În ultimul Raport asupra stabilităţii financiare elaborat de BNR, unica instituţie preocupată cu astfel de griji excentrice în România anului 2016, figurează riscul generat de posibila ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Impactul pentru statele non-euro este predominant negativ cu efecte pe cursul de schimb şi transferuri mai mici de fonduri UE.Noi suntem stat non-euro.
Indiferent de deznodământul referendumului programat la jumătatea acestui an, se conturează o Europă cu două viteze, una în care statele din zona euro vor adânci procesul de integrare, inclusiv prin conturarea unei uniuni fiscale, şi cea în care se află şi România, sa-i zicem viteza non-euro. Acelaşi raport subliniază în context că a devenit obligatorie formularea unei opţiuni strategice: fie să mergem pe calea unui angajament ferm în ce priveşte adoptarea euro şi să facem paşii necesari în acest sens prin întocmirea unei foi de parcurs, fie să rămânem în rândul statelor non-euro cu obligaţia pe termen lung de a adopta moneda unică.
Din punct de vedere economic, cei cu adevărat preocupaţi de viitorul ţării ca membru al UE, au recuperat din deficitul de analiză privind oportunitatea unei asemenea decizii cruciale şi sunt pe cale să treacă pe excedent. Impresia mea este că rezultatul este un euroscepticism în creştere, fundamentat pe evoluţii externe trecute, cu Grecia pe post de sperietoare şi cu o anumită înclinaţie spre defetism privind însăşi existenţa viitoare a monedei unice la care ar trebui să aderăm. Dar, aşa cum bine s-a precizat, alegerea este una politică, deşi eu cred că avem de a alege între ordine şi haos, între un proiect de ţară şi o evoluţie la voia întâmplării pentru că nu văd să existe vreun alt plan.
Fără doar şi poate, nu există în acest moment , din partea factorului politic, nici un pic de entuziasm măcar în a discuta despre o astfel de temă cu adevărat de importanţă naţională. Momentul în care se puteau face paşi importanţi în această direcţie a fost ratat cu brio cu un an în urmă când Guvernul Ponta a fixat data ţintă pentru adoptarea euro al începutul anului 2019, ţintă ce a devenit, ulterior, din ambiţioasă, nerealistă şi apoi imposibil de realizat din punct de vedere tehnic. Înclin să cred că atunci s-a irosit un prilej rar de a face din adoptarea euro o ancoră pentru politici responsabile de natură să păstreze câştigurile şi echilibrele macroeconomice ce au condus absolut neaşteptat chiar la îndeplinirea criteriilor nominale de aderare la euro.Şi asta pentru că discuţiile s-au concentrat asupra datei ţintă şi nu asupra consecinţelor benefice ale păstrării echilibrelor macro ce au permis chiar iniţierea dezbaterii despre adoptarea monedei unice de către România.
În modul cel mai nefericit cu putinţă şi din cauza declanşării timpurii a campaniei electorale din anul în curs, acelaşi moment din 2015 a marcat un punct de inflexiune extrem de păcătos în care, în condiţiile „eliberării” de sub constrângerile acordului cu FMI şi CE, a debutat minarea stabilităţii macroeconomice. În deplină contradicţie chiar cu o ipotetică, dar asumată în documente oficiale, a adoptării euro în 2019, a debutat competiţia electorală iresponsabilă care a modificat Codul Fiscal cu rezultatul de-acum bine cunoscut al triplării deficitului bugetar în doar un an. Acum se estimează la modul cel mai realist depăşirea limitei de deficit bugetar de 3% din PIB, deci discuţia despre atingerea unei convergenţe reale devine inutilă pentru că se vor strica criteriile de convergenţă nominală.
Ambiţia de a demonstra că putem irosi în timp record eforturi susţinute pe parcursul a 7 ani de dureroasă consolidare fiscală încununate de succes a fost întrecută doar de reproşurile adresate tuturor instituţiilor care au atras atenţia asupra derapajului major ce se produce. Între aceste instituţii au stat la loc de „cinste” FMI şi Comisia Europeană a Uniunii din care facem parte. Este nimerit de precizat în context ca atunci s-a optat practic şi pentru încălcarea angajamentului cu UE privind deficitul structural, obiectiv pe care, culmea, îl atinsesem în avans! Desigur, adoptarea unor măsuri mult exagerate şi nenecesare relaxări fiscale s-a realizat şi cu derogare, ca să folosim un termen blând, de la legislaţia internă privind responsabilitatea fiscală, dar ce mai contează? Reintrarea României în procedură de deficit excesiv pe fondul derapajului necontrolat al politicii fiscale este aproape certitudine.
România astăzi însă nu dă numai dovadă de abnegaţie întru deteriorarea rapidă a echilibrelor macroeconomice incompatibile cu statutul de aspirant la zona euro, ci face mult mai mult. Prin legislaţia privind cadrul financiar-bancar promovată în deplin dispreţ faţă de stabilitatea financiară a ţării, pune sub semnul întrebării însuşi fundamente ale statutului de drept şi a statutului de economie de piaţă. Pentru cum altfel poate fi catalogată atacarea instituţiei contractului ca lege a părţilor, schimbarea regulilor în timpul jocului?
Într-un asemenea context, deşi necesară, formularea opţiunii privind locul României într-o Uniune Europeană (legată sau nu de un timeing mai mult sau mai puţin accelerat de adoptare a euro) guvernată de reguli pe care am ales deja să le încălcăm cu bună ştiinţă, pare anacronică. Eforturile noastre acum trebuie îndreptate spre stoparea unanimităţii cu care ne îndepărtăm nu de zona de euro, ci de valorile fundamentale ce definesc un stat de drept şi o economie de piaţă. Pentru că într-o Uniune Europeană cu două viteze, România a intrat în marşarier cu acceleraţia la podea. Şi cine încearcă să tragă frâna de mână este hulit în piaţa publică!
