Criza financiară internațională a determinat băncile centrale să își extindă paleta de instrumente utilizate atât pentru implementarea politicii monetare, cât și pentru domeniul ceva mai sensibil, cel al stabilității financiare.
Unul dintre instrumentele arsenalului utilizat de băncile centrale pentru a calma piețele, pentru a cumpăra timp pentru reformele necesare ieșirii din criză și pentru a convinge publicul că există soluții pentru redresare economică este ghidajul prospectiv al așteptărilor sau forward guidance.
Acest instrument, cu puternice valențe din domeniul comunicării, urmărește întărirea eficienței transmisiei impulsului monetar prin intermediul unei predictibilități sporite a modalității de reacție a politicii monetare. Nu este însă o noutate. Lansat și aplicat la finele anilor 1990 (Noua Zeelandă, Japonia), ghidajul prospectiv a fost testat înainte de criză pe o mare calmă chiar de către marile bănci centrale ale lumii, FED și BCE (2003-2005).
Desigur că în acea perioadă ghidajul viza doar instrumentul lor principal, și anume rata dobânzii de politică monetară, iar influențarea așteptărilor nu se făcea în mod direct, ci prin intermediul anumitor frazări din comunicatele asociate deciziilor de politică monetară sau prin intervenții verbale ale oficialilor. Ulterior, înainte însă de izbucnirea crizei financiare, băncile centrale din nordul Europei (Norvegia, Suedia) au îndrăznit să ofere piețelor mai mult, publicând chiar prognozele nivelului dobânzii de politică monetară ce condiționau pe cele privind rata inflației. De ce nordicii? Fără îndoială transmisia monetară prin intermediul ratei-semnal a dobânzii eficace în condițiile în care economiile lor nu se confruntau cu un grad ridicat de substituție a monedei – mai pe înțeles euro-izare sau dolar-izare. Mai mult, piețele lor financiare aveau adâncime și un anume grad de sofisticare astfel încât operatorii puteau citi corect semnalele băncilor centrale.
Eficacitatea ghidajului prospectiv a fost însă și mai aprig pusă la încercare în perioada crizei financiare și economice globale, multe bănci centrale apelând la acest instrument pentru a stăvili nervozitatea operatorilor, pentru a tempera volatilitatea excesivă și a oferi piețelor confortul predictibilității într-o perioadă de incertitudini majore.
Cât de aventuros poate fi un asemenea ghidaj, fie el implicit – prin oferirea unor indicații generale asupra conduitei viitoare a politicii monetare, inclusiv din perspectivă temporală – sau explicit, prin publicarea unor repere cantitative și/ sau a unor orizonturi de acțiune precise?
Principalul risc este ca acest ghidaj, mai ales cel explicit, să fie perceput drept un angajament ferm, de neclintit în ceea ce privește traiectoria viitoare a dobânzii de politică monetară sau referitor la magnitudinea și orizontul de aplicare a unor măsuri neconvenționale, de tipul achiziției de active. Altfel spus, orice s-ar întâmpla, inclusiv o cotitură majoră a evoluțiilor economice interne și indiferent de impactul major al unor factori externi, banca centrală va fi așteptată să urmeze cu celeritate setul de măsuri anunțate anterior, condiționate, bineînțeles, de starea particulară a economiei în cazul ghidajului contingent. Cu alte cuvinte, operatorii se vor fi obișnuit atât de mult ca banca centrală să fie predictibilă în reacțiile sale încât apariția și manifestarea unor riscuri și incertitudini majore, din afara ariei sale de influență, ar putea fi ignorată. O asemenea percepție eronată – întrucât sfera de acțiune și influență a băncilor centrale este, în mod cert, limitată – afectează credibilitatea instituției mai ales când realitatea din teren impune o schimbare a conduitei politicii monetare.
Ghidajul prospectiv a funcționat, a fost eficientă, și-a extins aria de cuprindere asupra altor instrumente decât cel clasic (dobânda de politică monetară), oferind piețelor repere în perioade de stres și incertitudini accentuate, afirmă reprezentanții celor mai puternice bănci centrale din lume reuniți recent într-o conferință organizată de Banca Centrală Europeană.
