Un economist trăitor în anul 1970 nu ar fi avut vreun motiv să se îngrijoreze de limitarea resurselor naturale (apă, aer, resurse energetice, minerale, lemn, hrană etc.). La acel moment, populația globului, de 3,7 miliarde persoane, consuma exact resursele furnizate de planeta noastră, fără a afecta posibilitatea reînnoirii consumului în anii următori. Știința economică miza pe o creștere neîngrădită de vreo opreliște, iar o carte precum primul raport al Clubului de la Roma, „Limitele creșterii” (1972, Dennis Meadows și colaboratorii) era privită cel mult ca o curiozitate.
Fast-forward 50 de ani și același economist ar vedea, în anul 2020, că în jumătatea de secol scursă, populația globului s-a dublat, iar consumul per capita a crescut de circa 4 ori (ceea ce ar fi necesitat resursele a vreo opt planete). Noroc cu progresul tehnologic, care a îmbunătățit de circa 4,5 ori eficiența utilizări resurselor, astfel încât avem nevoie de doar (2*4)/4,5 = 1,75 planete pentru a duce stilul de viață din prezent. Din cele de mai sus, rezultă că progresul tehnologic nu poate face față, simultan, unei creșteri globale a populației și unei creșteri a consumului individual. Cel puțin unul din cei doi factori (iar, la modul ideal, amândoi) trebuie limitați dacă se dorește împăcarea dezideratelor economice cu cele ecologice. Un alt mod de a spune acest lucru este că, dacă populația Terrei ar fi rămas la nivelul din 1970, progresul tehnologic ar fi permis o creștere a consumului individual chiar mai mare decât cel constatat astăzi, totul în cadrul resurselor furnizate de o planetă (nu de 1,75 planete, ca în prezent).
O modalitate de ilustrare alternativă este aceea de a calcula ziua de depășire a (resurselor) pământului, “Earth overshoot day”. După cum se vede din graficul alăturat, în 1970 această zi ar fi căzut pe 30 decembrie (adică ne-am fi permis să trăim tot anul din resursele Terrei, fără a afecta consumul viitor); în 1990 ar fi fost în 15 octombrie (adică am fi avut nevoie de 1,25 planete pentru a susține nivelul de consum de atunci); în 2020 va fi în jurul datei de 1 august (corespunzând unui consum de resurse a 1,75 planete Pământ).
Vestea bună este că, așa cum se vede din grafic, de prin 2010 acest consum total nu a mai crescut (consumăm anual resursele a 1,75 planete Pământ), probabil ca urmare a combinării dintre progresul tehnologic, plafonarea populației în unele zone (precum Uniunea Europeană) și măsuri de reducere a consumului individual promovate de mișcările ecologiste din statele dezvoltate.
Problema este că economia globală nu s-a adaptat aproape deloc la aceste provocări, generate de resursele limitate:
- știința economică nu încorporează în modelele sale limitarea creșterii cauzată de resurse neregenerabile. Milioane de economiști și miliarde de oameni cred în continuare că un ritm de creștere economică perpetuă de 1 la sută pe an într-un stat dezvoltat sau de 3 la sută pe an într-un stat emergent ar fi nesatisfăcător (chiar dacă populația stagnează sau crește mai încet, adică PIB/locuitor se îmbunătățește);
- metodele economice de producție, îndeosebi din industrie, se bazează în continuare pe paradigma epuizării resurselor neregenerabile existente; de ce să treci la autoturisme ecologice atâta timp cât mai există o picătură de petrol în pământ?
- așteptările economice ale publicului sunt în continuare modelate de un comportament consumerist: telefoanele mobile și calculatoarele trebuie reînnoite la doi ani; automobilul la 5 ani și mobilierul la 10 ani (iar cele vechi pot să ajungă la groapa de gunoi).
