”The road to strong, sustainable, balanced, and inclusive growth will be long and difficult. Now is the time to spend wisely and work together to build a better future”. – Oya Celasun, Lone Christiansen, Margaux MacDonald –
La această dată se pare că redresarea economică mult așteptată în V devine W inclusiv pentru România, valul doi al pandemiei dovedindu-se mai capricios decât se aștepta. Exemplele noi de carantinări la nivel de țară sunt cunoscute, iar, la nivel european, cine crede că se va descurca de unul singur când ceilalți își închid piețele, greșește pe măsura propriei încăpățânări. Măsurile individuale luate de țări ca răspuns la pandemie sunt salutare, dar ele nu ne feresc de efectele de contaminare economică a altor state cu care avem comerț sau producția națională depinde în mare măsură de cererea de pe piețele externe.
Deși interdependențele realizate prin globalizare au scăzut simțitor, după cum a evoluat și încrederea în cooperare internațională (ca să amintim numai de războiul comercial SUA-China sau cel dintre SUA-UE), trendul de 5 secole al omenirii spre o economie și chiar o cultură economică globală, început când încă nu erau granițe politice bine conturate, a supraviețuit în fața celor mai multe vicisitudini (Edward Hadas: ”Globalization is down but not out”). Criza Covid-19 este un bun exemplu pentru a distinge între realitatea globalizării și ambiguitățile ei, circulația persoanelor din cele mai multe motive, de afaceri, muncă sau turism, permițând răspândirea fără precedent a noului patogen. Legăturile de afaceri și sociale dintre țări și continente au de suferit prin focalizarea eforturilor de a salva oamenii, dar nu trebuie uitat că fenomene ca gripa anilor 10-20 din secolul trecut, cele două războaie mondiale sau curentul actual al naționalismului politic fac parte din fenomenologia globalizării și a provocărilor acesteia. Din păcate lecțiile sunt uitate peste generații.
Desigur, în aceste timpuri, contează încurajările mai mult decât avertizările, unele cam acre după gustul meu, care sunt făcute în cheia altor vremuri, ca la momentul în care Marea Moderație a întrat în cea mai profundă criză financiară. Se știe că această criză cu impact economic sever a fost urmată de o revenire grea, încă incompletă și insuficient de sustenabilă în cazul celor mai multe țări, ca să ne prindă pandemia pe picior greșit. Efortul pentru creștere economică nu mai poate fi făcut cu rezultatele scontate când creatorului de valoare adăugată, de când există omenirea în toate formele de organizare, omului, i se acordă atenție din ce în ce mai mică. Am pus povara austerității pe el, reducând din cheltuielile publice tot ce era mai important pentru existența lui și ca munca lui să poată fi îngemănată cu capitalul cât mai eficient. Așa ne-a devoalat criza pandemică insuficiența sistemelor sanitare la stresul cel mai înfricoșător al unui virus neiertător, vecin cu moartea. Acesta ne-a afectat și sistemele de educație, iar, pe lângă acestea, suferim de întârzieri în funcționarea sistemului juridic și o slăbire în ordinea și securitatea publică.
Eficiența îngemănării muncii cu capitalul se reduce la constatarea, pe baza multor studii empirice, a scăderii ponderii în venitul național a remunerării forței de muncă, pe fondul scăderii volumului investițiilor de capital și cel al creșterii economisirilor corporațiilor, sursă care în climatul de neîncredere este blocată. Este una din evoluțiile cheie în tendințele macroeconomice încă din anii 80 ai secolului trecut, care necesită o atenție deosebită pentru a le înțelege consecințele multiple: scăderea productivității, dinamismului economic, răspândirea inegalității, în raport cu care trebuie să configurăm politici economice adecvate (vezi: ”Loukas Karabarbounis`s contribution to research on the interaction between labour and capital market imperfection and macroeconomic outcomes”, remarci ale lui Luis de Guindos, vice președinte la BCE). Ceea ce ne atrage atenția din lucrarea lui Loukas, ”Capital Allocation and Productivity în South Europe”, prezentată la un seminar de macroeconomie regional, este că scăderea dobânzilor din ultimii 30 de ani din țările din sudul Europei, fapt care a determinat influxuri de capital orientate cu precădere către firme cu o valoare netă mare, dar nu și cu o productivitate bună, ceea ce explică contribuția declinul factorilor de productivitate la creșterea PIB-ului țărilor respective.
