Este bun un consens politic? Un răspuns din perspectivă economică

În ultimul timp, politicieni ai puterii și ai opoziției vorbesc despre ideea adoptării unui consens politic asupra unor obiective pentru următorii 30 de ani. În acest articol, arăt de ce publicul ar putea vedea cu ochi buni ideea unui consens politic în România și ce consecință economică majoră apare dacă consensul ar duce într-o direcție greșită pentru societate, dezamăgind. Apoi, arăt cum două cuvinte pot ajuta publicul să identifice ex ante dacă un consens polititic dat duce sau nu în direcția bună pentru societate. Dând acestor două cuvinte și o expresie numerică, arăt că deja există un consens implicit asupra unei componente foarte importante a economiei, stabilit încă din 1990. Din păcate, direcția acestui consens este greșită. Un eventual consens explicit între politicieni ar trebui să continue să fie centrat pe aceeași componentă a economiei, dar ar trebui îndreptat în direcția corectă.

Anunțul unui consens politic

Anunțul unui consens între politicieni generează efecte benefice pe termen scurt pentru economie. Confruntați în fiecare zi cu sarcina dificilă a separării informațiilor de zgomot în disputele politice, oamenii speră că un consens între politicieni va aduce mai multă informație despre ce se va face în această țară. Consensul e important pentru că, în mintea celor mai mulți oameni, înseamnă părăsirea luptelor mărunt-politicianiste și trecerea la conceperea unor proiecte pe termen lung, mai ales economice.

La prima vedere, în ochii publicului, această mișcare nu are cum să pară decât ceva foarte serios. Consensul, ca rezultat mult așteptat, pare cu atât mai serios cu cât este definit mai vag: proiecte pentru următorii 30 de ani. Cu o astfel de definiție, este loc pentru imaginație și speranță. Dintr-o dată, foarte mulți oameni uită eșecurile clasei politice sau le găsesc scuze. Lipsa autostrăzilor, cozile la plata impozitelor, corupția și altele, cândva înțelese corect, deodată sunt înțelese prin prisma lipsei de consens politic în trecut. Această revelație falsă este suficientă pentru ca foarte mulți să creadă că este suficient să existe consens politic pentru ca obiectivele să înceapă să prindă contur și să se materializeze unul după altul, conform așteptărilor.

Pentru că aduce speranțe și stimulează imaginația, consensul politic este bun. Împreună, speranța și anticipația schimbării în bine crează disponibilitatea publicului pentru noi eforturi. Această disponibilitate este o energie care în prezent lipsește în societatea noastă obosită de minciună, de corupție, de ierarhie inversată a valorilor și de alte tare. Totuși, consensul poartă cu el și un mare pericol. El poate fi orientat într-o direcție greșită. În acest caz, pe măsură ce se va realiza că direcția este greșită, toate speranțele și anticipațiile pozitive se vor retrage, pentru a face vizibile noi eșecuri și dezamăgiri.  

Cu încredere redusă și anticipații adverse, societatea noastră va suferi un recul, inclusiv economic Nu vrem ca acest lucru să se întâmple. Din acest motiv, fiecare dintre noi caută să identifice informațiile, semnele de orice natură care ar putea să ne indice dacă un consens între politicieni are obiectivele majore corecte și dacă consensul asupra obiectivelor respective este în direcția corectă.

Consensul implicit și greșit adoptat în 1990

Care ar fi, deci, semnele care ar indica direcția cea bună a unui consens între politicieni? În opinia mea, reduse la esența lor, aceste semne sunt identificate de raportul dintre două cuvinte: „stabilitate” și „schimbare”. Fiind atenți la aceste două cuvinte, vom ști din timp dacă consensul de care vorbesc astăzi politicienii privește direcția cea bună. Dacă vom vedea în discursurile politice idei care se pot înlocui cu fraza „este nevoie de stabilitate nu de schimbare”, atunci consensul este în direcția greșită. În acest caz, el va fi periculos, deoarece, așa cum voi arăta imediat, va explicita un consens implicit care deja există și care explică de ce ponderea oamenilor care văd în primul rând eșecuri și dezamăgiri întrece ponderea celor care au în prim plan realizări, speranță și anticipații pozitive[1].

Aceast „indicator” pe care vi-l propun a funcționat în cazul altor țări, de exemplu în Marea Britanie. Iau exemplul Marii Britanii căci am văzut că avocații Codului Fiscal au făcut o paralelă greșită între cei care au criticat Codul, printre care mă număr și eu[2], și un grup de câteva sute de economiști care i-au spus premierului Margaret Tatcher că măsurile pe care dorea să le ia pentru a crește libertatea economiei britanice erau greșite.  

În 1979, Marea Britanie era pe locul 19 între țările OECD. Un loc codaș. Și România este pe penultimul loc în UE, ca PIB pe locuitor. În Marea Britanie, rezultatele slabe apăruseră după ce timp de trei decenii guvernele de stânga și cele de dreapta promovaseră politici de tip socialist (Blundell, 2012), care deterioraseră sever libertatea economică. În discursurile politicienilor britanici ale celor trei decenii erau multe idei care se puteau traduce cu fraza „este nevoie de stabilitate nu de schimbare” (Blundell, 2012).