Mario Draghi, președintele BCE, spune că ghidjul prospectiv a fost deja consacrat drept un instrument standard de politică monentară („fully-fledged instrument”), accentuând totodată importanța sa sporită de contextul în care dobânzile atingeau zero sau chiar niveluri negative. Piețele financiare înțeleg acum mai bine mesajele autorității monetare de peste Ocean, spune președintele FED, Janet Yellen, care însă atenționează că formularea ghidajelor trebuie să clarifice ferm faptul că perspectiva oferită depinde totuși de un anumit parcurs al economiei în ansamblu („their conditial nature”), așadar ghidajul este de tip contingent.
Reacția piețelor în anul 2013 (la anunțul unui posibil debut al normalizării politicii monetare a FED, sau taper tantrum), dar și cea din această vară (la o remarcă similară din partea BCE) atestă cât de sensibile au devenit, sugerând chiar o dependență a acestora de doza sporită de confort și predictibilitate oferite în perioada crizei financiare de către autoritățile monetare.
Ghidajul prospectiv al așteptărilor, inclusiv selectarea unui jargon adecvat, devine cu atât mai relevantă pentru piețele care se confruntă cu o problemă de fond, cum ar fi un deficit de încredere, sau în condiții de mari incertitudini (de tip Brexit) întrucât atât companiile cât și publicul larg vor resimți efectele schimbării de conduită a politicii monetare, spune Mark Carney, Guvernatorul Băncii Angliei.
În măsura în care piețele financiare devin prea dependente de acest ghidaj – realizat, totuși, în limitele mandatului ce le revine băncilor centrale -, acestea din urmă vor trebui să identifice modalități de a le pregăti, de a le comunica din timp detalii despre cum și în ce manieră va avea loc schimbarea (gradual sau imediat), precum și de a clarifica permanent limitele sferei lor de influență. Pentru un motiv cât se poate de întemeiat: evitarea turbulențelor și a volatilității excesive, mai plastic spus pentru a preveni un posibil sevraj.
Există o anume rețetă, un antidot pentru dorința, uneori firească, alteori excesivă, de predictibilitate? Unde ar putea fi găsit? În cuvinte atent alese sau în acțiunile concrete ale băncilor centrale? Probabil că în ambele dacă este să contorizăm frecvența formulărilor „mișcare graduală” sau a cuvântului „răbdare” ce se regăsesc acum în majoritatea comunicărilor acestor instituții, precum și dacă luăm în calcul eforturile lor de a explica continuu atât conținutul, cât și intențiile asociate deciziilor de politică monetară.
Adevăratul test pentru ghidajul așteptărilor nu ține exclusiv de maniera, de tehnica de comunicare, ci vine în momentul implementării de facto al măsurilor de politică monetară, care corespund sau nu așteptărilor la a căror formare băncile centrale contribuie din plin. Haruhiko Kuroda, guvernatorul băncii centrale a Japoniei, instituția care a experimentat ghidajul prospectiv al așteptărilor încă de la inventarea acestui instrument, admite faptul că tehnica de comunicare utilizată este mai puțin importantă decât măsura în care acțiunile sunt explicate corespunzător pentru a fi înțelese de piețe dar și de publicul larg. Cu alte cuvinte, faptele spun adesea mai mult decât o pot face vorbele, mai ales promisiunile.
Parafrazându-l pe Donald Kohn, membru al FED, deciziile de politică monetară sunt întotdeauna oportune, corespund momentului în care au fost luate.
În esență, măiestria băncilor centrale de a face ghidajul prospectiv al așteptărilor fără a genera sevraj depinde mult de credibilitatea demonstrată în timp a acestor instituții – validată de implementarea măsurilor pe care le-au comunicat, de ajustarea la timp a mesajelor și asumarea erorilor, inclusiv cele de prognoză – precum și de contextul (advers sau nu) în care ele operează.
In Memoriam Răzvan Voican şi Florin Petria ale căror condeie au captat mesajele băncii centrale, le-au analizat şi le-au redat pubicului pe înţelesul acestuia.
