“Doamne, fă-mă virtuos, dar nu deocamdată.”
Sfântul Augustin
”Actuala rată anuală a încălzirii globale este echivalentă cu detonarea zilnică a 400.000 de bombe atomice tip Hiroshima.”
Joseph Romm
În septembrie 2021, prețurile la energia electrică în România crescuseră cu 24,7 la sută față de nivelul din septembrie 2020, iar prețurile la gaze crescuseră, în același interval, cu 20,6 la sută. În mare măsură, aceste evoluții erau rezultatul dublării, până la nivelul de 63 euro/tonă, a prețului certificatelor de carbon europene, care-i obligă pe emitenții de CO2 să plătească pentru aceste emisiuni, într-un efort de a reduce emisiile nete de gaze de seră, până în anul 2030, cu 55 la sută față de nivelul din 1990.
Confruntați cu decizii majore, care presupun modificări ale stilului de viață, indivizii reacționează în cinci etape distincte (conform ”The five stages of grief”, de David Kessler și Elisabeth Kübler-Ross):
- Negarea
- Furia/revolta
- Negocierea
- Depresia
- Acceptarea
Putem afirma, fără teama de a greși, că în materie de adaptare la politica climatică a UE, indivizii și firmele din România se află, în marea lor majoritate, într-unul din primele trei stadii (negare; furie; negociere) și doar foarte puțini au ajuns în stadiul al cincilea (acceptare).
Același fenomen se constată în majoritatea statelor central și est-europene. Numai că România este mult mai bine plasată pentru acceptarea schimbării, având un mix energetic de invidiat: doar 36 la sută din energie provine din hidrocarburi, circa 28 la sută din hidrocentrale, aproape 20 la sută din centralele nucleare și 16 la sută din surse regenerabile (eoliană, solară, geotermală etc.). Așadar, întrebarea care se pune este: va deveni România, la nivel european, parte a soluției sau parte a problemei? Îmbrățișăm schimbarea sau o respingem?
Câteva precizări necesare
Creșterea prețului certificatelor europene de CO2 nu este singura responsabilă pentru creșterea facturilor la energie și gaze, deoarece ea s-a suprapus, în mod nefericit, peste câteva elemente interne (liberalizarea completă a pieței de energie; lipsa investițiilor noi în capacități energetice după anul 2015; un nivel modest de umplere a depozitelor pentru iarnă; trecerea la contracte pe termen foarte scurt – mai volatile ca preț – în detrimentul contractelor pe termen mediu și lung etc.) și peste câțiva factori externi (creșterea prețului petrolului; jocurile geopolitice ale Rusiei privind aprovizionarea Europei cu gaz în schimbul recunoașterii conductei Nord Stream2; consumul sporit de energie ca urmare a reluării activității economice post-pandemie; concurența Europei cu Asia în ce privește aprovizionarea cu gaz lichefiat etc.). Dar, dincolo de aceste evenimente conjuncturale, un lucru trebuie să ne fie clar: prețurile energiei nu vor mai reveni niciodată la nivelurile scăzute de dinaintea pandemiei Covid-19. Și nici nu ar fi de dorit să revină, dacă vrem ca planeta să mai fie locuibilă în 30-50-100 de ani.
Consensul științific
Mai mult de 95 la sută din oamenii de știință care se ocupă de modificările climatice sunt de acord asupra următoarelor idei:
1. Încălzirea globală se datorează în exclusivitate activității umane
De fapt, după 1970, factorii naturali (non-antropici) ar fi trebuit să ducă la o ușoară răcire a planetei: activitatea solară a fost mai redusă, activitatea vulcanică a fost mai intensă, iar orbita terestră s-a modificat ușor, într-un sens favorabil răcirii. Dar emisia de gaze de seră (CO2 și CH4), legate de activitățile umane, mai mult decât au compensat acești factori naturali, ducând la o încălzire medie cu 1,2° Celsius peste nivelul temperaturii din epoca pre-industrială (anii 1800). Scopul este de a limita încălzirea medie la 2° Celsius (un nivel considerat periculos) la orizontul anului 2050 și a evita o încălzire de 4° Celsius (un nivel considerat catastrofal) până la sfârșitul secolului.
