Dacă statul, până în prezent, nu a venit cu niciuna dintre legile cerute de Directiva Europeană 17/2014 pentru protecţia debitorilor ipotecari loviţi de criză şi, deci, în pericol să-şi piardă casele cumpărate cu credite bancare, în schimb se înmulţesc iniţiativele menite să provoace riscuri majore în sistemul bancar şi, mai departe, în economie. Cea mai recentă: propunerea parlamentară a doamnei senator Cristina Anghel, care a depus un proiect de lege privind modificarea Statutului BNR.
Proiectul doamnei senator, în cea mai mare parte, cuprinde doar unele nuanţări ale prevederilor din legea actuală. Noutăţile, ce-i pun în evidenţă tenta populistă, sunt două: 1) propunerea ca membrii CA al BNR să fie numiţi fără posibilitatea reînnoirii mandatului; 2) o bună ocazie pentru doamna Anghel să-şi verse focul pe Banca Naţională afirmând, potrivit Mediafax, că în spatele independenţei acestei instituţii fundamentale a statului s-ar ascunde „o puternică dependenţă ocultă“.
Ce o înfurie pe doamna senator Anghel – şi îi înfurie pe mulţi dintre criticii BNR – este o prevedere din legea actuală potrivit căreia, în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, banca centrală nu solicită şi nu primeşte indicaţii de la nicio altă autoritate a statului. Şi e firesc să fie aşa. Politica monetară bunăoară – de care depinde în bună măsură întreaga viaţă economică a ţării – nu poate fi decisă decât de specialişti în politică monetară.
Din 2008 şi până în prezent s-a format un front puternic împotriva Băncii Naţionale, focul înteţindu-se începând din vara anului trecut. Dacă însă criticii BNR ar dispune de analize riguroase şi detaliate privind conceperea şi realizarea politicilor monetare, valutare, de reglementare şi de supraveghere din aceşti ani, ar găsi argumente relevante pentru a-şi înţelege erorile de judecată. Ar înţelege de ce Banca Naţională nu s-a repezit să urmeze politicile Fed şi ale BCE – aşa cum i s-a cerut public – şi nu a redus radical şi brusc dobânda de politică monetară. Şi de ce acum, la sfârşitul crizei, când multe ţări din Europa şi din lume se confruntă cu nenumărate riscuri, Banca Naţională a României are şi arme şi gloanţe care s-o ajute să facă faţă unor eventuale şocuri externe. Şi cum multe bănci centrale din Europa, inclusiv Banca Centrală Europeană, aducând dobânda-cheie aproape de zero, încă din zorii crizei, epuizând deci acest filon, nu mai au acum o marjă confortabilă pe care s-o poată activa. În timp ce la BNR, în cămara numită rezervele minime obligatorii, în valută şi în lei, sunt încă depozite consistente ce ar putea fi folosite în caz că vremea în Europa s-ar înrăutăţi; şi, totodată, ne-ar putea fi de ajutor dobânda de politică monetară şi gestionarea adecvată a lichidităţii în sistemul bancar.
Sună cumva pompos toate aceste argumente? Poate că da. Dar acesta e adevărul: sistemul bancar românesc este solid şi stabil. Vin cu un singur argument, dintre multele pe care le-aş putea aduce: în şapte ani de criză, niciun singur cetăţean român, din contribuţiile bugetare, nu a fost nevoit să dea nici măcar un singur ban pentru a salva vreo bancă în prag de prăbuşire, aşa cum s-a întâmplat în multe alte ţări, chiar dintre cele dezvoltate. Şi aş adăuga că, în acest sens, o contribuţie importantă o are Banca Naţională, care şi-a utilizat expertiza instituţională şi a valorificat adecvat experienţa dobândită în drumul parcurs de la întemeierea instituţiei, în 1880, reuşind să ducă la bun sfârşit atribuţii dintre cele mai complexe şi mai grele. Desigur, cu aportul major al resursei umane pe care singură şi-a creat-o: referenţi, experţi, manageri. O echipă performantă prin calitate şi probitate, prin dezvoltarea şi consolidarea prestigiului profesional.
Cert este că Banca Naţională a României îşi onorează mandatul său de gardian al stabilităţii preţurilor şi al stabilităţii financiare. Recentul raport de stabilitate financiară, redând sintetic analize, cifre, idei, ilustrează această realitate cu concluzii semnificative.
Articol apărut inițial în Ziarul Financiar din data de 20 aprilie 2016