Am înțeles din multe prelegeri și comentarii că austeritatea este exclusă în condițiile economice actuale cu care se confruntă țările lumii. Propovăduitori ai austerității (Carmen Reinhart și Kenneth Rogoff), ca medicament de stabilizare a economiilor după efectele crizei financiare începute în 2008, ne spun că ”de data acesta este altfel”, în lucrarea cu același titlul (”De data asta e altfel. Opt secole de sminteală financiară”). Cei doi autori, după investigarea a numeroase crize, ajung la concluzia că vechile reguli de evaluare a unui pacient cu deficite bugetare și de cont curent nu mai au aplicabilitate, noua situație produsă asupra economiilor de către criza pandemică nu seamănă aproape deloc cu dezastrele din trecut. Abordare de acum trebuie să fie alta, plecând de la ramificațiile politice vaste produse de pandemie, prin care tendințe mai vechi ca de-globalizarea și populismul au cunoscut un reviriment periculos (Kenneth Rogoff, interviu cu Caleb Silver, preluat de Investopedia, iunie 2020). Inegalitatea a explodat în situația în care șomajul a trecut de două cifre, iar criza Civid-19 a luat nuanța clară de anti-globalizare, restricțiile împotriva răspândirii coronavirusului reducând și investițiile transfrontaliere.
Pentru că de data asta este altfel sau avem o criză ca nici o alta, se explică ”generozitatea” recentă a Germaniei, campioană a austerității, după ce a impus multor SM ale UE programe de reducere a cheltuielilor și datoriilor a căror gust amar pentru cetățenii lor încă nu au trecut. Generozitatea este revărsată după ce a încercat detensionarea rezistenței SM frugale (”the frugal four”, Olanda, Danemarca, Austria, Suedia) în relațiile cu SM din sudul zonei euro. Germania a înțeles ea însăși că ”Europa are nevoie de noi (fiind vorba de SM slăbite de măsurile luate individual pentru contracararea pandemiei – n.n.), tot atât de mult pe cât noi avem nevoia de Europa”. Lucrările Consiliului European din iulie 2020, confirmă generozitatea cancelarului german Merkel, la care s-a ajuns prin compromisul făcut cu președintele Franței Macron (celebrul moment hamiltonian) de a se finanța datoriile SM ale UE prin obligațiuni emise în comun.
Sintagma ”în situații extraordinare avem nevoie de măsuri extraordinare” a călăuzit schimbări de atitudini ca în cazul ministrului german de finanțe, Olaf Scholz, care, preocupat de sănătatea piețelor financiare, a dorit ca Europa să trimită ”semnale puternice” pentru a lupta cu efectele economice ale pandemiei. Cancelarul Merkel, după întrevederea cu Giuseppe Conti, premierul Italiei, în miezul disputelor, a acceptat ca ajutorul care trebuie dat Europei să fie unul ”masiv”. Premierul landului Bavaria, presupus succesor la postul de cancelar, Markus Söder, a susținut planul Merkel, după cum Andreas Jung, purtătorul de cuvânt al formațiunii politice care sprijină pe cancelar (CDU), a întărit mesajul de a se lua calea excepțională menționând că o Germanie puternică are nevoie de o Europă puternică (vezi comentariile pe marginea unor declarații făcute pentru Deutsche Welle consemnate în zf.ro de Bogdan Cojocaru, 19 iulie 2020). Oponenți germani sau ai altor SM frugale, reprezentativi ca poziții publice, au mai fost în toiul căutării soluțiilor, dar glasul lor se pierde în evoluția spectaculoasă a ”saltului pentru grupul nostru”, așa cum se exprima liderul parlamentar al CDU, Ralph Brinkhaus. Temerea lor poate este reală, fie din egoism (sarcini enorme pentru contribuabili din SM unde se respectă regulile fiscal-bugetare, fie din grija ca fondurile de redresare să nu fie irosite în van.
