Privind la știrile care se derulează în țară și străinătate, sentimentul instabilității îți este marcat de neliniștea produsă de contrastul dintre nota optimistă și pesimistă în tratarea aceleiași realități. Fără îndoială că vremurile sunt complicate, pline de provocări, unele din acestea sunt chiar explozive, mai aproape sau mai departe de România. Ceea ce intrigă este faptul că informația care ajunge la tine nu mai poate să-ți dea măsura unei judecăți calme asupra a ceea ce se întâmplă, ca urmare a talentului celor de a ticlui titluri bombastice deasupra unor texte uneori fără legătură cu ele. A continua de o așa manieră ne vom trezi în aceeași realitate cu mai multe dimensiuni/interpretări, de natură să mărească confuzia, exact la un moment istoric în care cea mai mare certitudine este incertitudinea.
În multe state membre (SM) ale Uniunii Europene neliniștea socială este în creștere (în Germania extremiștii au vrut să ocupe parlamentul, în Italia crește împotrivirea față de imigranți, tot mai mulți sirieni se îndreaptă spre Suedia, crește obligativitatea testelor Covid-19 la circulația persoanelor între SM, ba chiar se închid unele granițe etc.), pe de o parte vedem declarațiile belicoase împotriva expansiunii afacerilor Chinei în SM ale UE, iar pe de altă parte ministrul de externe al Chinei aflat la Paris, Wang Yi, declară că Acordul pentru investiții reciproce UE-China este pe cale să fie încheiat, în contextul în care președintele senatului ceh, Milos Vystrcil, este amenințat de autoritățile chineze că ”va plăti un preț ridicat” pentru vizita sa în Taiwan. Spre exterior, nu se întrevede un acord UE-Marea Britanie care să redefinească relațiile reciproce post Brexit. UE este ocupată cu restricții împotriva Rusiei, Turciei și Belarus, iar Turcia sfidează ultimatumul dat de UE pentru explorările de gaze din Marea Egee și Marea Neagră, ba amenință chiar cu război Grecia care vrea să-și lărgească granițele maritime. În Marea Neagră, un bombardier american este stânjenit de două avioane de vânătoare rusești, mai spre est Rusia este criticată de Azerbaidjan că înarmează Armenia. În plan multilateral direct, OCM este decapitată prin retragerea lui Roberto Azevedo, iar în mod indirect întreaga lume este placată de tensiunile dintre SUA și China, nu numai comerciale, ci și militare.
Agenda lumii este complicată și parcă lipsită de coerență, dacă în loc de detensionări observăm escaladarea tensiunilor și o creștere în agresivitatea dialogului, la momentul în care bruma de organisme internaționale ale prezentei ordini internaționale, cam în disoluție, pledează pentru cooperare și coordonare mai mult ca oricând, având în vedere dubla criză pandemică și economică. Acestea din urmă prezintă o împletire curioasă, fiecare din ele se alimentează una pe cealaltă, iar lumina de la capătul tunelului este împinsă spre un viitor tot mai imprevizibil. Pe calea interdependențelor economice, politice și militare, România se află în acest context complicat și ar avea nevoie de stabilirea unor priorități mult mai clare pe termen scurt și pe termen lung. De ce? Pentru că este nevoie de restabilirea încrederii cetățenilor în instituțiile statului, prea mult mitraliată de discursuri, comentarii și știri care seamănă panică și frici, dar fără soluții credibile.
Ce ni se întâmplă pe termen scurt ne spun statisticile din toate domeniile, dar îndreptarea lor nu se poate face numai cu promisiuni vagi și acestea nu prea duse la capăt, dar însoțite de permanenta cântare a lipsei de resurse financiare, dublată de un ritm al îndatorării publice fără explicații pertinente. Suntem la un moment în care comunicarea cu cetățenii în orice domeniu de acțiune este fundamentală, dacă mai credem că se guvernează pentru ei în aceste vremuri tulburi. Profesori și economiști ne spun că trebuie să privim cu atenție la câteva lucruri care deja s-au întâmplat: creșterea șomajului prin închiderea economiei (5,4% în iulie a.c.) și a falimentelor, îndatorarea populației prin credite, lipsa veniturilor, îndatorarea generațiilor viitoare (apropierea de 40% din PIB a datoriei publice), neputința de a stimula crearea de locuri de muncă, iar la ceea ce avem trebuie adăugat revenirea în țară a unui milion de români care de bine de rău aveau venituri din munca prestată în străinătate. Desigur, nu suntem singurii care trecem printr-o astfel de situație, dar pe lângă faptul că eram deja pe picior greșit cu spațiul fiscal la declanșarea pandemiei, nu pare să ne preocupe urgențele produse de starea de urgență, ci modul în care se vor încheia alegerile locale și generale din acest an. Eram obișnuiți cu faptul că șase luni înainte și după alegeri aproape că nu se mai întâmpla nimic serios în țară, dar în prezent chiar nu ar mai trebui să fie cazul. La atâtea formulări de fraze cu privire la acest timp caracterizat ca ceva fără nici un precedent, țara trebuie guvernată pentru prezent și viitor mai mult ca nici o dată.
