Aproape fără excepţie, orice ştire Reuters referitoare la evoluţii, fapte sau date despre România, se încheie cu menţiunea că ţara noastră este cea de-a doua într-un top al sărăciei din Uniunea Europeană. De la data aderării şi până în zilele noastre, la pachet cu Bulgaria, suntem ştampilaţi în acest mod. Sunt şapte ani de zile (cel puţin) deci, în care nu am reuşit să urcăm nici măcar o treaptă în clasamentul european. Cred că acest fapt, susţinut din păcate de statistici, trebuie avut în vedere atunci când vorbim despre oportunitatea trecerii la moneda euro. Pentru că, dincolo de orice analiză privind convergenţa reală versus cea nominală, primordială în formularea oricărui obiectiv de politică economică trebuie să fie bunăstarea cetăţenilor.
Conduce aderarea la euro la creşterea bunăstării populaţiei sau nu? Putem urca în clasamentul european mai uşor dacă amânăm momentul sau, dimpotrivă, şansele sunt mai mari înăuntrul eurozonei? Sunt macrostabilitatea de excepţie atât de greu obţinută, perspectivele de creştere economică robustă şi sustenabilă puse în vreun fel în pericol de demararea procesului de adoptare a monedei unice? Da sau nu? De răspunsul la aceste întrebări depinde dacă, cu toate riscurile diplomatice sau de altă natură, angajamentul politic de intrare în zona euro la 1 ianuarie 2019 trebuie reversat. În altă ordine de idei, cred trebuie precizat că statutul de membru al Uniunii Europene impune adoptarea euro, chiar dacă acolo nu se intră cu berbecele. Decizia politică de la Bucureşti este insuficientă, este necesar să mai fie de acord şi ceilalţi membri ai clubului euro.
Altminteri, în dezbaterea publică pe tema aderării la zona euro, sunt subliniate riscurile ce ne pândesc în legătură cu această schimbare fundamentală. Se afirmă că îndeplinirea criteriilor nominale privind inflaţia, deficitele, datoria, dobânzile este total insuficientă. Că trebuie să amânăm sine-die adoptarea euro pană ce ne vom mai imbogăţi. Să creştem economic mai repede decât media europeană, de aşa natură încât adoptarea monedei unice să nu fie o povară. Povară? Pentru că dacă aceasta este percepţia, rezultă că nu prea am avea ce căuta acolo.
Situaţia este oarecum bizară. Economia României, mică şi deschisă, este legată nu prin două trei fire de aţă de UE şi, pe cale de consecinţă, de moneda europeană, ci prin adevărate odgoane. Sistemul bancar românesc este dominat fără drept de apel de grupurile bancare europene, companiile de utilităţi de asemenea, intreprinderile care stau în frunte în orice top al cifrei de afaceri sau al exporturilor sunt, şi ele parte ale marilor grupuri industriale europene. Fondurile nerambursabile de la UE sunt o resursă extrem de importantă, deşi gradul de absorbţie rămâne mediocru. Se transpun sau sunt pe cale de transpunere în legislaţia naţională directive europene ce nu ţin cont de moneda noastră naţională, dar îşi produc efectele. Nici din punct de vedere fiscal nu suntem cine ştie ce independenţi, constrângerile ni le-am asumat, iar deficitul bugetar este limitat de prevederi europene pe care ni le-am însuşit. Precum s-a văzut, după reducerea TVA, dar şi în perspectiva modificărilor Codului Fiscal, am fost imediat atenţionaţi de reprezentanţii Comisie Europene să nu ieşim din angajamente. Euroizarea este evidentă şi la nivelul publicului larg, de la preţul imobilelor până la autoturisme şi bunuri de folosinţă îndelungată până la chirii şi tarife la telefonia mobilă, toate sunt legate de evoluţia monedei unice. Evoluăm deci economic, social şi politic ca şi cum am fi în zona euro, fără însă a fi.
