Dacă o bancă dă cu împrumut o sumă de bani, nu poate fi obligată să primească drept plată, în loc de suma de bani cuvenită… active fizice – o casă ori un teren. Mai exact, o poate face doar dacă ajunge la o bună înţelegere cu debitorul. Aceasta este regula. Numai că deseori, în lumea dreptului, tot ce ţine de experienţa evolutivă a oamenilor… se adecvează prin inovare. Într-un astfel de context a intervenit, în societatea românească, în primăvara lui 2015, o preocupare ardentă pentru introducerea în sistemul legislativ a unei excepţii de la regulă. De genul: „dai casa băncii şi scapi de datorii“.
Aici se impune însă o întrebare adiacentă: până unde se poate inova fără să se rupă coarda? Legea dării în plată, cu regim excepţional („prin derogare de la Codul civil“) a intrat în vigoare în mai 2016 şi, imediat, a intrat în blocaj. Câteva sute de contestaţii ale băncilor, dintre cele analizate de instanţele judecătoreşti, „au urcat“ la Curtea Constituţională, pentru judecarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
Legea e… lege. Ideea că, în procesul legislativ, Parlamentul – ca reprezentant suprem al poporului şi unică autoritate legiuitoare a ţării – ar avea suveranitate absolută este numai pe jumătate adevărată. Fiindcă legile votate de Parlament, înainte de a fi promulgate, pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale. Desigur, în cazul unor sesizări ale Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului şi ale unui număr de 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ori, după promulgarea legilor de către preşedintele României, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi înaintată către instanţele de judecată. Acest din urmă caz a intervenit în 2016. Curtea Constituţională a salvat atunci legea dării în plată printr-o decizie firească: impreviziunea s-o decidă judecătorul.
În dezbaterea pe marginea „dării în plată“, când inevitabil s-a ajuns la maximizarea atenţiei publice pe subiectul „casă“ şi, deopotrivă, la o puternică stimulare emoţională cu referire la posibilitatea stingerii creanţei, dorinţa de inovaţie juridică era excesivă. Fiind însoţită de adnotări cu sensibilă încărcătură psihologică – şi anume: „casa, bunul cel mai de preţ, de cele mai multe ori agoniseala de o viaţă a unei familii, merită o legiferare specială“. În acelaşi timp, dezbaterea ajunsese sub incidenţa unei noţiuni care dă de obicei frisoane: riscul. Acel risc major al unei inovaţii legislative excesive, ce ar putea împinge băncile către o „încetinire“ simţitoare a procesului de creditare, în pericol cu deosebire fiind noua strategie de locuire.
În această atmosferă, Legea „dării în plată“, ajunsă în plenul Senatului, a fost discutată şi votată într-o singură zi. Zero voturi împotrivă, zero abţineri. Am putea spune: au obţinut ceea ce şi-au dorit. Ajunsă în Camera Deputaţilor, legea a trecut la fel de repede, cu unele modificări. Dacă, în prima fază, condiţia pentru stingerea creanţei era ca împrumutul să fi fost contractat de consumator „cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă“, vitrina deci, în faza a doua putea fi locuinţa familiei… dar şi o casă de vacanţă ori o casă de închiriat. După care a intervenit conjuncţia „sau“. Şi tot ce a urmat după această conjuncţie a făcut inutilă formularea din vitrină.
Legea, în forma ei finală, a intrat în vigoare la 13 mai 2016. Dar mult timp nu s-a aplicat. După aproape şase luni, efectul scontat de lege – dai casa băncii şi scapi de datorii – a fost obţinut doar în cazurile în care consumatorii şi creditorii (băncile) au ajuns la un astfel de acord. În rest, au fost înregistrate respingeri de către instanţe sau câteva sute de cazuri în care legea „dării în plată“ îşi vedea salvarea: instanţele au acceptat excepţiile de neconstituţionalitate invocate de bănci şi au trimis legea la Curtea Constituţională. Şi astfel, legea a fost salvată NU prin derogare de la Codul civil, ci prin invocarea impreviziunii în litera şi spiritul Codului civil, pe care instanţele urmau s-o constate în toate cazurile.
Verdictul Curţii Constituţionale a fost clar: impreviziunea nu se prezumă. Legea obliga judecătorul să verifice ca instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi.
Iată însă că Parlamentul, în primăvara acestui an, a revenit cu o nouă încercare de a prevedea… impreviziunea. De această dată, excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul Parlamentului, de către 97 de senatori şi deputaţi. Curtea Constituţională a decis ca impreviziunea să rămână… imprevizibilă. Cum a motivat? Continuarea – săptămâna următoare.