Într-adevăr, se pare că economia este domeniul cel mai puțin adaptat, atât teoretic cât și practic, să facă față noilor provocări. De aceea, totul trebuie regândit, începând cu educația din școala primară, trecând prin marketing și modele macroeconomice și terminând cu formarea așteptărilor publicului. Cum să faci acest lucru în cadrul economiei de piață, păstrând libertatea și democrația – iată marea provocare.
Greșelile economiștilor
Situația din prezent are printre cauze o serie de erori acumulate în timp și făcute de economiști:
1. Ignorarea învățăturilor lui Thomas Malthus („resursele sunt limitate”) și absolutizarea învățăturilor lui Adam Smith („profitul este motivația creșterii economice”). Într-adevăr Malthus a fost desconsiderat atunci când predicțiile sale, că populația va crește exponențial, iar hrana va crește liniar încă de la începutul secolului al XIX lea, nu s-au adeverit. De fapt, populația avea să intre pe o creștere exponențială abia în secolul XX, iar progresele științifice din agricultură au ținut pasul mult timp cu aceasta. Dar intuiția de bază a lui Malthus rămâne valabilă: planeta aceasta are un potențial agricol limitat și ea nu poate hrăni un număr infinit de oameni (și, în orice caz, nu la calitatea de care se bucură cetățenii statelor dezvoltate, la care toți ceilalți aspiră).
2. Eliminarea din știința economică a factorului „pământ” dintre determinanții creșterii economice. Economiștii secolului al XVIII lea erau unanimi în a recunoaște că o creștere economică depinde de trei factori: pământ (de fapt, toate resursele neregenerabile și regenerabile), forță de muncă, tehnologie. În secolul XIX lea, factorul pământ (resurse) a fost înlocuit cu factorul capital, care în principiu poate fi multiplicat la infinit, creându-se astfel iluzia creșterii economice perpetue.
3. Adoptarea optimismului tehnologic nelimitat, conform căruia orice problemă economică poate fi soluționată prin intermediul tehnologiei. Desigur, energia revărsată de Soare asupra Terrei este mai mare decât toată energia consumată în acea zi din surse regenerabile și neregenerabile, dar există mari probleme de captare și de stocare a acesteia. De asemenea, fuziunea atomilor de hidrogen ar putea reprezenta o soluție în viitorul îndepărtat, când ar putea fi utilizată în condiții comerciale. Dar mai avem mult de așteptat până atunci, la fel cum avem mult de așteptat cu mineritul de pe Marte (presupunând că transportul mineralelor pe Pământ ar putea fi eficient economic). Între timp, trebuie să fim realiști și să ne mulțumim cu resursele Terrei. Or, fără a subestima câtuși de puțin rolul progresului tehnologic, graficul de mai sus arată clar că în ultimii 50 de ani acesta nu a putut contrabalansa efectul combinat al unei populații mărite și a unui consum individual crescut.
4. Considerarea de către economiști a individului în primul rând ca producător (de creștere economică) și abia în subsidiar ca și consumator (de resurse neregenerabile). Această atitudine se aseamănă cu cea a țăranilor din trecutul nu foarte îndepărtat, care aduceau pe lume mulți copii deoarece îi vedeau în primul rând ca brațe de muncă, nu ca guri de hrănit. Or, în secolul XXI, chiar și cel mai nevoiaș tânăr din Africa Subsahariană visează la un trai decent, dacă nu îmbelșugat. În mod ironic, tentativa președintelui Donald Trump de a stăvili numărul imigranților latino-americani, deși este un nonsens economic (imigranții ar ajuta creșterea economică), are sens din punct de vedere ecologic (de care președintelui nu-i pasă): dacă fiecare imigrant ar adopta modul de viață american, am avea nevoie de cinci planete Pământ pentru a-l satisface.