Ar fi bine să înțelegem cât mai bine din îndemnurile care accentuează rolul politicilor fiscale în aceste vremuri și spun asta pentru că ne vom confrunta mai îndelung cu efectele economice al pandemiei, nu neapărat din considerentele specifice ei (ca pandemiile ne vor însoții de acum încolo), cât din necesitatea de a nu brusca un început relativ bun, dar vizibil fragil în evoluțiile economice europene în trimestrul IV a.c. Motive de teamă pe termen lung în urma efectelor răspunsului la criză (datorii, revirimentul inflației, cursul euro etc.) par să determine o astfel de bruscarea. Mesajul privind rolul crescut și vital al politicii fiscale în 2020 și poate până în 2022, este în continu repetat fie de la nivelul UE, fie de la nivelul băncilor centrale globale (BCE, FED, Banca Angliei, Banca Suediei, Banca Japoniei), acestea din urmă fiind la limita eficacității instrumentelor normale și ne-ortodoxe de conduită a politicii lor monetare, de pe urma sprijinului deja acordat sistemului bancar (lichiditate) și guvernelor (finanțarea bugetelor).
Așteptările președintelui BCE, Christine Lagarde, au fost împlinite, pasul hamiltonian nefiind ”o mică înțelegere cu orice preț”, ci una ambițioasă și fără a fi grăbită. Charles Michel, președintele Consiliului European (numit în 2019), a lăsat să se înțeleagă, la momentul hamiltonian, că UE a făcut un pas înainte către o mai profundă integrare, având în vedere că se trece prin cea mai profundă criză de la WW II. Dincolo de pasul hamiltonian, Paolo Gentiloni, comisarul pentru economie, a privit spre viitor cu credința afirmând că ”totul este posibil acolo unde există voință politică”, context în care nu este de ajuns să fi ambițios numai pentru un răspuns la ”o criză fără precedent”, ci și în valorificarea oportunității acestei crize, ”de a transforma economiile și societățile noastre în mai bine”. Cum riscul pandemiei persistă prin al doilea val, multe prezentări făcute la reuniunea anuală a National Association for Business Economics (NABE) relevau că îngrijorările, de pe ambele maluri ale Atlanticului, față de datoria publică ar trebuie să fie pe locul doi dacă vrem să menținem în viață gospodăriile și afacerile care au înregistrat o scădere mare a consumului (Philip Lane, membru al boardului executiv al BCE sau Steven Mnuchin, secretarul trezoreriei americane).
Poate nu ar trebui să pierdem din vedere reflecția președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, după cele 100 de ore de negociere a fondului de redresare post-pandemie – negociere încheiată cu un acord istoric – când a spus ”It is breathtaking to see that we have done it. We have reached a huge milestone setting up the future of the European Union”. Nu ar fi păcat ca acest moment istoric, de exprimare a unei voințe politice consensuale după ani buni de disensiuni în cadrul UE, poate mai grav ca importanță decât acordurile de la Bretton Woods, să se piardă în van, considerând că trebuie să revenim la normal? Cu atât mai mult cu cât, Christine Lagarde, într-un interviu dat în 7 octombrie 2020 pentru Harvard Internațional Review, dezvolta necesitatea fondului Next Generation EU ca având o funcție duală, nu numai de a fi un suport al cererii care să grăbească pentru toate SM redresarea economică, ci și un instrument de îmbunătățirea a rezilienței structurale a economiilor SM și a creșterii potențialului acestora, economii care au nevoie să se vindece de rănile lăsate de pandemie, încă necunoscute în totalitate. Ar fi gravă retragerea înainte de termen a sprijinului fiscal și monetar – când acesta este fixat de specialiști la momentul la care redresarea se va încheia cu o creșterea economică devenită sustenabilă. Înainte de acest moment măsurabil, se poate să se piardă din răspunsul mai mult decât semnificativ al autorităților fiscale naționale care au oferit deja garanții masive pentru împrumuturile făcute și a căror efecte așteptate trebuie să se împlinească.