2. Nu mai avem timp de așteptat
În prezent, culegem roadelor emisiilor de gaze de seră din secolul trecut. Iar ceea ce facem acum, în anul 2021, va avea efecte în anul 2100 și mult dincolo de această dată. Aceasta deoarece persistența în atmosferă a bioxidului de carbon (CO2) este de câteva sute de ani. Celălalt gaz cu efecte de seră, metanul (CH4) are o persistență în atmosferă de numai 12 ani. În schimb, capacitatea metanului de a încălzi planeta – prin retenția căldurii – este de 86 de ori mai mare decât a bioxidului de carbon, pe un interval de 20 de ani. Iată de ce gazul natural (în esența lui, metan) constituie doar o soluție de tranziție către o energie curată. Cele de mai sus arată că sunt necesare eforturi investiționale acum în capacități energetice hidro, nucleare și regenerabile, precum și cercetări sporite în materie de energie pe bază de hidrogen.
3. Magnitudinea activelor „rătăcite”
Așa-numitele active „rătăcite” (stranded assets) reprezintă rezervele de hidrocarburi care vor trebui să rămână neexploatate (în pământ) dacă dorim să nu ne înscriem în scenariul catastrofal al încălzirii cu 4°(sau mai mult). Astfel, se apreciază că circa 80 la sută din rezervele de cărbuni cunoscute, circa 33 la sută din rezervele de petrol și aproximativ 50 la sută din rezervele de gaze ar trebui să rămână neexploatate. Desigur, acest lucru nu convine industriei extractive, numai că în joc este o miză mult mai mare: supraviețuirea omenirii.
4. Riscurile la care se expune omenirea dacă nu acționează rapid
Într-o enumerare succintă, aceste riscuri sunt:
4.1. Foametea
Într-un scenariu de creștere a temperaturii medii cu 4° Celsius, zonele afectate de secetă/deșertificare vor crește de la 15,4 la sută din suprafața uscatului (în prezent), la 44 la sută din suprafața uscatului, afectând jumătate din populația globului. România nu va scăpa neafectată de acest fenomen, mai ales în zonele sudice (Bărăgan, Oltenia).
De asemenea, întrucât 95 la sută din căldura reținută este captată în apa oceanelor, ducând la acidificarea acestora, fenomenul poate duce la dispariția a 90 la sută din viața marină, sursă de hrană pentru miliarde de oameni.
4.2. Pierderi de vieți omenești ca urmare a fenomenelor meteo extreme
Fenomenele meteo extreme (furtuni, inundații, uragane) devin de câteva ori mai probabile, dată fiind evaporarea apei din oceane, ca urmare a încălzirii acestora.
4.3. Probleme legate de sănătate
La o încălzire globală cu 6° Celsius, stresul de căldură la New York ar fi mai mare decât cel din Bahrein-ul actual, iar în Bahrein ar duce la hipertermie chiar și în timpul somnului.
4.4. Pierderea productivității la muncile în aer liber
Începând de la 26° Celsius, creșterea cu câte un grad a temperaturii duce la scăderi cu câte 2 procente a productivității muncii umane, pentru ca la temperaturi de peste 40 Celsius această productivitate să se prăbușească. Și în România, o serie de activități prestate în aer liber (agricultură, construcții, etc.) riscă să nu se mai poată desfășura.
4.5. Pierderea regiunilor litorale și a investițiilor făcute acolo
Topirea completă a ghețarului Groenlandei ar duce, ea singură, la o creștere a nivelului planetar cu circa 6 metri. Iar topirea completă a ghețarului Antarcticii ar duce, ea singură, la o creștere a nivelului oceanului planetar cu circa 60 metri. Ne putem întreba cum ar arăta zona litoralului românesc și Delta Dunării chiar și în scenarii mult mai puțin catastrofice.
5. Cum funcționează absorbanții gazelor de seră?
Există câțiva absorbanți naturali ai gazelor de seră, de care omenirea ar trebui să aibă grijă. Astfel, pădurile reprezintă un absorbant al CO2, eliberând în schimb oxigen. Numai că defrișările masive din țări precum Brazilia sau Indonezia pun în pericol acest element. Și în România tăierile ilegale de păduri constituie un motiv de îngrijorare, mai ales că reîmpăduririle se fac într-un ritm mult mai lent. Un alt absorbant natural, atât pentru CO2 cât și pentru CH4, îl constituie permafrostul, stratul de pământ înghețat din tundra siberiană. Dacă acesta se va dezgheța, ca urmare a unei încălziri scăpate de sub control, el se va transforma dintr-un absorbant, într-un emitent de gaze cu efect de seră.
Soluțiile propuse de oameni pentru combaterea încălzirii globale (captura directă a carbonului din atmosfera, respectiv emiterea de aerosoli în atmosferă pentru a reflecta razele soarelui) sunt extrem de scumpe și de ineficiente, astfel încât am face bine să avem grijă de absorbanții naturali descriși mai sus.
