De la criza financiară încoace suntem dominați de incertitudini în cea mai înaintată societate tehnologică și presupus mai educată, din care elite intelectuale din toate domeniile își spun cuvântul îndoielilor. Criza financiară a dus la explodarea riscurilor, nu că ele nu au existat până atunci, ci ca reacție că nu ne-am preocupat suficient de ele la timpul potrivit. Ca urmare, studiul lor și schimbările structurilor instituționale din sectorul privat și public cu sarcina prevederii riscurilor au cunoscut o mare înflorire. Nu mai poate exista o gestiune fără un management al riscurilor, care absoarbe resurse semnificative de tot felul, dar rezultatele nu se cam văd. Din contra, soluțiilor de eliminare, minimizare sau prevenție a riscurilor de pe urma efectelor crizei financiare ne-au condus la amplificarea riscurilor care ne-au fost puse în față de noua criză pandemică. Te întrebi cum a fost posibil ca de dragul unor echilibre macroeconomice să treci la subfinanțarea a două domenii existențiale pentru viața economică a acestei planete, sănătatea și educația? Au uitat marii economiști că fără forța de muncă vie, aptă prin educație și sănătate, capitalul nu mai are nici o valoare?
Mai interesant este faptul că există preocupări privind destinul capitalismului pornind de la esența existenței lui ca model economic și descoperind că poate ar fi bine să se vorbească mai mult despre caracterul etic și moral al acestuia și cine ar trebui să-și asume responsabilitatea devierilor circumscrise singurului indicator de performanță al acestuia – profitul -, individul întreprinzător sau societatea în ansamblul organizării ei. Cum nu există un răspuns tranșant la această problemă numai în sensul unui raport piață – stat, care din acești doi termeni și cât ar trebui să interfereze ei într-o societate autentic liberală, atunci scăpăm de griji prin a evoca necunoscutul reprezentat de riscuri și incertitudini. Evoluțiile economice și mai ales al performanțelor ei în indicatori macroeconomici ne dau șansa recurgerii la subterfugiile gestiunii riscurilor, mult valorizate de incertitudinile privind, acum, salvarea vieții celui care asigură unica, singura și încă poate cea mai rațională tracțiune a dezvoltării societale. Există economie fără interacțiune umană? Se calculează perspectiva unui PIB neplecând de la populație? Am uitat cine este subiectul unei cereri agregate considerate motorul economiei? Capitalismul, dacă a devenit imoral într-o așa măsură, încât să spunem că este perimat, atunci oare a cui este vina?
Răspunsurile sunt ușor de dat dacă am reuși să ieșim din jocul de a ne învârti în jurul cozii, în acel cerc vicios în care ne facem că nu vedem cauzele primare și ne plângem numai de efectele lor. În afară de dezastre naturale, din care unele sunt determinate chiar de acțiunea umană (încălzirea planetei cu consecințele ei meteorologice), tot ce reprezintă o inițiativă umană de întreprindere a ceva comportă un risc, pentru ea și societate, relația fiind biunivocă. Capitalismul a făcut puternică această relație prin principiile lui: independența individului și garantarea proprietății lui private. Fără ele, nu există consecința statului bunei stări asumată cu vorbe mari de liderii politici, uitând că resursele propagandei lor sunt date de modul în care lăsăm capitalismul să lucreze. Ajungem la aceeași întrebare, de câtă piață și de cât stat avem nevoie ca riscurile să fie asumate de fie de cel cu inițiativă economică, fie de cel cu inițiativă legislativă. Ca urmare, nu ar trebui să rămânem surprinși de riscurile generate (de cine oare?) de criza financiară și prelungite până în criza pandemică. Cam pe ambele încercăm să le punem în spinarea factorilor exogeni, din afara economiei noastre și mai ales din afara putinței noastre de gestiune (nici usturoi n-a mâncat și nici……). De aici, poate ne dăm seama că incertitudinea nu este un fenomen exogen nouă, ci ea este în natura umană de a o genera și a folosi când credem că este nevoie ea. Putem să spunem că o incertitudine, chiar majoră, privind redresarea economică este modul cum va evolua vaccinarea (când totul ține de noi ca oameni cu profesii), dar numai în condițiile recunoașterii cu mare întârziere a rolului omului în tot ce înseamnă o construcție civilizațională, dar încă fără să ne pese de el.
Mai nou, conform analizelor făcute de Euler Hermes și Allianz, noțiunea de incertitudine a fost bine schimbată cu cea de obstacole, credem mai corectă și mai bine legată de politicile publice care au ca autori oameni. De aici necesitatea de a-și asuma riscurile efectelor a ceea ce decid cu bună știință și de a încerca gestiunea lor cu resurse cât mai puține, lăsând cât mai mult din ele la dispoziția celor de drept de a și le gestiona. Dacă s-ar întâmpla așa, cu buna știință a cunoașterii realităților printr-o bună educație și pregătirea profesională și a sistemului în care trebuie să decidă (stat de drept, economie de piață concurențială, respect față de drepturile omului), atunci riscuri generate de politicile publice ar fi mult mai mici și cu costuri reduse de minimizare. Incertitudinea fiind legată de acțiunea umană, ea este în mod cert relevanța (in) coerenței în politicile publice, care trebuie să fie integrate în totalitate într-un mod de gândire unitar, universal și neutru față de ”universul„ economiei noastre. Este păcat că se ajunge astfel la disputele politice cu privire la performanța guvernării unei țări, puternic legată de modul de facționare a unei coaliții politice. Credem că ultimele atitudini ale premierului sunt corecte din acest punct de vedere, se revine măcar parțial la legea fundamentală la a cărei modificări, din anul 2003, PNL a avut un rol important în precizările sistemului în care am ales să trăim și să îl normăm.
Ca să venim la zi cu perspectiva destinului economic al României ca SM al UE, prin orientările și fondul de resurse cunoscute, economie verde și digitalizare, observăm că ambele obiective implică recunoașterea și integrarea riscurilor climaterice. Economia verde ne redă puritatea planetei, dar investițiile pentru ea evident că produc riscuri financiare ca orice demers de creditare a unei afaceri. Digitalizarea trebuie racordată la economia verde, ea subsumând într-o altă formă de funcționare ansamblul de politici publice, instituții și norme juridice. Nu avem incertitudini către ce trebuie să ne îndreptăm, ci numai obstacole de depășit. Bine ar fi să trecem peste cele tradiționale și să nu mai adăugăm altele datorate propriilor noastre greșeli. Incertitudinea implicării băncilor centrale în asanarea schimbărilor climatice a produs multe comentarii, dar a învins cunoașterea și bunele practici financiare, cineva menționându-se în sensul că pentru evaluarea riscurilor climaterice, atât băncile comerciale sau sistemul financiar, cât și băncile centrale pot folosi ”metrica” cunoscută în riscurile creditării (Basel III include și riscurile de piață, cele de lichiditate, operaționale și reputaționale) și respectiv în supravegherea sau normare respectivei metrici.