Nu mai știu cât să mă bazez pe decalarăți frumoase care te încântă, dar perspectivele pentru România nu pot fi ușoare începând cu confruntările care exultă după pasul hamiltonian. Chiar pe fondul de redresare, după ce a fost aprobat (dar nu liber de condiționalități, asupra cărora voi reveni) – parcă nu era de ajuns poziția a celor patru SM frugale – avem deja disensiuni la nivelul consiliului guvernatorilor BCE, între Christine Lagarde și Jens Weideman (președintele Deutsch Bundesbank). Acesta din urmă, probabil în independența sa, nu pare să asculte de politicul ”generos” german. Pentru Weideman, fondul de redresare așa cum a fost conceput este o soluție one-off la dificultățile unor SM produse de către criza pandemică și de alte efecte venind din urmă. Lagrade vine și susține că fondul de redresare este un plan de răspuns la o situație extraordinară, dar nu exclude posibilitatea ca acesta să rămână în panoplia de instrumente a UE pentru a fi folosit în circumstanțe asemănătoare. Weideman are dreptate numai în sensul în care atrage atenția că împrumutul pentru o datorie mutualizată nu este conform cu cadru instituțional al UE (problemă de legalitate) și susține că exista o altă alternativă de a administra acțiunea fiscală cu răspunsul monetar al BCE: întărirea disciplinei fiscale a SM astfel ca datoria publică să fie sustenabilă. O fi vorbind din turnul de fildeș, dar poziția sa alături de încrâncenarea SM frugale nu ne poate lăsa liniștiți din punc de vedre al condiționalităților de acces.
Ca urmare, suntem practic în aceeași situație ante-criză pandemică, în care banii promiși (80 de miliarde de euro, cam neîndestulători după o analiză făcută de economistul Prof. Univ. Dr. Mircea Coșea), urmează să ne fie dați tot după ”performanțele noastre”, ele fiind scrutinizate prin calitatea planurilor naționale de relansare economică care trebuie să cuprindă cu necesitate reforme structurale și proiecte de investiții, o clară aplecare spre proiecte ecologice și de respectarea statului de drept (cu termen de depunere la Comisie aprilie 2021, iar cel de implementare până în 2026). Puterea discreționară a SM frugale se poate răsfrânge asupra României din nou, ea fiind deja pusă la colț prin neacceptarea ei în spațiul Schengen (opoziția Olandei, în special) și menținerea MCV. Chiar dacă fondul de redresare a spart taboo-uri semnificative ale unor SM, acesta trebuie să fie un succes (spune Lagarde), succes care nu depinde numai de România, ci și de examinatorii ei atenți.
Pentru România nu este vorba numai de a trece de dubla criză cu bine – a sănătății și economice – , ci și de a răspunde la alte provocări în mod integrat, cum sunt îmbătrânirea populației, schimbărilor climatice, fragmentarea unor piețe, necesitate unor noi structuri economice în locul celor puse la pământ de criza pandemică. Noile structuri economice trebuie să asigure creșteri în productivitatea muncii și a lanțurilor valorice, să stimuleze inovația și atragerea noilor tehnologii, un nou model de alocare eficientă a resurselor. Singularitatea situației României, despre care vorbește Acad. Daniel Dăianu, nu este de acum, ci ea reflectă devieri sistematice de la Legea responsabilității fiscale, întrucât partidele au preferat cumpărări de voturi, pe ultima sută de metrii, unor programe guvernamentale bine structurate și atractive pentru mobilizarea electoratului. Și când aveam posibilitatea execuției unui buget echilibrat sau ușor excedentar, aglomerarea cheltuielilor publice spre sfârșit de an rupeau din acribia – atât cât era – a disciplinei fiscal-bugetare din primele nouă luni anterioare.
Trebuie să ne îndreptăm spre o consolidarea a guvernanței în raport cu noile provocări, dar neapărat într-un nou fel de parteneriat cu societatea românească. Prima condiție este să-i dăm liniște la un moment în care ea, pe bună dreptate, se gândește la supraviețuire și la ziua de mâine, datorită coronavirusului. Că este vorba de pensii, salarii, ajutoare sau de situația epidemiologică, prea multe voci și declarații chiar de la nivelul autorităților nu creează decât confuzii și frici, dar mai rău, stimulează agresiunea. Să avem în vedere și ceea ce se întâmplă în alte SM și să facem ceea ce trebuie la noi în țară pentru a evita o contaminare cu modelele de agresiune din afară. Nu numai sistemul de sănătate poate fi dus la limita neputinței, ci și organele de ordine și siguranță publică.