În analiza „cost-beneficiu” a adoptării monedei unice, cea mai evidentă relaţie este cea dintre avantajul cursului de schimb ca instrument versus dispariţia riscului valutar. Mai exact, „euroscepticii” tind să supraliciteze rolul primului şi să minimalizeze avantajele dispariţiei riscului valutar. Argumentele ţin de istoria recentă, de criza datoriilor suverane, de faptul că, fără instrumentul cursului de schimb, ajustarea masivă şi inevitabilă a dezechilibrului extern ar fi fost şi mai dureroasă decât a fost. Este adevărat, dar aceeaşi istorie ne arată că nici riscul valutar nu este de neglijat…În fapt, mare parte dintre problemele sistemului bancar, nivelul creditelor neperformante, recenta criză a francului elveţian sunt indisolubil legate de riscul valutar.
Populaţia nu percepe cursul valutar ca instrument de politică monetară ci, mai degrabă ca pe unul de protecţie socială. Şi nici nu poate fi blamată că nu are expertiză în macroeconomie! Din pricina îndatorării în valută în special pentru scopuri imobiliare orice depreciere cât ar fi ea de măruntă (în condiţiile în care stabilitatea cursului de schimb al leului a fost absolut excepţională în ultimii ani) atrage după sine îngrijorare. Privirile se îndreaptă imediat către Banca Naţională ce trebuie să „intervină” pentru aprecierea leului. Necunoaşterea funcţionării pieţei valutare a condus la reacţii aberante de genul solicitării ca banca centrală să îngheţe cursul francului elveţian, iar procesele în justiţie având pe rol rambursarea creditelor la cursul istoric nu spun altceva decât aceeaşi poveste despre efectele negative ale riscului valutar. Şi alte proiecte legislative aberante, dar în curs de promovare, au legătură cu riscul valutar. Eliminarea acestuia n-ar fi deci chiar o bagatelă…dincolo de avantajele evidente legate de costul tuturor tranzacţiilor.
Aşa cum am scris recent, analişti redutabili au demonstrat cu argumente greu de combătut de ce construcţia Uniunii Monetare schioapătă, ca un corolar al evenimentelor neplăcute ce au insoţit criza datoriilor suverane din ultimii ani.Lipsa unei capacităţi fiscale la nivelul Uniunii care să permită transferuri către statele membre aflate în dificultate în condiţiile în care acestea respectă regulile este, într-adevăr, o mare problemă. Şi nu degeaba a fost evocată în acest context necesitatea existenţei unor instrumente de politică economică alternativă care să poată înlocui politica monetară în cazul în care sunt necesare intervenţii. Recent, miniştrii de economie ai Germaniei şi Franţei au sesizat defectele eurozonei şi cer “repararea acestora astfel încât euro să îşi ţină promisiunea de prosperitate economică şi, mai extins, să evite o derivaă a Europei spre mai multă nemulţumire şi divizare”. “Trebuie să reconciliem interesul general european şi interesele naţionale”, potrivit unui editorial publicat simultan pe data de 4 iunie a.c. în cele mai prestigioase publicaţii din UE, care face referire la “forţele anti-europene” care se dezvoltă într-o serie de ţări membre. Această convergenţă sporită dintre statele zonei euro ar trebui să aibă două componente în speţă o capacitate bugetară comună şi mecanisme de solidaritate în caz de criză, cu fonduri pentru a ajuta rapid ţările în dificultate. Dacă acest plan prinde contur, este de analizat cum ar fi mai avantajos pentru România, să fim înăuntrul sau în afara zonei euro când se va întâmpla?
Desigur, de-aci înainte, se vor tot derula opinii pro şi contra aderării la euro şi aici nu mă refer la o dată anume, 2019 sau 2219, ci la oportunitate în sine. Și personal nu cred că este indicat să ne cantonăm obsesiv de-o parte sau alta a baricadei căci nu-i așa „predicţiile sunt periculoase mai ales în ceea ce priveşte viitorul”. Dar, pentru că aici este vorba de o opţiune strategică şi se vorbeşte despre un proiect de ţară, există un alt plan decât aderarea la euro, măcar pe termen mediu? Sau suntem condamnaţi să băltim în balcanicul suc propriu până power pointurile se transformă în autostrăzi sub deviza că acum nu este momentul? Pentru că, pe termen lung, vom fi toţi morţi…
