Ecologie, economie, ideologie într-o lume multipolară

Perioada supusă analizei în acest articol, 1992-2022, poate fi împărțită în două sub-perioade: până la marea criză financiară internațională (1992-2007), respectiv după această criză (2008-2022).

Prima sub-perioadă poate fi caracterizată prin următoarele elemente:

• o lume unipolară, dominată de SUA, care au încercat să exporte democrația și liberalismul atât prin mijloace care țin de hard power (Afganistan, Irak), cât și prin mijloace soft power (filme, cărți, muzică etc.);
• o lume în care organismele multi-naționale (ONU, Banca Mondială, FMI, WTO etc.) aveau un cuvânt important de spus în modelarea politicilor naționale;
• o lume în care cuvântul-cheie era interdependența (în economie, ecologie, politici de sănătate etc.)

A doua sub-perioadă (post-criză) are cu totul alte caracteristici:

• o lume multipolară, în care SUA nu mai pot/nu mai vor să exercite rolul de hegemon, permițând emergența altor poli de putere (China, Rusia etc.), care promovează un model autoritarist, opus democrației liberale;
• o lume în care organismele multi-naționale devin tot mai irelevante, subminate din interior de puterile autoritariste, iar din exterior de un public dezamăgit de elitele liberale, ținute responsabile pentru marea criză financiară;
• o lume în care cuvântul-cheie devine tot mai mult independența (economică, ecologică, în politici de sănătate etc.).

Fără îndoială, acestă nouă lume, cu multipli centri de putere, lipsită de coordonare și cu interese divergente, este mult mai periculoasă , iar anii de după 2022 nu fac altceva decât să confirme acest adevăr.

Ce nu s-a schimbat (ci doar și-a modificat prioritățile) sunt scopurile urmărite de marile puteri, care scopuri, la fel ca în toată istoria modernă, pot fi reduse la trei:

• responsabilitatea pentru planetă și pentru generațiile următoare (scopuri ecologice);
• responsabilitatea pentru creșterea nivelului de trai al generațiilor prezente, din cadrul fiecărei națiuni (scopuri economice);
• necesitatea de a exporta propriul model de organizare în cât mai multe țări (scopuri ideologice).

De remarcat că există o contradicție inerentă între primele două scopuri (ecologic și economic). De remarcat, de asemenea, că, pe măsura trecerii timpului, scopurile ideologice își recapătă importanța, la fel ca în perioada Războiului Rece (1945-1991).

Dar care sunt mijloacele prin care se urmărește atingerea scopurilor definite mai sus? Acestea pot fi împărțite în:

• mijloace hard power (re-înarmarea), promovate mai ales de puterile autoritariste;
• mijloace ținând de războiul hibrid (dezinformarea, favorizarea partidelor extremiste, neîncrederea în elite) promovate de aceleași puteri autoritariste;
• mijloacele soft power, din păcate tot mai puțin promovate de puterile democratice (sau promovate greșit, precum apologia mișcării LBTG);
• mijloace de coerciție economică (tarife vamale, devalorizări unilaterale ale monedelor etc.);
• mijloace diplomatice.

După ce am definit scopurile urmărite de marile puteri și mijloacele utilizate de ele, să aruncăm o privire asupra modului în care SUA, China, Rusia și Uniunea Europeană (Europa 27 din prezent) s-au achitat de ele în perioada 1992-2022. În acest sens, vom utiliza datele din tabelul alăturat.

În ceea ce privește scopurile ecologice (responsabilitatea față de planetă și față de generațiile următoare) situația se prezintă astfel:

O primă surpriză plăcută o prezintă SUA, care și-au îmbunătățit (micșorat) deficitul de amprentă ecologică, de la -5,0 hectare globale/persoană la -3,8 hectare globale/persoană în perioada analizată (atenție: înainte de re-alegerea lui Donald Trump, care riscă să inverseze aceste câștiguri).

Așa cum era de așteptat, China își deteriorează (își crește) deficitul de amprentă ecologică, de la -0,7 gha/locuitor la -2,8 gha/locuitor, mai ales datorită industrializării rapide și a creșterii explozive a infrastructurii.

Rusia constituie o a doua surpriză plăcută, crescându-și surplusul de amprentă ecologică, de la 0,1 gha/locuitor la 1,9 gha/locuitor, pe fondul unui proces invers decât în China, de                                desindustrializare (atenție: datele se opresc înainte de războiul din Ukraina, când este posibil ca amprenta ecologică să se înrăutățească semnificativ).