Avem de răspuns, în primul rând, la întrebarea cum facem ca populația României să străbată de azi până la viitorul previzibil incert, pe care îl plasăm pe termen scurt, pentru ca societatea să rămână stabilă, mai puțin influențată de certurile politicului, care în fapt deranjează însăși funcționarea instituțiilor statului. Să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu statutul funcționarului public, cu cel al secretarului general al unui minister etc., toate legiferate pentru a menține profesionalismul în instituțiile statului, stabilitatea angajărilor, continuitatea muncii pentru cetățeni. Răspunsul este neputința de gestiune a urgențelor pe termen scurt cu care se confruntă cetățenii, ca urmare a politizării excesive a structurilor guvernamentale și, nu în ultimul rând, credința că un ministru singur este capabil să aducă soluții. Acest ultim aspect este întreținut de comportamentul mass media, iar când cauți coerența comunicării guvernului în ansamblul lui, vezi cu tristețe confuzia pe care o emană și frustrarea socialului care nu vede rezultate. Așa și este, întrucât gândirea pe termen scurt nu poate produce decât promisiuni care pe termen lung nu au viață.
Poate era normal ca ministerul de finanțe recurgând la împrumuturi interne și externe, inclusiv ajutat de BNR cu achizițiile de pe piața secundară a hârtiilor de valoare ale statului, să ne spună despre un plan de creștere a veniturilor bugetare chiar în aceste timpuri vitrege, dacă optimismul revenirii economice în V debordează. O comunicare bună cu cetățenii, prin recunoașterea adevărului, poate să-i facă părtași la efortul de consolidare fiscală, exemplul bun fiind oferta de bonuri de tezaur bine remunerate. Dar pentru a le crește încrederea, este nevoie și de o bună educație financiară. Japonia are o datorie publică care a depășit 200% din PIB, dar ea nu produce istericale pentru că este acoperită de economiile cetățenilor care au încredere în statul lor. La consolidarea fiscală pe venituri, poate o urgență era reformarea de urgență a ANAF, prin rapida digitalizare care punea la muncă o nișă importantă de specialiști, dar nu prin legea actuală a achizițiilor publice devenită cel mai mare dușman al dezvoltării structurale a acestei țări. Această lege este unul din responsabilii neputinței soluționării pe termen scurt a multor urgențe, care fac promisiunile imediate să rămână simple promisiuni și pe termen lung, cum sunt cele cu șomajul tehnic, crearea de locuri de muncă prin proiecte care să fie pornite de azi și să absoarbă forța de muncă locală pe termen lung.
Lipsa descentralizării deciziilor pentru dezvoltarea în teritoriu, pentru ca cei aleși să fie ținuți în lesa politicului de la centru (deși Constituția spune la Art. 2 aliniatul (2) că ”Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu”, credeți-mă nu este un citat forțat dacă teritoriul țării este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orașe și județe.), cu variabilitatea accesului la resursele financiare centralizate după culoarea guvernului, este un alt impediment în asigurarea de soluții locale pe termen scurt. Te întrebi de ce nu obosește un guvern cu atâtea obligații aduse toate în curtea lui. Nu cred că la București se poate cunoaște în profunzime de ce proiecte are nevoie o comunitate pentru a fi stabilă, cu locuri de muncă, mulțumită de administrația locală. Dar, la proiecte inter comunități, cum ar fi infrastructura fizică, se observă că în cadrul aceluiași guvern unicolor, premierul ne spune de o autostradă gata să pornească aprobată de guvern, iar ministrul de resort rectifică că poate în următoarele 9-10 luni speră să aibă avizul ministerului mediului, ca și când acesta ar fi din altă țară!
Sunt multe cauze care fac gândirea pe termen scurt total neproductivă, iar efectul ei se propagă pe termen lung pentru că nu se încearcă a rezolva urgențele și prin pregătirea legală și instituțională corectă. Este curios că legiuitorii noștri se scuză prin legile existente, ca și când nu ar fi rolul lor să le facă funcționale, când atâția specialiști guvernamentali sau din mediul de afaceri constată că nu le pot aplica atunci când în mod sincer vor să ajute efortul guvernamental. Ca stat membru al UE, România va beneficia de fondul de redresare în mod cert, suma este cunoscută și împărțită în granturi și împrumuturi. Europarlamentari români ne avertizează că nimic nu va fi pe gratis, ceea ce este corect, căci și România își va aduce contribuția financiară. Mă gândeam, totuși, că, o perspectivă care să înceapă printr-o gândire pe termen scurt, ar fi fost ca acele proiecte publice concrete pe termen lung (nu simple promisiuni) să le fi dat drumul cu o cofinanțare inițială de 10% din împrumuturile care se rostogolesc, în contul acreditării lor ulterioare cu o finanțare de tip grant din fondul menționat. Dar pentru acest lucru ar trebui să ai un cuvânt de spus la Bruxelles și să justifici prin urgențele pe care le ai acasă, căci s-a văzut întârzierea cu care s-a implicat instituțional UE să sprijine efortul individual făcut mai întâi de fiecare SM, fără a mai aștepta deznodământul unor încăpățânări valabile pentru alte timpuri.
