Trei sunt stâlpii pe care se întemeiază istoria de 140 de ani a Băncii Naţionale a României. Consolidând un sistem de conexiuni, dezvoltat de-a lungul timpului, între trei mari centre vitale: legea, specialiştii şi moralitatea. Laolaltă, au dat şi dau anvergura unei construcţii instituţionale ce şi-a încorporat în gene ceea ce societatea românească de la cumpăna secolelor XIX şi XX avea mai valoros.
Coloana Morală, expresie a spiritului instituţiei, care a făcut să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat în Banca Centrală timp de 140 de ani, a ridicat loialitatea corpului profesional la rang de deviză de prim ordin. Şi asta a fost posibil, cu deosebire, pentru că toţi cei ce au condus instituţia au probat o conduită morală excepţională.
Vorbe mari? Ar putea să pară şi aşa! Numai că mai presus de vorbe sunt faptele. Ale guvernatorilor, ale personalului şi ale mentorului Eugeniu Carada. Cel care a fost de fapt şi de drept ctitorul Băncii Naţionale. Şi care, refuzând demnitatea de guvernator, a condus efectiv Banca Centrală din 1880 şi până când a plecat în veşnicie, în 1910. Pentru că numai faptele au putut să-l îndemne pe Nicolae Iorga să scrie la moartea lui Carada: „Fără voie, a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Şi, ca să-şi răzbune, a lăsat un loc care va rămâne veşnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă viaţa cu patimă, un urmaş al virtuţilor sale de simplicitate, de renunţare, de credinţă şi de hărnicie”.
Pot fi ilustrate cu fapte aceste vorbe? Iată că da! La câţiva ani după moartea lui Carada, un prosper om de afaceri al timpului, care îl înjurase copios în gazetele sale, C.G.Costa-Foru, depunea mărturie în ziarul „Dimineaţa”. Era în 20 ianuarie 1924. Ce povesteşte? Că îl adusese în pragul ruinării criza din 1889-1900. Apelase la Banca Naţională dar, potrivit normelor în vigoare, nu putea beneficia de un împrumut de la BNR. „Atunci, povesteşte Costa-Foru, fui chemat la Bancă de dl. Carada. Care mi-a spus că-mi oferă suma de care am nevoie, pentru că afacerea mea nu trebuie să cadă. La replica mea, că am scris împotriva lui, a răspuns că pentru tot ce am scris în ziar prescripţia e scurtă. Eu sunt aici ca să susţin munca naţională şi dumneata trebuie să fii susţinut. Banca nu are dreptul să te împrumute, dar eu, din banii mei, am acest drept”.
Ar fi fost de ajuns o dispoziţie a lui Carada… Banca l-ar fi împrumutat. Dar nu şi-a permis să dea o astfel de dispoziţie. A înţeles să sprijine munca naţională din propriul buzunar.
Carada a fost înainte-mergătorul. Dar Banca Naţională a României a avut şansa, în întreaga sa istorie, să fie condusă de guvernatori destoinici, mari patrioţi şi, cu deosebire, mari specialişti în probleme monetare. Primul dintre ei a fost Ion I. Câmpineanu, care a condus Banca în perioada 1880-1882, revenind apoi în această funcţie la începutul anului 1888. Au urmat Anton Carp, Theodor Rosetti, Theodor Ştefănescu, Mihail C. Sturzu, Ioan G. Bibicescu. Ei toţi au activat şi au trăit în segmentul de timp în care se dezvolta capitalismul românesc. Următorul guvernator, Mihail Oromolu, decedat în 1945, la 70 de ani, a fost scutit prin moarte de cumplitele persecuţii prin care aveau să treacă toţi cei ce i-au urmat în vremuri tulburi, şi care n-au avut decât „vina” de a-şi fi servit patria cu înalt profesionalism. Aşadar, martirii: Dimitrie Burillianu, mort la Sighet; Mihail Manoilescu, decedat de asemenea în închisoare şi abia apoi condamnat la 15 ani de temniţă; Constantin Angelescu, închis şi el la Sighet, apoi trimis în Bărăgan, cu domiciliu forţat, unde moare; Grigore Dimitrescu – mort de asemenea la Sighet. Alţi doi guvernatori – Dumitru (Mitiţă) Constantinescu, mort în 1946, la 56 de ani, şi Alexandru Ottulescu, decedat şi el, la 63 de ani, în 1944 – au fost izbăviţi şi ei, prin moarte, de urgia „gulagului” românesc din obsedantul deceniu 1950-1960. A urmat Ion Lapedatu. După încetarea mandatului, la începutul anului 1945, a fost supus şi el unor persecuţii dramatice: i s-a retras calitatea de membru al Academiei Române, i s-a suprimat pensia, a fost dat afară din propria-i casă şi a fost continuu hărţuit de securitate. Lui Lapedatu i-a urmat Constantin Tătăranu – arestat şi el, închis la Sighet, unde a murit. Apoi Tiberiu Moşoiu – care n-a fost închis, dar i s-a impus domiciliu forţat, fapt ce i-a grăbit moartea.
Lista destinelor dramatice se încheie cu Aurel Vijoli, care a deţinut funcţia de guvernator în perioada 18 noiembrie 1947-05 martie 1952, demis din funcţie, ulterior arestat iar arestarea lui fiind urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a RPR a unui număr mare de specialişti, înlocuiţi cu persoane care se întorceau de la studii din URSS sau cu diverşi membri ai PMR cu pregătire profesională redusă. El a avut totuşi şansa să fie eliberat, apoi să fie numit ministru al finanţelor, în condiţiile în care ţara ajunsese în haos monetar.
Ce a fost mai departe? Centralizare excesivă, planificare totală, economie închisă. Dar guvernatorii din această perioadă au fost, cu toţii, oameni ce s-au străduit, în condiţiile date, să-şi facă datoria.
În aceste împrejurări, desigur dramatice, Coloana Morală a Băncii Naţionale a rămas neclintită. Aceasta constituie unica explicaţie pentru un fapt care, judecat dintr-o altă perspectivă, ar fi greu de înţeles. Dacă nu imposibil! Guvernatorii care au fost închişi, şi au murit în închisori, au trecut prin anchete grele, au fost torturaţi, sau cei care au activat în comunism tot sub o sabie a riscului, AU PÂSTRAT CU SFINŢENIE UN MARE SECRET. Pe care fiecare dintre ei l-a preluat de la predecesor, odată cu mandatul de guvernator şi l-a predat celui care i-a urmat. Secretul păzit de ei toţi: sub pecetea tainei, în casa de fier din biroul guvernatorului, era păstrat în siguranţă DOSARUL AURULUI DE LA MOSCOVA, în original, cu ştampile, cu garanţii.
