În imaginația publicului, știința economică reprezintă un domeniu arid, neplăcut și adesea de neînțeles. Lucrurile ar deveni mult mai simple dacă o serie de concepte economice de bază ar fi explicate folosind metafore, cu trimitere la fapte din viața de zi cu zi. În cele ce urmează, vom folosi astfel de metafore aplicate la șapte idei economice.
- Iluzoriul corn al abundenței
Știm din experiența practică faptul că nu există un corn al abundenței/sac fără fund, din care să scoți în continuu lucruri, fără a pune nimic în loc. De ce atunci ne raportăm la economie ca la un corn al abundenței, când ar trebui să știm că ea se ocupă de împărțirea optimă a unor resurse limitate, confruntate cu nevoi nelimitate? Așa cum în viața personală trebuie să îți prioritizezi necesitățile (renunți la vacanță în străinătate pentru că strângi bani pentru mobilă), la fel trebuie să înțelegi că nu poți pretinde bunuri publice de calitate (educație, sănătate, apărare, ordine publică, infrastructură) cu resurse bugetare limitate, generate din taxe și impozite pe care te ferești să le plătești.
Concluzie: resursele limitate nu vor putea satisface niciodată toate necesitățile.
- Medicul „cel rău”
Când suferim de o afecțiune gravă, care necesită un tratament îndelungat sau o operație, preferăm să mergem la un medic onest, care să ne supună unor proceduri neplăcute și vom evita medicii „binevoitori”, care ne vor trata cu apă de trandafiri sau alte placebo-uri. De ce atunci respingem sfaturile economistului responsabil (economistul fiind pentru societate ceea ce medicul este pentru pacient) și aplecăm urechea la cuvintele plăcute ale economiștilor iresponsabili, care nu urmăresc să trateze boala, ci doar să se facă simpatici? Acest sindrom este deosebit de răspândit în România și este promovat activ de clasa politică și de mass-media, care scot în față doar economiști care să spună lucruri plăcute publicului. De parcă problemele grave de sănătate a economiei ar putea fi rezolvate fără durere.
Concluzie: economistul care spune adevărul neplăcut este, pentru societate, ceea ce medicul responsabil este pentru pacient.
- Iluzoriul prânz gratuit
Cunoaștem din viața privată faptul că nu există prânz gratuit, nici la propriu, nici la figurat: pentru orice consumăm fără să plătim, cineva trebuie să plătească, acum sau în viitor.
De ce nu ne punem acestă problemă și atunci când beneficiem de gratuități sau de semi-gratuități din banii publici (transport gratuit, vouchere de vacanță, combustibili subvenționați, scutiri de la plata unor impozite etc.)? Poate că, analizând în mod obiectiv lucrurile, am înțelege că aceste gratuități sunt iluzorii și că, până la urmă, tot noi vom plăti pentru ele (prin creșteri de taxe și impozite) sau, dacă nu noi, atunci copiii și nepoții noști (prin plata datoriilor pe care bugetul le-a contractat pentru a ne da iluzia unei vieți mai bune). Cu adevărat, ne place să ne mințim singuri și să ne auto-amăgim. Și asta cu atât mai mult cu cât ne comparăm cu alte țări, care își permit să acorde astfel de „cadouri”. Da, numai că o fac având bugete echilibrate sau cu deficite mici, nu ca noi, care trăim deja cu deficite uriașe, finanțate prin noi și noi datorii.
Concluzie: gratuitățile de care beneficiem le vom plăti tot noi, sau copiii/nepoții noștri.
- Strângerea curelei
Cunoaștem fiecare câte o familie care, din 12 luni cât are anul, trăiește 2-3 luni pe datorie și nu ne mirăm atunci când creditorii respectivei familii o amenință că îi vor tăia finanțarea dacă nu dă semne de încadrare în veniturile proprii. Și probabil că nu vom pune prea mare preț pe vaietele respectivei familii, confruntate cu o necesară strângere a curelei.
De ce atunci refuzăm să conștientizăm că exact aceeași este situația “familiei” mari, numită România, care în anul 2025 a trăit 3 luni din 12 cu cheltuieli bugetare finanțate prin datorie și căreia creditorii îi pun în vedere să își schimbe comportamentul dacă mai vrea să fie împrumutată? Și ce relevanță mai au suspinele privind „reducerea consumului” și „scăderea nivelului de trai”? Este adevărat că reducerea consumului îi afectează mult mai tare pe cei săraci decât pe cei bogați, dar acesta este o problemă care trebuie adresată cu măsuri țintite. Iar reducerea consumului și nivelului de trai (ambele hipertrofiate față de cât produce economia autohtonă) nu pot fi evitate.