Europa 27[i] constituie surpriza neplăcută: cu toată promovarea asiduă a politicilor ecologice, rezultatele sunt modeste – o îmbunătățire marginală a deficitului de amprentă ecologică, de la     -1,8 gha/locuitor la -1,7gha/locuitor. Notă:  este posibil ca acest rezultat să fie eronat, deoarece în calculul său s-a utilizat media aritmetică neponderată a celor 27 de state membre (cu alte cuvinte, performanța ecologică a Luxemburgului a avut aceeași pondere cu performanța ecologică a Germaniei). Calcule mai rafinate, utilizând medii aritmetice ponderate, s-ar putea să ducă la alte concluzii.

O altă constatare importantă: de regulă, se consideră că diminuarea/îmbunătățirea amprentei ecologice are o legătură invers proporțională cu creșterea populației și cu creșterea consumului (și o legătură direct proporțională cu progresul tehnologic). În cazul SUA constatăm un paradox: amprenta ecologică se îmbunătățește semnificativ în pofida creșterii cu 32% a populației (!) și în pofida unui consum reprezentând peste 80% din PIB (cel mai mare consum din lume) (!!). Putem specula câteva explicații:

1. contează foarte mult structura consumului: dacă se consumă mai multe servicii (imateriale) decât bunuri (materiale), este posibil ca amprenta ecologică să se îmbunătățească, chiar și la un consum sporit;
2. s-ar putea ca nu consumul, ci investițiile să fie factorul cel mai poluant (a se vedea în acest sens exemplul Chinei), Or, SUA au cea mai mică pondere a investițiilor în PIB, dintre țările/federațiile de state analizate;
3. este posibil ca progresul tehnologic , mai rapid în SUA decât în alte părți, să fi contribuit și el la reducerea amprentei ecologice în această țară.

Toate cele de mai sus nu înseamnă că SUA ar trebui să se relaxeze din punct de vedere al responsabilității ecologice; în definitiv, ele continuă să aibă cea mai mare amprentă ecologică și cel mai mare deficit ecologic dintre țările/federațiile de state analizate. Pur și simplu, înseamnă că trebuie să ne revizuim cadrul conceptual privind impactul consumului, respectiv al investițiilor, asupra ecologiei. De exemplu, China – care are cel mai mic consum și cele mai mari investiții (ca procent din PIB) – cunoaște și cea mai mare înrăutățire a amprentei ecologice și a deficitului ecologic.

Să trecem acum la analizarea celui de al doilea scop, economic, privind responsabilitatea  statelor față de nivelul de trai al generațiilor actuale.

În ce privește PIB/locuitor, regimurile autocratice (China, Rusia) se pot lăuda cu creșterea nominală cea mai mare: o creștere de 34 de ori în 30 de ani (în China), respectiv o creștere de circa 25 de ori în 30 de ani (în Rusia).

Numai că:

1. aceste creșteri au fost posibile deoarece s-a pornit de la un nivel incredibil de mic (sub 1000 USD/locuitor în 1992);
2. o bună parte din creșterea nominală a PIB/locuitor este atribuibilă inflației cumulate, de 188% în China, în 30 de ani, respectiv de 1733% în Rusia, în 30 de ani. Creșterile reale ale PIB/locuitor au fost mult mai modeste;
3. chiar și cu acele creșteri nominale mari, PIB/locuitor atât în China, cât și în Rusia reprezentau în 2022 circa o treime din PIB/locuitor în Europa 27 (aviz românilor nostalgici după o guvernare autoritaristă) și circa o șesime din PIB/locuitor în SUA.

Se mai constată că democrațiile oferă cetățenilor un consum mult mai mare (peste 80% din PIB în SUA, peste 73% în Europa 27) față de autocrații (sub 60% din PIB – și în scădere! – în China, sub 71% în Rusia – și probabil în scădere în ultimii ani, ca urmare a războiului din Ukraina).

Ce-i drept, acest consum sporit din democrații este un „măr otrăvit” din cel puțin două motive:

1. este greu de redus ca procent din PIB, întrucât votanții, odată obișnuiți cu o anumită bunăstare, nu acceptă o „strângere a curelei” nici chiar atunci când aceasta este inevitabilă. Această problemă nu există în regimurile autocratice, unde publicul poate fi constrâns la reduceri semnificative ale consumului, fără vreo teamă din partea autorităților.
2. O bună parte din consumul mare din regimurile democratice este finanțat prin emisiune de datorie publică, al cărei nivel a depășit 120% din PIB în SUA și 80% în Europa 27 (față de 88% din PIB în China și 20% din PIB în Rusia). Așadar, politicienii din democrații sunt nevoiți să continue ciclul supra-îndatorării, de teama votului popular, o situație care nu poate dura pe termen lung. La un moment dat, cineva va trebui să explice publicului că are de ales între strângerea curelei și dictatură.

Cu aceste explicații am ajuns deja la cel de al treilea set de scopuri, cele ideologice (de răspândire a propriului model).