Ieșirea din efectele închiderilor totale sau parțiale ale economiei ne duce cu gândul la restabilirea urgentă a climatului investițional național, sărăcit și de evoluția salbă a investițiilor străine directe. Acest lucru are nevoie de exemplul efortului sectorului public prin care se poate restabili încrederea în politicile economice publice, mai coerente, predictibile și stabile. Pandemia a scos la suprafață multe din labilitățile factorului social, trecute cu vederea instituțional, deși era o atribuție per se a statului. Și, apropos de oameni, criza pandemică ne-a spus că simpla supraviețuire a oamenilor nu este suficientă, după cum nu este nici absolvirea unui nivel educațional, dacă populația activă nu are adulți sănătoși productivi. Riscurile de sănătate sunt mult mai multe (infarct, diabet, cancer, obezitate, fumat excesiv, consumarea de alcool, droguri etc.)și au calitatea de a ne duce la o îmbătrânire activă și productivă timpurie, iar modul în care s-au stabilit prioritățile în salvarea socialului nu au făcut decât ca efectele riscurilor existente să acționeze recurent cu coronavirusul, adică riscurile inițiale să fie accentuate de coronavirus, iar coronavirusul să profite de labilitățile umane netratate.
O problemă gravă este relevată de situația critică a învățământului, a desfășurări lui. Tratarea ne-specifică a educației, deși au fost luni suficiente de a studia modele de siguranță, cum sunt cele practicate în SM intrate recent în carantină, a redus semnificativ din eficiența necesară acumulării de cunoștințe, ceea ce echivalează cu îndepărtarea învățământului nu numai de la necesitatea viitoare de adulți productivi, ci și de la noile piețe de muncă în formare, de pe urma digitalizării și a progreselor rapide în tehnologie.
România chiar se singularizează prin problemele de azi și cele care vin din urmă. Soluția este mobilizarea societății în ansamblul ei cu mesaje coerente, cuplate cu stimulentele prin care să i se dovedească că ea contează și nu este supusă arbitrar puteri. În acest context, cred că rolul Consiliului Economic și Social prin lărgirea prezenței patronatelor și sindicatelor cu cea a asociațiile naționale a diferitelor categorii de profesiuni devine salutar, ca organ strategic al evaluărilor și a elaborării planului de redresare și reformare a economiei naționale. Avem nevoie de o viziune integrată a elitelor profesionale, în care soluțiile trecutului rău să fie integrate cu cele ale viitorului mai bun. Când vorbesc ne necesitatea antrenării elitelor profesionale am în vedere îmbunătățirea capacităților instituționale pe fond cu sprijinul acestora, pentru a putea executa cu mai multă celeritate propriile atribuții. Instituțiile și autorităților statului sunt prea fragmentate și în competiție, ca să ne demonstreze numai cum se poate întârzia realizarea proiectelor de orice fel care trebuiau să fie gata de ieri.
Avem o prea mare grabă în a restabili echilibrele macroeconomice, fără să știm dacă înrăutățirea lor poate fi oprită acum și imediat, în condițiile în care vorbim de incertitudini. Pentru consolidarea fiscală avem nevoie de un program etapizat, așezat în matricea schimbării lunii, cel puțin pe termen mediu – 5-7 ani – , care să facă parte din programul solicitat de UE pentru a beneficia în mod real de cei 80 de miliarde de euro. Bine se precizează că acest plan (Dăianu, 2020) trebuie integrat și cu planul de acțiune asociat raportului Comisiei Naționale pentru pregătire a României pentru adoptarea euro.
Îndemnurile mele, pe care le bazez pe literatura de specialitate în formare, și mai ales de recomandările FMI (cel care ne evaluează an de an) și ale unor bănci centrale globale, țin de următoarele aspecte legate de economie:
- Urgențele care rămân și cărora trebuie să le acordăm atenție sunt programele de sprijin a locurilor de muncă și a firmelor care pot demonstra revenirea sustenabilă a lor, iar ieșirea celorlalte de pe piață trebuie făcută mai rapid și ordonat. Plasa de siguranță creată de astfel de programe reduce și temperează efectele inegale ale pandemiei asupra structurilor economice, iar terminarea lor trebuie să fie proporțională cu atenuarea manifestării pandemiei și semnelor certe de restructurare economică.
