Recenta decizie a Guvernului României, de a nu permite (decât în cazuri excepționale) retragerea integrală de către beneficiari a sumelor acumulate în fondurile de pensii a reliefat două racile care macină societatea românească: educația precară (în cazul de față, cea economică), respectiv neîncrederea generalizată a cetățenilor în orice decizie a statului (chiar și când respectivele decizii le sunt favorabile).
Să începem cu ceea ce ar fi trebuit explicat pe toate canalele mass media și social media. Din punct de vedere economic, pilonul II al sistemului de pensii a fost proiectat, încă de la început, ca un supliment la pilonul I, astfel încât retragerea din activitate a cetățeanului să nu ducă la o scădere drastică a nivelului de trai. Este important, așadar, ca beneficiarul să aibă un flux continuu de venituri suplimentare (față de pensia primită prin pilonul I), pe o perioadă cât mai lungă de timp, pentru nivelarea consumului inter-temporal. Prin urmare, sumele acumulate în pilonul II nu sunt și nu au fost niciodată echivalente cu un depozit bancar, care să poată fi lichidat în întregime la scadență. Prin reducere la absurd, orice ar face beneficiarul care ar retrage întreaga sumă la scadență ar putea duce la următoarele decizii, toate suboptimale din punct de vedere economic:
a) consumarea întregii sume într-un an sau doi, rămânând ulterior să trăiască doar din veniturile obținute din pilonul I;
b) ținerea banilor „la saltea”, cu consecința devalorizării acestora prin neîncasarea de dobândă;
c) depunerea banilor la o bancă. Chiar dacă această opțiune este preferabilă opțiunilor a și b, ea este totuși suboptimală din punct de vedere economic, dobânzile încasate de la bănci fiind, de regulă, inferioare randamentelor generate de Fondurile de plată, cele care preiau atribuțiile plății de la Fondurile private de pensii;
d) chiar și investirea pe bursă sau în titluri de stat a banilor de către beneficiarii retragerii integrale a sumelor din pilonul II are toate șansele de a se dovedi o variantă suboptimală, indivizii neavând, de regulă, o specializare și un know-how comparabil cu Fondurile de plată în ceea ce privește investirea profitabilă a activelor;
e) ar mai fi și varianta investirii întregii sume în crypto-active sau în alte instrumente cu grad înalt de risc, dar este discutabil dacă vreun individ responsabil și-ar risca banii destinați unei bătrâneți liniștite în acest mod.
Toate considerentele de eficiență economică reliefate mai sus se aplică și sumelor din pilonul III (benevol și privat) al sistemului de pensii.
Din punct de vedere juridic pilonul II nu funcționează (așa cum eronat se afirmă) ca un contract între privați, respectiv între cetățeni și Fondurile de pensii, întrucât:
- statul a fost cel care a inițiat acest proces, acceptând să aloce o parte din sumele colectate prin Contribuțiile de Asigurări Sociale către Fondurile private de pensii, conștient fiind că acestea pot genera randamente superioare. Este corect să spunem, că, fără această inițiativă a statului, majoritatea deponenților la pilonul II nu ar fi luat vreodată în considerare constituirea de pensii private (a se vedea în acest sens numărul mic de contribuabili la pilonul III);
- statul a fost și este cel care supraveghează și reglementează funcționarea Fondurilor de pensii private, asigurându-se că acestea nu aduc pierderi deponenților, ci generează câștiguri rezonabile;
- statul are tot interesul ca cetățenii săi să beneficieze de pensii decente (prin însumarea sumelor din pilonul I și pilonul II) pe o perioadă cât mai lungă a bătrâneții lor, astfel încât să nu aibă și de aici o eventuală sursă de nemulțumiri și revolte sociale.
În paranteză fie spus, cei care au solicitat și au obținut o creștere a retragerii inițiale (de la 25% la 30% din sumele acumulate) și o scurtare a perioadei de încasare (de la 10 la 8 ani) și- au înscris două autogoluri imparabile: vor beneficia mai puțin timp de niște sume mai mici (față de cazul în care ar fi produs randamente mai mari, sub administrarea în continuare de către Fondurile de plată).
Așadar, pilonul II nu reprezintă un contract între două entități private, ci are o puternică implicare a statului, din multiple puncte de vedere. Este adevărat însă, că din punct de vedere juridic, pilonul III este diferit, acesta reprezentând într-adevăr un contract între două entități private (contribuitor și Fonduri de pensii private). De aceea, în cazul acestui pilon III poate că legiuitorul ar trebui să permită retragerea integrală (la cerere) a sumei la momentul pensionării, chiar dacă din punct de vedere economic aceasta reprezintă o decizie suboptimală, așa cum am arătat.
În loc de a explica cu calm și profesionalism argumentele în favoarea acordării eșalonate a sumelor din pilonul II, guvernul a avut o strategie de comunicare deficitară, lăsând câmp liber contestatarilor și adepților teoriei conspirațiilor. Dacă avea dificultăți în a explica publicului anumite concepte, guvernul ar fi putut recurge la specialiști, pe care să ii promoveze pe toate canalele mass media și social media.
În schimb, am avut în ultimele zile o avalanșă de comentatori (politicieni, politologi, ziariști, influenceri etc.), fără nici un fel de pregătite economică, defilând pe la diverse televiziuni (inclusiv TVR!!!) și criticând proiectul de lege.
Am aflat, de la acești așa-ziși experți, că:
i) statul nu mai are bani și ar fi luat această măsură pentru reducerea deficitului bugetar (!). Ca și cum statul ar putea accesa sumele din Pilonul II altfel decât prin naționalizarea acestuia;
ii) statul s-ar pregăti să naționalizeze sumele din Pilonul II. Ca și când n-ar fi făcut-o până acum, dacă ar fi vrut. Ca și când ar arunca la gunoi proiectul aderării la OCDE. Și ca și când ar pregăti revolte sociale la momentul ieșirii la pensie a „decrețeilor”, când pensiile plătite din Pilonul I vor fi insuficiente pentru o viață decentă;
iii) proiectul s-ar fi făcut la inițiativa Fondurilor de pensii private. De parcă acestea nu ar fi explicat că sistemul dispune de cash-flowul necesar chiar și în cazul retragerii integrale de fonduri.
iv) un argument mai sofisticat este că, la momentul pensionării, românii au o speranță de viață sănătoasă de numai 3,7 ani. De parcă speranța totală de viață la momentul pensionării, de 17 ani, nu ar conta și de parcă omul ar trebui să beneficieze de mai mulți bani când este sănătos și nu când este bolnav (!!!).
Și multe, multe alte inepții.
Dar fenomenul cu adevărat grav – în afară de lipsa educației economice – pe care l-a reliefat recenta dezbatere publică este neîncrederea totală în stat, chiar și când acesta vrea să facă un bine cetățenilor. Nu este prima dată când această neîncredere se manifestă, cu toate urmările ei nocive. În anul 2020, statul a încercat să protejeze populația de coronavirus, fiind acuzat de conspiraționiștii anti-vaccin de intenții malefice, acuzație preluată de un segment uriaș al publicului. În anul 2024, statul a oprit un proces electoral grav viciat de interferențe externe, fiind acuzat de lipsă de comportament democratic tocmai de unii care nu dau doi bani pe democrație. Și din nou, o bună parte a publicului a preluat această variantă fake.
Iar acum, cu problema pilonului II al sistemului de pensii, avem din nou de a face cu fructele otrăvite ale neîncrederii.
