Recent, am fost abordat de domnul Cristian Grosu, redactorul șef al cursdeguvernare.ro, cu rugămintea de a răspunde la o serie de întrebări: în contextul actual în care se reîncearcă rescrierea cărților de economie, ce nu mai funcționează în mod obiectiv din ceea ce este scris acolo și ce nu mai funcționează pentru că a fost abolit de guverne? Avem în față o perioadă de criză provocată de reașezările războiului; ce va mai rămâne din cărțile de economie la capătul acestei crize?
De la bun început trebuie să precizez că, în opinia mea, există o serie de Legi Universale ale Economiei, valabile oriunde în spațiu și oricând în timp, la fel precum legile fizicii, chimiei sau matematicii. Sau precum Cele Zece porunci din Biblie (să nu furi; să nu ucizi; să nu minți etc.), care de asemenea sunt înscrise în structura informațională care guvernează Universul. Câteva exemple de astfel de legi economice universale sunt:
– resursele sunt limitate (și costisitoare)
– achiziția unei resurse presupune renunțarea automată la achiziționarea altor resurse (economiștii numesc asta „cost de oportunitate”)
– „nu există prânz gratuit” – pentru orice consum, cineva, cândva, va trebui să plătească
– o persoană sau un stat nu poate trăi la infinit pe datorie
– nu finanțezi cheltuieli permanente cu venituri temporare
– ceea ce urcă va trebui să coboare, la un moment dat
– nu iei cu tine în mormânt nici un bun material
– averile sunt acumulate de unii pentru a fi risipite de alții
– etc.
Pentru a înțelege aceste legi universale nu este necesar să fii economist și nici măcar intelectual; ajunge să fii un om cu bun simț (aș spune chiar că sunt șanse mari ca economiștii sau intelectualii să fie primii care încalcă respectivele legi).
În concluzie, sub specie aeternitatis, nici o lege economică universală nu poate fi abolită; doar oamenii se iluzionează că, temporar, pot suspenda legile economice. De aceea, toate marile „inovații” teoretice din ultimii ani (relaxarea cantitativă, banii din elicopter, Modern Monetary Theory etc.) sunt condamnate la eșec încă de la început.
Mai aproape de casă – și mai pe înțelesul cititorului român – putem da trei exemple în care lăcomia și credința în miracole i-au dus pe unii la sapă de lemn:
– în anii ’90, fenomenul Caritas i-a făcut pe mulți să își vândă toate bunurile din casă pentru a participa la acestă schemă piramidală în speranța unor câștiguri rapide. Ca și cum nu ar fi fost evident că o asemenea schemă piramidală nu poate ține la infinit și se va prăbuși atunci când nu vor mai fi suficient de mulți noi contributori pentru a-i alimenta cu fonduri pe mai vechii contributori;
– în anii ’00 a existat frenezia împrumuturilor făcute în monede exotice (franci elvețieni), care la acel moment ofereau dobânzi extrem de mici. Ca și cum riscul de curs valutar (aprecierea francului față de leu) nu merita luat în calcul;
– acum, o nouă manie este legată de achiziționarea de criptomonede (a nu se confunda cu monedele electronice emise de băncile centrale). Ca și cum valoarea acestor criptomonede ar fi garantată de vreo entitate statală și nu s-ar baza eminamente pe încrederea oarbă a investitorilor în ele.
Care ar fi, totuși, cauzele concrete care i-au făcut pe mulți să creadă în rescrierea manualelor de economie și în suspendarea legităților economice? Fără a pretinde a fi exhaustivi, enumerăm mai jos cinci astfel de cauze:
1.Răsfățul în care, în democrații, au fost crescute generațiile născute după 1970 (acelea care nu au cunoscut Războiul nici direct, nici indirect)
Timp de milenii, oamenii au crescut cu mentalitatea că nimic nu li se cuvine în mod automat, ci doar rodul propriei lor munci (mai bine sau mai rău răsplătită de societate). Începând cu secolul XX și mai ales din anii ’70, noile generații au fost crescut cu mentalitatea că totul li se cuvine, în virtutea faptului că s-au născut în democrații relativ prospere. Acest fals intelectual a fost întreținut de politicieni fie din rațiuni electorale (pentru a fi aleși), fie din rațiuni strategice (pentru ca electoratul occidental să nu fie atras, în anii Războiului Rece, de modelul comunist de organizare, care promitea Raiul pe pământ, fără însă a avea mijloacele de a-l înfăptui). Astfel încât în prezent majoritatea celor trăitori în societăți democratice pur și simplu nu pot să accepte ideea de bază că „nu există prânz gratuit” și că nu totul li se cuvine.
