Taxa asupra activelor finaciare nete ale băncilor, a cărei magnitudine variază în funcție de abaterea ratei ROBOR de la referința de 2 la sută introdusă de guvern, va avea ca efect, printre altele, reducerea substsanțială a creditării. Este exact efectul care apare atunci când o economie intră în recesiune. De acest efect se tem toți, de la populație la guvernanți, de la clienți la bănci. Când apare, reducerea creditării încetinește creșterea conomică sau accentuează o recesiune.
O astfel de situație a apărut odată cu criza financiară globală izbucnită în 2008. România și alte țări din regiune s-au temut așa de tare de reducerea creditării începând cu criza din 2009 că a luptat pentru construirea „Inițiativei Viena”, prin care, băncile străine se angajau să păstreze capitalul în România (și în alte țări din regiune), adică să nu facă o reducere masivă a creditării în dauna economiei. Atunci, cu străinii și cu băncile românești cu capital străin ne-am înțeles. Inițiativa a fost de mare ajutor.
Pe măsură ce, din cauza recesiunii, creditele deveneau neperformante (pierderi) sau mai riscante, pentru ca băncile românești cu capital străin sau românesc să rămână solvabile aveau de ales, în principiu, între reducrea creditării, creșterea capitalului (adică aducerea în România de noi capitaluri) sau o combinație între acestea. Aș putea spune că străinii au înțeles bine problema, iar soluția găsită a fost o combinație benefică pentru noi, constând într-o reducere relativ temperată a creditării și aducerea de noi bani în România. Ne-am înțeles bine cu străinii. Și noi și ei ne-am comportat ca părți civilizate ale lumii occidentale, în ciuda faptului că discursul nostru începea să conțină din ce în ce mai multe accente naționaliste și iliberale.
Astăzi, din nou, fără ca o noua criză financiară să fi început, deși nu mai pare să fie mult până atunci, ne confruntăm cu riscul reducerii masive a creditării. De data aceasta, cauza o constituie taxa impusă de guvern asupra activelor finaciare bancare nete, prin intermediul instituirii arbitrare a unei valori de referință de 2 la sută pentru rata ROBOR. Această taxă va reduce rata solvabilității la multe bănci.
Cât de mult? Evident, pot fi mai multe scenarii. Într-un scenariu advers (e bine, conform înțelepciunii poporului român, „să pui răul înainte”), sistemul bancar ar putea avea nevoie de câteva miliarde bune de euro pentru a-și menține solvabilitatea (a nu avea deficit de capital) în perioada 2019-2020. Pentru a-și menține solvabilitatea minimă cerută de lege, din nou, băncile ar putea reduce creditarea, ar putea aduce cele câteva miliarde de euro pentru a-și crește capitalul din afara țării sau ar putea face o combinație între cele două.
Mă tem că de data aceasta, rezultatul la care au condus condițiile obiective ale crizei (care ne lovise pe toți, români și străini, făcându-ne cumva solidari), și anume apariția unei combinații favorabile României între reducerea temperată a creditării și aducerea de noi capitaluri, nu va putea fi generat de taxa pe „lăcomia băncilor”. Spre deosebire de o criză financiară, o taxa intitulată pe „lăcomia băncilor” introdusă de guvern nu solidarizează, ci dezbină. De data aceasta, băncile românești cu capital străin s-ar putea mai degrabă să reducă masiv creditarea, decât să se grăbească pentru a aduce noi capitalui. Dar acest efect ar avea consecințe destabilizatoare. În final, cei care vor avea de suferit vor fi oamenii acestei țări, pentru că apar efecte destabilizatoare. Politica monetară, a cărei independență este încălcată prin introducerea respectivei taxe, va fi mai puțin eficientă în combaterea recesiunii și în reinstaurarea stabilității macroeconomice. Dacă acesta este criteriul ultim – menținerea unei economii stabile și mai binele clienților bancari – atunci nu introducerea taxei este soluția, ci abrogarea ei cât mai rapidă.
Sunt sigur că băncile au multe de îmbunătățit, în multe privințe, inclusiv în ceea ce privește creșterea calității și diversității serviciilor către clienți și reducerea costurilor pentru aceștia. Soluțiile în această privință vor veni întotdeauna din interiorul industriei. Ceea ce poate face guvernul este să creeze condițiile pentru ca băncile să finațeze cât mai mult economia. Astăzi, în România, băncile fac într-o foarte mică măsură acest lucru. Intermedierea financiară este de sub 30 la sută din PIB, comparativ cu media din UE de peste 100 la sută. Am arătat cu altă ocazie, utilizând date pentru peste 170 de țării pentru perioada 2001-2015, că intermedierea financiară se corelează cu gradul de integritate a guvernului, cu claritatea drepturilor de proprietate și cu gradul de dezvoltate.
De aici rezultă și cele mai bune măsuri pentru a crește intermedierea financiară și calitatea ei sau, cu alte cuvinte, pentru ca economia noastră și, implicit, veniturile bugetare, să beneficieze cel mai mult de pe urma băncilor: (i) creșterea gradului de integritate a guvernului; (ii) clarificarea drepturilor de proprietate și (iii) efectuarea de investiții publice eficiente. Alte măsuri, de genul reglementărilor împovărătoare (neinteligente) sau a impozitării împovărătoare nu au efectele scontate sau au efecte contrare.