6. Cum rezolvăm problema caracterului aleatoriu al energiei regenerabile?
Energia eoliană și energia solară, deși „curate” din punct de vedere al emisiilor gazelor de seră, au o mare problemă legată de caracterul lor aleatoriu, intermitent. Și totuși, s-au descoperit soluții pentru stocarea lor în vederea utilizării ulterioare.
O primă soluție de stocare a energiei regenerabile o constituie bateriile autovehiculelor electrice/hibride, Astfel, posesorii unor astfel de autovehicule pot reintroduce în sistem energia în exces acumulată în baterii și să fie recompensați pentru aceasta. De exemplu, în Danemarca, posesorii de astfel de autovehicule pot obține circa 1500 dolari pe an prin re-vânzarea în sistem a energiei stocate în bateriile acestora.
O altă formă de stocare privește energia solară, pentru care există două tehnologii: bateriile fotovoltaice (cu timp scurt de stocare) respectiv puterea termică solară (care poate stoca pe termen mai lung energie, încălzind uleiuri sau sare topită).
În fine, putem vorbi de hidrocentrale de completare, în care apa să fie ridicată la înălțime de energia generată în exces în anumite perioade de instalațiile eoliene și solare, pentru ca în celelalte perioade, când vântul și soarele nu mai sunt active, energia respectivă să fie valorificată prin căderile de apă.
Soluții greșite la probleme complexe
În contextul creșterii prețurilor la energia electrică și la gaze, în România s-au pus pe tapet o serie de soluții, care însă merg, în marea lor majoritate, împotriva scopului final urmărit de autoritățile europene. Iar acest scop final este:
- limitarea încălzirii globale;
- prin descurajarea emiterii de gaze de seră;
- utilizând elemente de preț care să facă neatractive investițiile în noi capacități pe hidrocarburi și, concomitent, să facă atractive investițiile în capacități alternative;
- modificând comportamentul de consum și economisire a energiei de către gospodării și firme.
Orice „soluție” care vine împotriva acestui scop final (sau a elementelor constitutive) poate fi considerată ca fiind greșită. În cele de mai jos, enumerăm câteva astfel de „soluții”.
a. Renegocierea, la nivel european, a țintelor de reducere a emisiilor de gaze de seră și a prețului certificatelor de carbon
Pentru oricine a citit cu atenție argumentația anterioară, această abordare este un non-starter. Cei care propun această „soluție” se găsesc în faza 3 (negocierea) a modificărilor de comportament. Dar această „soluție” nu ar face decât să ne îndepărteze de scopul final și să ne apropie de scenariul catastrofic al încălzirii cu 4° Celsius (sau peste).
Guvernul român a procedat corect atunci când a stabilit o listă a consumatorilor vulnerabili (numai consumul acestora – și acela limitat – ar fi subvenționat de stat și nu al tuturor consumatorilor, fie ei bogați sau săraci). Doar așa pot fi convinși consumatorii să investească în propria termoizolare a locuințelor și să nu mai aștepte ca această termoizolare să o facă primăriile, care nu au nici resursele bănești, nici timpul necesar pentru așa ceva.
b. Reunirea, într-o singură entitate producătoare de energie, a tuturor producătorilor individuali
Proponenții acestor soluții ar vrea ca, printr-o mixtură de energie foarte ieftină (hidro), cu alta medie (nucleară, regenerabilă) și cu alta scumpă (hidrocarburi), să se ajungă la un preț acceptabil pentru consumator, dar în schimbul subvenționării încrucișate a producătorilor ineficienți de energie de către producătorii eficienți, așa cum se întâmpla în anii ’90 în cadrul RENEL (CONEL).
Când de fapt, scopul ar trebui să fie complet diferit: scoaterea la lumină a ineficienței energiei obținute din hidrocarburi și descurajarea unor investiții făcute în sectorul respectiv. Iar faptul că, în acest an, producătorii de energie ieftină s-au aliniat la prețul marginal al producătorilor de energie scumpă ar trebui cercetat și reglementat de ANRE și de Consiliul Concurenței, astfel încât prețul fiecărui tip de producător să reflecte costurile diferite ale acestora, plus o marjă rezonabilă de profit.
După cum, transportatorii și distribuitorii de energie ar trebui să fie aceia care, făcând un mix de energie de la diverși furnizori, să ofere consumatorilor finali un preț mediu (și nu un preț aliniat la cel mai ineficient producător).
c. Renunțarea colectării de către stat, pentru o perioadă de timp, a accizelor, a TVA sau a altor taxe impuse sectorului energetic
O asemenea măsură ar fi greșită din mai multe motive: în primul rând, atunci când prețul unui bun crește (în bună măsură speculativ), nu are niciun sens să lași sectorul privat să captureze întreaga creștere de profit respectivă, iar statului să nu îi revină nimic. Așa s-a întâmplat mult timp cu prețul la pompă al benzinei și motorinei, până la (re) introducerea accizei.