2.Faptul că băncile centrale, ca organisme alese, nu se pot îndepărta foarte mult de la mentalul colectiv dominant
În principiu, băncile centrale, dispunând de cei mai buni specialiști, trebuie să fie gardienii legilor economice universale. Numai că, în cazul unui public needucat economic, crescut cu concepții de viață greșite (vezi punctul anterior) și dispunând, în democrații, de puterea votului și cu o clasă politică slabă sau ușor influențabilă, care numește în funcții conducerile băncilor centrale, este inevitabil să aibă loc un proces de eroziune a standardelor după care se ghidează băncile centrale: nimeni nu se poate opune voinței populare democratic exprimate, fie ea și complet neinformată. Așa încât se încearcă rescrierea cărților de economie, pentru a acomoda teoria economică cu interesele de moment ale vulgului.
3.Tentația unor bancheri centrali de a fi populari, mai degrabă decât profesioniști
Înainte de criza financiară internațională din 2008-2009, bancherii centrali căpătaseră reputația de „Stăpâni ai Universului”, rivalizând astfel cu statutul vedetelor rock și fotbaliștilor. Această reputație se baza pe îmblânzirea – ce părea veșnică – a inflației, deși noi știm astăzi că ea s-a datorat mai mult unor schimbări structurale globale (demografia, ascensiunea Chinei, globalizarea lanțurilor de producție, revoluția IT etc.). Fapt este că pe mulți bancheri centrali joaca de-a celebritatea i-a prins atât de tare, încât nu au rezistat tentației de a fi populari în continuare, uitând de faptul că știința economică este poreclită „the dismal science” (știința sumbră), pentru că de regulă nu aduce oamenilor vești îmbucurătoare. De aici, o nouă serie de contorsiuni intelectuale, menite să motiveze atitudinea „dovish” (de porumbei) a multor bancheri centrali.
4.Faptul că imensa majoritate a manualelor de economie sunt scrise în SUA (la începutul secolului XX, în Marea Britanie), din perspectiva unei țări-hegemon; ca atare, ele nu se pot aplica în țări obișnuite
Dacă americanii se pot abate, temporar, de la marile legități economice, este pentru că și-o pot permite, în virtutea superiorității tehnologice, militare, culturale de care dispun. (Mai demult, același lucru era valabil pentru Marea Britanie, care stăpânea mările și oceanele și care avea un imperiu deasupra căruia soarele nu apunea niciodată. Este foarte discutabil dacă teoriile lui Keynes – privind stimularea de către stat a cererii, care își creează propria ofertă – ar fi putut apărea în vreun alt stat, fie el și dezvoltat). Așa încât este o iluzie a crede că românii, grecii sau argentinienii pot copia modul de viață american, cu traiul bazat pe datorie și cu deficite externe mari. Dar pentru politicieni și pentru electoratele respective este profitabil să întrețină astfel de iluzii.
5.Relativizarea adevărului („adevărul este ce îmi convine mie”) și negarea preceptelor universal valabile (de exemplu, „nu există prânz gratuit”)
În epoca social media, în care fiecare este îndreptățit la 15 secunde de faimă (nemeritată) cui îi mai pasă de adevăr? Mai ales atunci când politicieni precum Trump sau Putin îl calcă în picioare, fără a suporta în vreun fel consecințele? În aceste circumstanțe, oamenii se simt îndreptățiți să aleagă „adevărul” care li se pare cel mai confortabil din punctul lor de vedere.
Și astfel ne întoarcem la punctul 1, iar cercul vicios se închide perfect.
Q.E.D