Gândirea pe termen lung trebuie să aibă un moment de început. Contextul global și regional așază acest început în prezent, adică cel mai târziu azi. Dar acest lucru nu se poate, pentru că România nu are un plan strategic de dezvoltare, decât numai pe cicluri electorale, iar câte o dată în subdiviziuni ale acestora. De ce? Pentru că în 30 de ani nu s-a reușit un consens politic nici pe direcțiile prioritare de dezvoltare structurală a economiei dincolo de ciclurile electorale, ca să nu spunem pe proiecte concrete pe termen lung. Acestea din urmă, puține cât au fost (autostrada Transilvania, de exemplu), au fost mutate pe hartă cu degetul politicienilor veniți la rând să guverneze. Aici, așa cum ne-au arătat evenimente proaspete, gândirea pe termen lung este infectată de traseismul politic și de libertatea ca fiecare schimbare de guvern să exceleze prin ordonanțele de urgență care să demoleze moștenirea grea a predecesorului, pentru a-și pune în aplicare programul de promisiuni incert prin încălcarea oricărui consens politic, dacă o fi fost. Am fost și politician și am participat la elaborarea primei constituții și la amendarea acesteia. Nu am fost de acord cu ordonanțele de urgență întrucât caracterul lor conjunctural este distructiv din punct de vedere al coerenței guvernării pe termen lung. Poate în prezent sunt utile, dar numai în domenii stricte ca siguranța biologică și fizică a cetățenilor. Nici o stare de urgență nu reclamă evitarea totală a parlamentului. Poate o astfel de stare ar nevoie de o gândire clară, rapiditatea ei decurgând din aducerea la masă a cât mai mulți specialiști. Suma creierelor profesioniste din orice bazin intelectual al acestei țări poate fi garanția unei decizii rapide și consistente în raport cu situația dată. Am propus ca parlamentar să fie definit palierul politic al fiecărei instituții publice, pentru ca acesta să fie ajutat de palierul tehnocrat stabil și profesionist, cu asumarea direcțiilor politice, dar cu ducerea lor la bun capăt cu știință și cunoaștere a sustenabilității politicilor de orice fel. Am solicitat stăvilirea traseismului politic la cei aleși (primari și parlamentari), întrucât acesta nu face decât să dezamăgească electoratul, să nu mai creadă în exercițiul democratic. În schimb, electoratul vede că votul lui este doar o lansare a unui ales care după jurământ își ia independența propriului interes.
Așa s-a ajuns să numai fie nici o legătură între a gândi pe termen scurt și lung, cu consecința tristă că regiunile istorice ale României unite de căi ferate acum o 100 se ani, în prezent să fie mai izolate din punct de vedere al mobilității forței de muncă și a expansiunii puținilor poli de dezvoltare regională, din lipsa infrastructurilor moderne de sănătate, învățământ și fizice. Am discuții încă cu mulți politicieni, cunoscuți ca foști colegi parlamentari sau din diferite grupuri de lucru temporare. Față în față dialogul este unul plăcut, de interes pentru a găsi soluții cu recunoașterea realităților care nu ne onorează ca dirigenți prin funcțiile pe care le avem, există dorința de a face. Dar lucrurile se împotmolesc când de la cele mai înalte tribune agresiunea verbală câștigă teren. Nu putem să relegăm gândirea pe termen scurt cu cea pe termen lung decât dacă am reuși o calmare a atmosferei politice și o reducere a vitezei cu care mai facem promisiuni pe care știm că nu le putem onora. Coerența unei guvernări nu poate veni decât din priorități stabilite de realități gestionate cu cheltuieli care trebuie devansate de resurse obținute sustenabil. Acest ultim cuvânt prea des pronunțat și-a pierdut din conținutul real, cel al științei de a guverna, deduse din formula științei aerodinamicii, de a conduce economia țării cât cu mai puține șocuri. Această știință există în România, dar calea ei de a ajunge la urechile guvernanților este blocată, din păcate, de prea multă neștiință, ego-uri și de oameni nepotriviți în rolurile menite de a face ceva cu adevărat. Un dialog calm între politicieni și specialiști, cu discernământ și fără grabă, ar fi un medicament bun pentru noi toți. Pentru ca între prezent și viitor să navigăm continuu, mai ales într-o lume care este mai puțin cartografiată după criza pandemică.
Prezentul și viitorul României sunt legate intrinsec de necesitatea unor corecții în deficitul bugetar, cu atât mai mult cu cât acesta are o natură structurală, mai puțin forțat de pandemie a cărei gestiuni a necesitat cheltuieli fără a avea un spațiu fiscal. Cuvântul de ordine este consolidarea fiscală, o necesitate acută de a crește veniturile publice. Acest lucru are nevoie de o voință politică puternică, dacă este vorba de a începe asanarea deficitului bugetar plecând de la o estimare a acestuia de 8,6 – 9,4% din PIB, conform raportului Consiliului Fiscal. A menține a această voință politică fragmentată nu poate fi continuată, pentru că încordarea ei este depășită de încordarea fiscală a țării care urmează a fi gestionată, indiferent de ce guvern va urma.