- Restructurarea economiei nu poate fi făcută decât în condițiile în care eventuale noi închideri ale economiei se vor face selectiv, dar se recomandă ca închiderile să fie evitate. Mersul producției interne ajută la întreținerea resurselor materiale și fiscale, care, alături de alte stimulente fiscale, ajută la tranziția spre economia verde și digitalizată.
- Conceptul de economie rezilientă și inclusivă trebuie să stea la baza planului guvernamental care dă orientarea investițiilor publice cu efectul stimulării investițiilor private spre proiecte de investiții verzi și infrastructură digitală. Tranziția economiei are nevoie de stimulente fiscale care cad în sarcina statului. Acestea nu vor fi retrase decât atunci când economia va da semene de sustenabilitate, iar retragerea stimulentelor trebuie făcută treptat și nu brusc. O astfel de orientare a politicilor economice poate ajuta la crearea de locuri de muncă cu impact asupra creșterii veniturilor și productivității muncii.
- Preocuparea pentru controlul datoriei publice rămâne real și obiectiv, dar ea nu trebuie să împiedice finanțările pe care le implică o luptă serioasă cu criza economică și tranzitarea ei spre o redresare în siguranță și cu finalitate. În acest cadru, trebuie să se regăsească și alocările pentru lupta cu coronavirusul, îmbunătățirea infrastructurii de sănătate fiind un imperativ. Utilizarea eficientă a spațiului datoriei publice a României, în condițiile în care FMI prognozează că datoria publică globală va ajunge la 100% din PIB în 2021, este vitală.
- Managementul datoriei publice implică un termen mediu critic, poate măsurat în alți ani decât definiția cunoscută de ”termen mediu”. Acest management, necesar a fi unul ordonat, trebuie să se inspire din Cadrul Comun de rezoluție a datoriilor suverane (finalizarea acestuia este propusă de G-20 pentru reuniunea grupului programată pentru 13 noiembrie a.c.) și din funcționarea Inițiativei pentru serviciul de suspendare temporară a datoriilor suverane (Debt Suspension Service Initiative – DSSI) avansat de Comitetul monetar și financiar internațional (International Monetary and Financial Committee – IMFC).
Este de observat că toate SM UE sunt pregătite pentru noi stimulente fiscale înainte de intrarea deplină în funcțiune a fondului de redresare. Acest lucru și accesarea fondului de redresare sunt în curtea guvernelor naționale. Declicul planurilor de redresare naționale trebuie ajutat de stimulentele fiscale proprii, având în vedere procedura de examinare și aprobare a lor de către Comisia Europeană. Un sprijin fiscal neadecvat realităților prin care trecem sau întrerupt prematur fără evaluarea impactului acestuia, înseamnă ceea ce a declarat președintele FED, Jerome Powell: ”prea puțin sprijin duce la slăbirea economiei, iar slăbiciune alimentează slăbiciunea” (remarci la reuniunea on-line a NABE, preluate de Reuters, 8 octombrie 2020).
Trebuie evitate noi dificultăți ale gospodăriilor populației și mediului de afaceri, întrucât eliminarea timpurie a ”podului fiscal” înseamnă două lucruri periculoase: redresarea incompletă va evolua spre întreținerea crizei, iar micimea sprijinului fiscal poate dezvolta o dinamică recesionistă. Trecerea Rubiconului de către liderii UE prin ajungerea la un program economic comun fără precedent, prin învingerea rezistenței, dar nu și a resentimentelor, a celor patru SM frugale, cred că înseamnă pentru România susținerea federalismului european incipient, în paralel cu reformarea politicilor economice ale UE. Reapariția disensiunilor ireconciliabile între Nordul și Sudul Uniunii pun în cauză funcționarea euro și implicit existența UE, iar revenirea sintagmei ”cade euro, cade UE” pe buzele unor lideri raționali în noile circumstanțe este mai mult decât periculoasă. În opinia mea, viitorul UE este legat de permanentizarea ”deciziei istorice” de mutualizare a datoriei SM (dacă este așa, atunci trebuie să marcheze neapărat un proces ireversibil!), iar acest lucru este un element esențial pentru a se reveni la convergența internă a UE, pierdută prin criza financiară. Asigurarea accesului permanent al SM la o ”piață a creditului accesibilă” va însemna într-adevăr consumarea ”momentului Hamiltonian”, după cum spunea Martin Sandbu (Opinie FT, EU crosses the Rubicon with its emergency recoveri fund, 22 iulie 2020).