Dimpotrivă, guvernul este îndreptățit să solicite dividende suplimentare (la firmele din energie unde este proprietar) și să suprataxeze firmele din energie unde nu este proprietar, dacă se constată că acestea au produs energia ieftin și au vândut-o scump, obținând astfel supra-profituri nejustificate.
În al doilea rând, în condițiile în care statul român va trebui să întreprindă în următorii ani o consolidare fiscală de circa 4 procente din PIB, de ce ar renunța de bună voie la o sursă sigură de venit?
Desigur, în România sunt mulți care consideră că este normal ca profiturile să fie privatizate, iar pierderile să fie socializate, dar nu este cazul să ne luăm după ei.
d. Plafonarea prețurilor la energie
În principiu, atâta timp cât statul are grijă să subvenționeze (parțial) consumatorii vulnerabili, plafonarea prețurilor la energie este o măsură greșită. Din nou, ANRE și Consiliul Concurenței ar trebui să analizeze cât din creșterea prețurilor provine din motive obiective (evoluția piețelor externe, nivelul stocurilor din depozite etc.) și cât din motive subiectiv-speculative (alinierea la prețul marginal, scurtarea termenelor contractelor etc.).
Doar în ultimă instanță și cu totul excepțional se poate lua măsura plafonării prețurilor la energie, atunci când resursele bugetare ale statului devin în mod clar insuficiente pentru a-i proteja pe consumatorii vulnerabili (ceea ce pare că se întâmplă în prezent).
Câștigători și perdanți ai tranziției energetice
Desigur, tranziția spre o economie cu un conținut scăzut de carbon va genera mai mulți perdanți decât câștigători, pe termen scurt și mediu. Totuși, perdanții vor putea fi ajutați cu fonduri europene – în măsura în care statul va fi capabil să le acceseze.
Ce poate face statul, concret, pentru a facilita tranziția energetică?
În ceea ce-i privește pe consumatorii individuali, răspunsul a fost dat deja: o întocmire a listei consumatorilor vulnerabili și o subvenționare de la buget a unui consum limitat cantitativ. Ceilalți consumatori individuali, nevulnerabili, vor avea de ales între a-și limita (drastic) consumul, a plăti (mult) mai mult sau a-și dota locuințele cu materiale termoizolante și cu termostate pentru reglarea temperaturii.
Cât privește ajutorul acordat firmelor, statul nu poate face prea mult, deoarece regulile privind ajutorul de stat sunt stabilite la nivel european. În plus, firmele cele mai afectate vor fi, probabil, cele mai ineficient energetic, astfel încât ajutorarea lor merge în contra principiului eficientizării.
Dacă statul ar investi în contorizarea inteligentă (la care prețul energiei este calculat diferit în funcție de ora la care consumul are loc), atunci acest lucru ar putea avea un efect pozitiv atât asupra consumatorilor individuali (gospodinele ar putea să folosească mașinile de spălat noaptea, când energia este mai ieftină), cât și asupra firmelor ( multe întreprinderi energofage ar putea prefera să lucreze în schimbul de noapte).
Dar problema care se pune este aceea a pierderii competitivității produselor europene (realizate cu energie scumpă) în comparație cu produsele din state terțe (realizate cu energie ieftină). În acest sens Comisia Europeană poate fi de ajutor, prin instituirea taxei de carbon la frontiera UE, care să compenseze eventuala pierdere de competitivitate cauzată de energia mai scumpă.
Atenție însă: în timp ce respectiva taxă de carbon la frontiera UE va rezolva (parțial) problema competitivității în raport cu statele terțe, nu va rezolva problema competitivității intra-europene. Astfel, firmele românești vor trebui să se retehnologizeze și să se eficientizeze energetic pentru a face față, în primul rând, competiției intra-comunitare.
*
* *
Nu am prea mari așteptări de la publicul românesc, care în timpul recentei pandemii Covid-19 a arătat că nu are încredere în părerea experților, nu este capabil de acte de solidaritate nici măcar națională (ce să mai vorbim de solidaritate globală?) și nu este interesat de strategiile pe termen lung. Cu toate acestea, cel puțin pentru decidenți, întrebarea merită să fie pusă:
Îmbrățișăm schimbarea sau o respingem?