Concluzie: când ne plângem de scăderea consumului și a nivelului de trai, trebuie să vedem mai întâi dacă acestea erau justificate de economia reală.
- Obuzierul supraîncălzit “la roșu”
Cei care am făcut armata sau cei care urmărim războiul din Ucraina știm că un echipament militar se poate defecta atât prin nefolosire, cât și prin supra-folosire. De exemplu, obuzierele (howitzerele) care trag mai multe proiectile decât este optim se pot supraîncălzi și exploda în fața celor care le folosesc.
Tot așa și în economie: o creștere a PIB nu este cu atât mai bună, cu cât este mai mare ( o idee pe care ne chinuim să o explicăm de ani de zile mediului de afaceri autohton, cu slabe rezultate). Creșterea PIB trebuie să fie nici prea mică, nici prea mare, ci în concordanță cu PIB potențial. Or, acesta este situat în România, în momentul de față, la circa 2,5-3% pe an. Orice creștere peste acest nivel (forțată de mediul de afaceri și de politicieni) duce la supraîncălzirea economiei, la inflație și la deficite în creștere. De ce nu putem crește sustenabil cu mai mult de 3% pe an?
În primul rând, pentru că suntem limitați de factorul forță de muncă (natalitate scăzută, emigrație mare, educație precară etc.), unul din cei trei factori care concură la PIB potențial, alături de factorii capital și productivitate. În al doilea rând, deoarece economia României a ajuns în categoria dezvoltată (high income), adică într-o zonă în care creșterile uriașe de PIB (cu 5-6-7% pe an) nu mai pot fi atinse, acestea fiind apanajul economiilor în curs de dezvoltare.
Concluzie: există un ritm optim de creștere a economiei, orice forțare a acestuia producând mai multe pagube decât beneficii.
- Co-pilotul responsabil
De la raliurile auto se cunoaște rolul important al co-pilotului, cel care ajută pilotul să mențină direcția și să nu iasă în decor.
Acesta este rolul politicii monetare (co-pilotul) în raport cu politica fiscală (pilotul autoturismului). De multe ori, mânată de factorul politic, politica fiscală abandonează prudența și apasă excesiv pe accelerație, crescând riscul de accident. În aceste situații, politica monetară trebuie să încerce să reducă viteza, prin creșterea dobânzii. Invers, atunci când politica fiscală devine (din rațiuni obiective) prea restrictivă, reducând viteza de deplasare, politica monetară își poate permite să devină mai laxă, prin scăderea dobânzii.
Concluzie: o bancă centrală independentă este necesară pentru a tempera excesele politicii fiscale (aceasta din urmă fiind adesea supusă ciclului politic).
- Goana după o țintă mișcătoare
Utilizând din nou o metaforă din domeniul militar, știm cât este de greu pentru un infanterist să urmărească o țintă mișcătoare, cu atât mai mult cu cât ținta respectivă este obturată de un deal și se îndepărtează, în timp ce infanteristul trebuie să urce dealul pentru a o vedea din nou. Dar mai știm de asemenea că partea grea este cea a parcurgerii drumului până pe culmea dealului. Odată ajuns acolo, infanteristul vede ținta și poate parcurge ușor partea descendentă a dealului, apropiindu-se de țintă.
La fel stau lucrurile și cu datoria publică. La momentul actual, cu deficite de peste 6% din PIB necesitând finanțare, scăderea datoriei publice pare o misiune imposibilă. Dar perspectiva se va schimba radical în momentul în care deficitul bugetar va scădea la 3% din PIB (echivalent cu un surplus primar). În acel moment, vom fi atins vârful dealului și orice ajustare ulterioară va fi mult mai ușoară.
Concluzie: orice sarcină care pare imposibilă celui direct implicat, devine fezabilă odată atins un punct critic.
Toate metaforele prezentate arată că economia poate fi înțeleasă și explicată utilizând concepte de bun-simț. Dar, pentru aceasta, trebuie îndepărtat un văl al mistificărilor și manipulărilor, convenabil clasei politice, mediului de afaceri și mass-media.