BCE a semnalat recent, cu claritate, că în luna decembrie va suplimenta sprijinul ei specific pentru economie, dar cu mențiunea că responsabilitatea majoră trebuie transferată pe umerii guvernelor SM. Argumentul ne este bine cunoscut, rolul politicilor monetare este unul limitat, iar abuzul ar duce și BCE în aceeași problemă dificilă ca și cea a guvernelor cu datoriilor lor, cea a resorbției unui bilanț prea mult expandat. Se vorbește deja de o ”rotație” între politicile monetare și fiscale, care nu înseamnă ignorarea ajustărilor fiscale. Recomandarea este ca guvernele să stabilizeze întâi datoria publică și numai după această etapă trebuie aplicate etape de reducere treptată, cu constituirea de tampoane de siguranță. Studiile empirice ne mai spun că tranziția spre consolidarea fiscală efectivă se poate face atunci când sectorul privat își revine durabil și preia sarcina de motor al economiei în mare parte.
Poate în această direcție ar trebui să fim încurajați de spusele aceluiași economist celebru, în prezent fost campion al austerității, Carmen Reinhart, economist șef al Băncii Mondiale: “It’s not the moment to be timid on debt crisis resolution. Proposals need to be bold in terms of delivering debt reduction for the debtors. Because, if not, … risks of the lost decade are very big” (citată de Omkar Godbole în publicația FXSTREET, 29 octombrie 2020). A fi înțelept (bold) după spusele lui Reinhart, pentru a nu risca pierderea unui deceniu de dezvoltare globală, dublează un mesaj similar al directorului general al FMI, Kristalina Georgieva, cel de ”a îndrăzni” (to dare).Yves Mersch, membru al consiliului de administrație al BCE, subliniază că în circumstanțele actuale ”politicile monetare nu pot acționa chirurgical ca să extindă creditul către companii individuale. Aceasta este sarcina politicilor fiscale, și am încurajat ca această parte să își extindă intervenția”. Mersh spune că ar fi păcat – eu îl cred – de mecanismele de garantare puse la punct de guvernele SM, etapa nouă a crizei Covid-19 impunând, poate, așa cum afirmam, o selecție în acordarea sprijinului fiscal pe baza potențialului de a performa. ”A one-size-fits-all Covid strategy is futile” ne spune Chris Giles în FT Opinion din 26 octombrie a.c., întrucât costurile și beneficiile nu numai că sunt diferite, dar și datele folosite pot fi incomplete sau deja perimate.
Sistemul bancar, în mare parte privat, trebuie să-și verifice reziliența periodic la șocuri care vin (audit, teste, managementul riscurilor etc.) pentru a rămâne puternic așa cum a intrat în criză. Presiune asupra lui există și va exista, așa că riscul de creditare, calitatea capitalului, deținerea de lichiditate, dezvoltarea IT și protecția la riscurile cibernetice trebuie să fie continuu în atenția acestuia. Mai mult, există recomandarea ca riscurile să fie mereu prioritizate în raport cu realitățile off-side și on-line.
Poate ar trebui să fim optimiști când ministrul de finanțe ne spune că stimulentele fiscale vor rămâne active și în 2012, că România nu are o problemă cu datoria externă și că nu vor fi mărite taxele în viitor (nu știm care viitor, cel apropiat până în decembrie a.c. sau în anul 2021), inflația nu va crește şi dobânzile vor continua să scadă (cum?), că se mai poate injecta lichiditate în economie. Gândurile exprimate au în vedere luarea în calcul a ”celor mai negre scenarii pentru anul viitor” (Florin Cîțu: interviu radiofonic la Radio Guerrilla, 26 octombrie 2020). Sunt de acord cu ideea urmării regulilor simple, inclusiv cu debirocratizarea excesivă a accesului la resurse. Cineva spunea că este important cine distribuie sprijinul fiscal și nu cel care îl promite.