În România, după 25 de ani de la prăbușirea comunismului, libertatea față de corupție și, mai ales, libertatea propietății (claritatea drepturilor de proprietate) sunt foarte reduse. Cauza o constituie tot politicile de tip socialist care au predominat după 1990 sau politicile de stimulare a cheltuielilor sociale, în general.

Datele din tabelul de mai jos arată că trei libertăți au înregistrat niveluri relativ mici și stabile: libertatea proprietății, libertatea față de corupție și libertatea financiară[3]. Datele arată că în ultimii 25 de ani a existat consensul politic implicit la care m-am referit mai sus, un consens pentru menținerea libertăților respective la un nivel scăzut, reflectând filozofia de tipul „este nevoie de stabilitate nu de schimbare”.

Tabel: Indicele general al libertății economice în România și cele mai joase trei componente ale sale

Sursa: Heritage Foundation

Ce ar trebui să vizeze un consens între politicieni

În Marea Britanie, primul ministru Margaret Thatcher a ales „schimbarea”, întrerupând politica „stabilității”.  A crescut libertatea economică prin privatizarea întreprinderilor de stat și a reașezat stimulentele astfel încât „lenea” din administrație s-a redus. Pe lângă reforme structurale profunde, a promovat stabilitatea macroeconomică, astfel că inflația s-a stabilizat la niveluri reduse. Beneficiind de aceste reforme, afacerile au înflorit.

Consensul dintre politicienii români trebuie să rezulte în schimbări similare, vizând atât libertatea economiei, cât și stabilitatea macroeconomică. Dacă am crește cele mai joase trei libertăți, în condiții de stabilitate macroeconomică, noi resurse ar fi disponibile pentru a crește productivitatea, baza bunăstării. De exemplu, dacă am avea la cei trei indicatori valorile pe care le are Danemarca, a unsprezecea cea mai liberă economie din lume, atunci economia noastră ar fi, pe ansamblu, mai liberă ca economia Danemarcei.

Libertatea față de corupție și libertatea proprietății dau măsura „domniei legii”, adică a statului de drept. În această privință s-au făcut progrese mai ales începând cu 2009 (vezi tabelul). Totuși, progresele sunt mici, ceea ce explică de ce mulți oameni văd statul ca pe o construcție care încă maschează extragerea de rente și alimentează corupția.

În mod particular, lupta împotriva corupției s-a intensificat începând din 2014, ceea ce a făcut ca în 2015 libertatea față de corupție să întreacă, pentru a doua oară, libertatea proprietății. Totuși, libertatea față de corupție nu poate progresa dacă nu progresează și libertatea proprietății. Adam Smith a spus că „primul și cel mai important proiect al fiecărui sistem de guvernare este să mențină justiția”. Arthur Lee, un contemporan american al lui Smith a spus că proprietatea este „gardianul oricărui alt drept” (Lee, 1775). Dacă vrem ca libertatea față de corupție să atingă nivelurile înale pe care le dorim, va trebui să facem și progrese notabile privind libertatea proprietății, prin restructurarea companiilor de stat și prin clarificarea drepturilor de proprietate.  

Consensul dintre politicienii români trebuie să vizeze schimbările care să ducă, așa cum au dus și în Marea Britanie, la instalarea sentimentului că viitorul poate fi prosper pentru fiecare român și pentru România. Pentru aceasta, măsurile agreate trebuie să fie de așa natură încât să genereze (i) creșterea libertății economice și (ii) să permită ca statul să ajungă să fie văzut ca o autoritate care deschide noi orizonturi, nu care limitează unele libertăți economice.

Din păcate însă, inițiative recente de reglementare par să meargă într-o direcție opusă. De exemplu, în paralel cu ideea de consens politic a apărut și un proiect de ordonanță de urgență privind legalizarea inființării de noi întreprinderi de stat sau de participare a statului cu capital la cele existente. Aceasta înseamnă un pas în direcția îngemănării puterii economice cu puterea politică, când, de fapt, corect este ca cele două puteri să fie cât mai clar separate, pentru ca prima să o poată balansa pe cea de-a doua, singura cale sigură de a menține libertatea politică (Friedman și Friedman, 1998). Un consens politic pentru o astfel de reformă ar fi în contra direcției corecte. Un alt proiect de ordonanță de urgență țintește la eliminarea aprobării bugetelor de venituri și cheltuieli de către guvern. Da, atunci când drepturile de proprietate vor fi mult mai clare și corupția mult mai mică, o astfel de reglementare va fi benefică. Până atunci însă ea ar putea să ducă, așa cum a mai dus, la sifonarea profiturilor din întreprinderile de stat.  

Bibliografie

Blundell, John (2012), Margaret Thatcher. Portretul Doamnei de Fier, Curtea Veche Publishing.

Friedman, Rose, and Friedman, Milton (1998), Two Lucky People: Memoirs, University of Chicago Press, p. 605.

Smith, Adam, Lectures on Jurisprudence 5 (RL. Meek et al. eds., 1978), cited by Rose, Carol M., (1996), “Property as the Keystone Right?”, Faculty Scholarship Series,Paper 1808. http://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/1808.

Lee, Arthur (1775), An Appeal To The Justice And Interests of The People of Great Britain, In The Present Dispute With America 14 (New York, Rivington, 4th ed., 1775), quotedin James W., cited by Rose, Carol M., (1996), “Property as the Keystone Right? ”, Faculty Scholarship Series,Paper 1808. http://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/1808.