mai scăzută intermediere financiară din Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că volumul creditelor private, către populaţiei şi companii, raportate la PIB, în ţara cu a şasea populaţie din Uniunea Europeană ca număr de locuitori, şi cu 700.000 de firme, este la nivelul cel mai de jos. Cum să scadă mai mult şi mai repede costul creditării?…
Adevărul este că nu doar populaţia si companiile din economie, ci si băncile îsi doresc ca, în România, creditele să fie mai multe şi mai ieftine. Înaintea tuturor, îşi doresc asta băncile, care ştiu că NU există o cale mai bună către profit decât dobânzile accesibile pentru un număr cât mai mare de consumatori de servicii financiare. Cu condiţia să ai acces la această cale.
Numai că aici intervine un paradox! O realitate doar în aparenţă contradictorie, ce îndreaptă o lumină nemiloasă spre profunzimile legităţii cererii şi ofertei. De fapt, spre profunzimea modului simplist în care, în societatea noastră, este deseori interpretată această legitate.
Ce vedem? Că, aplicând simplist raţionamentul raportului dintre cerere si ofertă, se ajunge inevitabil la o interpretare greşită şi periculoasă. De fapt, se ajunge la o interpretare lineară, cu sens unic, si anume că dacă scade cererea pentru o marfă scade automat si preţul. Or, de foarte multe ori, lucrurile se petrec şi invers: în cazul în care cererea nu ajunge la un nivel care să asigure profit… preţurile rămân sus. Sau urcă.
Un exemplu edificator îl întâlnim în magazinele care vând telefoane mobile sau calculatoare. Când apare o serie nouă, fiind puţini cei ce se reped să-şi înnoiască telefonul sau calculatorul, preţurile frig. Şi nu se vor răci decât pe măsură ce se vor înmulţi cumpărătorii.
Acest fenomen economic merită să fie analizat. Plecând de la adevărul că orice tip de magazin este preocupat să câştige din dever. Nu din preţuri mari, deci, care descurajează consumatorii, ci din mulţimi de cumpărători.
Acest tip de câştig este de regulă mai mare, mai sigur şi mai sănătos. Profitul apare când se adună o masă critică de cumpărători. În caz contrar, orice magazin se vede obligat să câştige din marjă. Alternativa fiind dramatică: să fie trase obloanele…
Cu alte cuvinte, dacă nu le este la îndemână calea cea mai simplă şi mai sănătoasă – deverul, adică mulţime de cumpărători şi mulţime de încasări provenite de la un volum mare de vânzări – viaţa îi obligă pe comercianţi să recurgă la ce este mai complicat: câştigul din marjă. Adică obţinerea unui venit dătător de profit din încasările provenite din vânzări către mai puţini cumpărători.
Profitul din marjă i se potriveşte mănuşă tabloului sistemului bancar românesc de astăzi. Spre acest tip de profit, cert nesănătos, îl împing însă nu poftele sale, ci realitatea societăţii noastre, în care veniturile si cheltuielile medii din gospodăriile populaţiei sunt atât de restrănse încât de prea mulţi ani intermedierea financiară nu reuşeşte să se mişte din coada Uniunii Europene.
Asta nu înseamnă că băncile nu sunt lacome. Este cert că sunt! Dar acestei certitudini i se alătură alta: aceea că orice firmă din economie, că e bancă, magazin care vinde electronice sau băcănie, va avea profit mare si sănătos numai dacă produsele sale sunt cerute de mulţi consumatori.
În condiţiile în care, în România, cererea de credite se menţine joasă – repet, ca să se înţeleagă bine: fenomen cauzat de cea mai scăzută intermediere financiară din Uniunea Europeană, vina fiind a întregii noastre societăţi – nu vom vedea dobânzi ca în ţările cu intermedieri financiare între 60 sau 100 la sută din PIB. Sau de 300 la sută, ca în Elveţia.