Greșelile ecologiștilor
Mesajul ecologiștilor, deși corect în principiu, nu a căpătat tracțiune din cauza unor greșeli de abordare:
1. Semnalarea unor pericole în viitor (în 2050 sau chiar mai târziu) nu are capacitatea de a declanșa acțiuni în prezent. Omului îi pasă doar teoretic de copiii și de nepoții săi și mai mult de propria (bună) stare. Dar ar fi corect să spunem că degradarea mediului și împuținarea resurselor ne afectează deja pe noi, cei din generația actuală: încălzirea globală, topirea ghețarilor și creșterea nivelului oceanelor, deșertificarea și lupta pentru resursele de apă, monopolul asupra unor minerale deținute de anumite state sunt fenomene prezente în viața noastră de zi cu zi. Accentul ar trebui mutat dinspre un viitor dramatic înspre un prezent deja dramatic.
2. Încercarea de a atribui 100 la sută din vina pentru încălzirea globală activităților umane este greu de dovedit științific și poate fi combătută de negaționiști. Or, important nu este dacă omul se află la originea a 100 la sută, 75 la sută, sau 50 la sută din încălzirea globală; important este că, și dacă contribuția sa este doar o fracțiune din total, tot are sens să ia măsuri pentru stoparea degradării.
3. Încercarea de a estima în cât timp se vor epuiza anumite rezerve (de hidrocarburi, de metale etc.) este sortită eșecului: mereu se vor descoperi noi zăcăminte în zone greu accesibile sau pe fundul oceanelor, care vor împinge tot mai departe în viitor data epuizării resurselor. Problema nu este acesta, ci trebuie recunoscut că aceste resurse sunt finite și că, în absența refolosirii pe scară largă, va veni o zi când ele se vor epuiza (zi pe care nu o poate estima nimeni cu precizie).
4. Grupările și partidele ecologiste au dat adesea dovadă de naivitate politică, îmbrățișând tot felul de cauze anti-establishment: dezarmare dusă până la absurd; închiderea centralelor nucleare; creștere economică bazată pe deficite; utilizarea criptomonedelor pentru a scăpa de controlul statului etc. Toată această panoplie de măsuri le-a creat o imagine de neseriozitate, îndepărtând o parte mare a electoratului, altminteri sensibil la mesajul ecologist.
5. Nu întotdeauna a existat o concordanță între vorbele și faptele unora din promotorii mișcării ecologiste. De exemplu, a devenit virală o fotografie a tinerei militante Greta Thunberg călătorind spre o conferință cu o mulțime de bagaje. Dar nu trebuie să fim ipocriți: mesajul este mai important decât atitudinile personale ale celor care îl promovează. În definitiv, nu trebuie să fii sfânt pentru a împărtăși mesajul ecologist.
*
* *
Cum pot fi reconciliate două viziuni (cea economică și cea ecologică), care astăzi par incompatibile? Economistul britanic Tim Jackson scrie, în cartea Prosperity without Growth:
„Ideea referitoare la o economie care nu crește poate fi o anatemă pentru un economist. Dar ideea unei economii în continuă creștere este o anatemă pentru un ecologist.”
Dacă dorim ca aceste două viziuni să se apropie, va trebui să acționăm asupra tuturor celor trei factori: consum individual, creșterea populației, progres tehnologic. Iar ideea unei creșteri economice modeste în condițiile unei populații stabile (sau în descreștere) poate oferi singura cheie a prosperității viitoare.
În anul 1992, președintele american G.H. Bush (I), care câștigase Războiul Rece și Primul Război din Golf, a fost învins de relativ necunoscutul Bill Clinton. Strategul politic James Carville a inventat fraza “It’s the economy, stupid!” pentru a explica migrarea preocupărilor publicului dinspre succesele în politica externă înspre insuccesele percepute din economie. Este posibil ca nu peste mult timp politicienii să fie aleși în măsura în care pot opri degradarea mediului, mai degrabă decât să ofere ritmuri înalte de creștere economică: “It’s the ecology, stupid!”.
(Va urma)
