Aseară, la un post de televiziune, discuția despre BNR era așa de aprinsă, încât cu greu s-ar fi putut desfășura, cu răbdarea necesară, raționamente convingătoare care să poată fi înțelese de către public. În acest context, în ciuda intervențiilor telefonice ale lui Dan Suciu și ale lui Adrian Vasilescu, două acuze false la adresa BNR nu au fost adecvat demontate: (i) aceea că, în esență, guvernatorul Isărescu ar fi spus că aurul aflat în tezaurul de la BNR nu ar valora nimic și (ii) aceea conform căreia conducerea BNR stabilește salarii și bonusuri, mai mult sau mai puțin, după bunul plac.
În ceea ce privește acuza referitoarea la valoarea aurului, nu s-a putut explica cu exactitate că afirmația guvernatorului se referea la credibilitate. Mai precis, nu a rezultat, așa cum ar fi fost necesar, că este foarte probabil ca aurul gestionat de BNR și păstrat în țară să nu aibă valoare, în termeni de credibilitate, atunci când ar fi nevoie urgentă (în caz de criză financiară și economică profundă) ca aurul respectiv (adică cel păstrat în țară), să se constituie rapid ca garanție pentru un împrumut extern și/sau pentru o eventuală valorificare.
Într-o astfel de situație, foarte probabil, creditorii externi ar considera că numai aurul plasat în străinătate, a cărei existență și calitate a aurului poate fi confirmat în timp real de o terță parte, poate constitui o garanție pentru un eventual împrumut. E o problemă de credibilitate. Acesta este sensul afirmației guvernatorului că aurul nu ar avea valoare dacă este păstrat în țară: foarte probabil, nu ar fi luat în considerare ca garanție 1 în timp util.
Un exemplu recent despre criză și urgența unui împrumut bazat pe aur îl oferă Venezuela. Această țară, care se confruntă cu mari probleme economice, a fost nevoită să transfere în străinătate o cantitate de aur pentru a contracta un împrumut. Negocierea pentru transferarea în străinătate (Europa) a unei cantități de aur a început în toamna lui 2015 și s-a finalizat abia după aproape jumătate de an.
În concluzie, chiar dacă România are 103,7 tone de aur, care în funcție de cotația zilnică a aurului, are o anumită valoare în dolari sau euro, este foarte probabil ca numai valoarea cantității fizic prezente în străinătate să fie luată în considerare în timp util. La prețul actual al aurului, cele aproape 104 tone de aur ar valora aproape 4 miliarde de euro, dar, probabil, numai o parte a lui ar putea avea calitatea de colateral (garanție) pentru un împrumut în caz de urgență.
Și cealaltă acuză, explicită sau implicită, și anume că veniturile angajaților BNR (salarii plus bonusuri, inclusiv suma care se acordă la împlinirea vârstei de pensionare) sunt stabilite fără niciun control de către conducerea BNR, este total falsă. Aici esențialul este că nivelul veniturilor rezultă ca o mărime de echilibru într-un proces de negociere. Veniturile nu sunt stabilite în mod discreționar de conducerea BNR sau de departamentul resurse umane. Nivelul lor depinde de starea pieței muncii, așa cum depinde în multe domenii în care salariile nu sunt plătite de la bugetul public, de salariul de rezervă (adică de suma pe care o poți obține nelucrând), de competiția din industria financiară și de puterea de negociere pe care au angajatorul, pe de o parte, și salariații, pe de altă parte.
Ultimii doi termeni, adică nivelul competiției în industria financiară și puterea de negociere sunt foarte importanți în cazul veniturilor angajaților unei bănci centrale. Competiția fiind foarte mare, experții din activitățile de bază ale băncii centrale (politica monetară, modelare matematică, operațiuni de piață, supraveghere, reglementare etc.), trebuie să fie la fel de buni ca oricare experți de pe piața mondială. Din această cauză, ei au atât venituri relativ mari, cât și putere mare de negociere.
În consecință, dacă veniturile nu sunt, comparativ cu veniturile similare din alte bănci centrale, la nivel adecvat, atunci BNR nu ar putea avea expertiza necesară. Chiar și așa, mulți economiști foarte buni au găsit mai atractiv să plece de la BNR la alte entități, inclusiv ECB, World Bank și City-ul londonez. Aceasta dovedește că BNR este o bună școală pentru cei cu adevărat buni, dar și că BNR este relativ departe de a oferi venituri cu adevărat competitive. Competența înaltă și posibilitatea migrării către alte entități similare, determină ca puterea de negociere a angajaților din BNR în raport cu cea a conducerii să fie relativ mare, ca peste tot în lume în băncile centrale.
În procesul de negociere a veniturilor, competența înaltă dovedită și puterea de negociere mare a angajaților din activitățile „miez” ale BNR au dus, în timp, la nivelurile actuale ale veniturilor angajaților BNR.
În concluzie, nivelul veniturilor nu reflectă un proces arbitrar derulat de conducerea BNR, ci reflectă procesul anual de negociere cu angajații. În acest proces, pe de o parte, BNR dorește maximizarea stocului de competență de care poate dispune pentru a face față sarcinilor complexe ce-i revin conform legii, în contextul extrem de complex al globalizării piețelor financiare. Pe de altă parte, în acest proces de negociere, angajații doresc maximizarea veniturilor pe care le pot obține și a satisfacției muncii lor speciale dedicate stabilității prețurilor și stabilității financiare. Nivelul veniturilor este, în final, o soluție la problema de optim în care cele două părți (BNR și, respectiv, angajații săi) își maximizează concomitent funcțiile obiectiv, cu condiția ca BNR să fie permanent în poziția de a avea un capital (financiar și uman) care să-i asigure credibilitatea de care are nevoie pentru a asigura stabilitatea prețurilor și celelalte sarcini stabilite de lege.
Articol publicat și pe hotnews.ro
Note:
[1] Ca absolvent de Cibernetică, știu că afirmațiile oamenilor sunt dependente de context, care se constituie cultural. De aceea, computerele sunt programate cu instrucțiuni matematic-precise, deoarece nu pot ține cont de context. Această cunoaștere ar trebui să fie familiară oricărui absolvent de matematică-informatică.