Ce constatăm în acest sens? Dacă SUA au fost interesate, în perioada analizată, mai ales de scopurile ideologice, în ultimul timp (o dată cu al doilea mandat al președintelui Trump), acestea par a fi abandonate, în favoarea unei politici de acumulare de noi resurse naturale (vezi amenințările la adresa Canadei și Groenlandei).

În cazul Chinei, propaganda ideologică merge mână în mănă cu căutarea de noi resurse naturale, mai ales în relație cu regimurile cu tentă autoritaristă din Africa, America Latină și Asia. În acest sens, China – care deține pe propriul său teritoriu o mare parte din mineralele strategice – pare a vrea să stranguleze economic puterile democratice rivale, fiind cu un pas înaintea lor în exploatarea resurselor de pe alte continente (totul sub fațada unei atitudini binevoitoare).

Rusia, pe de altă parte, nici nu mai mimează atitudinea binevoitoare. Înzestrată cu bogății naturale imense, ea pare hotărâtă să își impună ideologia în cat mai multe din țările învecinate și să dinamiteze din interior democrația din Uniunea Europeană.

Europa, la rândul său, pare incapabilă să își promoveze ideologia democratică – deși aceasta a avut merite incontestabile – chiar și în rândul propriilor cetățeni (!!!). Țările în curs de dezvoltare nutresc încă resentimente anti-colonialiste la adresa Europei, după cum cultura politică a unei mari părți a omenirii nu pare a aprecia democrația. În acest context, Europa se limitează în a căuta resurse strategice – de exemplu, prin acordul cu statele latino-americane –fiind actorul cel mai văduvit de astfel de resurse naturale.

Să revenim puțin la economie, respectiv la o temă de mare actualitate, cea a dezechilibrelor externe. După cum orice economist știe, este inevitabil ca în lume să existe exportatori neți (precum UE, China sau Rusia) și importatori neți (precum SUA și toate țările anglofone). Cele din urmă compensează deficitul din contul curent prin surplus de cont de capital, adică prin plasamente de capital în străinătate.

Din tabel se poate vedea că exportul net constituie o parte foarte mică a PIB (-3,6% în SUA, +3,2% în China, +2,0% în UE). Așadar, creșterea PIB sau scăderea lui nu sunt influențate decisiv de mărimea exportului net (așa cum greșit să interpretează astăzi).

Adevărata problemă este alta: într-o lume a neîncrederii și a independenței strategice, SUA par a dori în prezent o reîntoarcere pe sol american a investițiilor americane din străinătate. Pentru aceasta, ele trebuie  să facă prohibitiv de scump costul producției americane de peste hotare și o fac pe calea creșterii tarifelor vamale. SUA par decise să accepte o inflație internă mult mai mare (producție relocată pe sol american va fi inevitabil mai scumpă decât cea străină „fără tarife”, dar mai ieftină decât cea străină „cu tarife”). Întrebarea este dacă publicul american – care urăște inflația – va fi dispus să plătească acest preț pentru creșterea autonomiei strategice.

Ar fi putut fi obținut același rezultat (o reducere masivă a deficitului extern american) și pe alte căi?

Da, dacă americanii ar fi fost de acord să scadă ponderea consumului în PIB (un non-starter într-o democrație pervertită de populism) sau să scadă ponderea investițiilor în PIB (dar tocmai aceste investiții se vor a fi stimulate, prin aducerea lor acasă de peste hotare).

O altă cheie de rezolvare este la China. Dacă am trăi într-o lume a cooperării și a interdependenței (ceea ce nu este cazul), China ar putea fi stimulată să își crească consumul, extrem de redus ca pondere în PIB, și pe această cale să își diminueze surplusul de cont curent.

Cu Rusia nu se poate negocia nimic în actualele condiții. Europa ar putea să își reducă excedentul de cont curent (dacă ar fi tratată cu respect de către SUA), prin creșterea investițiilor (consumul european este deja foarte mare). Numai că o astfel de creștere a investițiilor ar avea, probabil, un efect negativ asupra politicilor ecologice ale Europei, care oricum are rezultate modeste.

Și astfel cercul se închide……

[i] Europa 27 este definită ca UE existent după ieșirea Mariii Britanii. Astfel, pentru fiecare din anii 1992-2022 au fost agregate datele celor 27 de state, chiar dacă unele din ele nu făceau încă parte din Uniune. Această metodă – și folosirea mediilor aritmetice neponderate – poate duce la anumite inadvertențe statistice.

Surse: Pentru indicatorii 1-6: Global Footprint Network – Open Data Platform, calcule ale autorului

Pentru indicatorii 7-9: OECD Data Explorer – Annual GDP and components – expenditure approach

Pentru indicatorul 10: World Bank Open Data – GDP Growth, calcule ale autorului

*) 1995      **) 2020