Într-un articol publicat în numărul 79 din Cronici („De ce PIB-ul potențial nu poate crește ca Făt-Frumos”) arătam că principalul obstacol în calea unui PIB potențial mai mare îl constituie factorul Forța de muncă, cu toate subcomponentele sale (natalitate, migrație, educație participare).
Astăzi vom încerca să arătăm obstacolele de care se lovesc propunerile de politici publice menite a corecta aceste dezechilibre.
De la început trebuie spus că stimularea natalității – pe care actualul guvern pare dispus să o promoveze – nu poate fi tratată în izolare, fără a se lua în calcul aspecte precum educația și migrația. Aceasta întrucât degeaba ai o natalitate acceptabilă (România se situează pe locul 2 în UE, după Franța), dacă pe durata studiilor tinerii se transformă, în proporție de 40 la sută, în analfabeți funcționali. Și degeaba ai o natalitate și o educație bune (presupunând că ai putea să o corectezi pe aceasta din urmă), dacă respectivii români, odată educați, pleacă din țară.
Să luăm, cu titlu de exemplu, trei propuneri de politici publice care să încerce să se adreseze celor trei categorii de probleme enumerate:
1. Natalitate: „Impozitarea sporită a familiilor, a cuplurilor și a indivizilor care nu au copii”.
Motivațiile pentru o astfel de măsură sunt atât economice (bugetul este încordat la maximum, iar reducerea deficitului bugetar presupune o reducere a cheltuielilor și o creștere a veniturilor bugetare), cât și morale (familiile, cuplurile și indivizii fără copii vor beneficia la bătrânețe de transferuri din sistemul de pensii Pay-As-You-Go făcute prin contribuțiile de Asigurări Sociale de copiii altor familii, ajunși între timp la maturitate). Astfel, a nu avea copii echivalează cu un free-riding intergenerațional.
2. Educație: „Oferirea de burse universitare gratuite, prin universitățile de stat, celor mai buni absolvenți de liceu din mediul rural, condiționându-le de revenirea în comuna natală și de prestarea timp de un număr de 3-5 ani a profesiei de medic sau cadru didactic în acea comună. În caz de neonorare a acestui angajament cel/cea care a primit bursa (sau părinții lui/ei) să fie obligat(ă) să ramburseze statului contravaloarea bursei”.
Motivația economică este identică cu cea de la punctul 1, iar cea morală se referă la asigurarea egalității de șanse reale (nu declarative) pentru circa 40 la sută din copii, anume cei născuți în mediul rural. Această egalitate de șanse are, în cazul de față, un dublu înțeles: posibilitatea de a urma studii universitare pentru tineri care altfel nu ar avea această oportunitate, respectiv dotarea cu profesori și cu medici a mediului rural, contribuind la diminuarea discrepanțelor față de mediul urban.
3. Migrația: „Plata de către cei care doresc să imigreze definitiv a sumei estimate cu școlarizarea acestora, în cazul în școlarizarea le-a fost asigurată gratuit de către stat (dacă școlarizarea a fost asigurată de sistemul privat, contra cost, măsura nu se aplică)”.
Din nou, motivația economică este legată de problemele bugetare, în timp ce motivația morală este legată de faptul că nu este normal ca alte state să beneficieze în mod gratuit de competențe asigurate de statul român cu un efort bugetar. Pentru a nu intra în probleme legate de constituționalitatea măsurii („În România, învățământul general este gratuit”), ea se poate aplica doar învățământului terțiar sau profesional avansat (școli de maiștri etc.).
Desigur , cele trei tipuri de măsuri prezentate mai sus sunt doar exemple, dintr-un set mult mai amplu de măsuri care pot fi imaginate. Numai că, odată formulate, astfel de propuneri de politici publice sunt imediat respinse de diferite grupuri de actori sociali, după cum urmează:
a. Economiștii libertarieni. În România, există un număr mare de economiști libertarieni care, din poziția de profesori și formatori de opinie, consideră că orice ingerință a statului în alegerile private ale individului este greșită/ neavenită/detrimentală. În opinia acestora, individul este îndreptățit să facă orice dorește, cu condiția să își asume consecințele faptelor sale. Atâta doar că, în practică, indivizii nu își asumă consecințele propriilor fapte, așteptând ca statul să intervină pentru a-i salva, ceea ce contrazice una dintre premisele doctrinei libertariene. Dat fiind că omul este o ființă socială și că acțiunile sale au un impact la nivelul societății, economiștii nu pot ignora drepturile și obligațiile societății (reprezentată prin stat) și nu pot absolutiza drepturile și obligațiile indivizilor.
b. Juriștii. După cum arată Paul Collier, în cartea sa „Viitorul capitalismului” (Ed. Corint, 2022), în ultimele decenii, juriștii din societățile occidentale s-au specializat în a inventa noi și noi drepturi, nedublate de obligații corelative. De exemplu, dreptul copiilor de a nu fi apostrofați de părinți sau de profesori atunci când nu învață (nu și obligația corelativă de a învăța). Sau dreptul femeilor de a avea copii în afara căsătoriei (nedublată de obligația de a-i asigura copilului existența unui tată care să îi ghideze pașii). Sau dreptul tinerilor de a-și alege un sex neutru, marcat prin sufixul „X” (nu și obligația de a respecta un rol clar, de bărbat sau de femeie). Etc, etc. Nu este de mirare că generațiile tinere, crescute în această cultură a entitlement-ului (îndreptățirii) își închipuie că au numai drepturi, nu și obligații. În acestă viziune asupra lumii, cum să vorbești despre obligațiile individului față de societate, când individul a fost învățat de mic că are numai drepturi?
c. Guvernele/politicienii. Să presupunem că un grup de experți în politici publice, cu calificări la standarde internaționale, ajunge să prezinte guvernelor propuneri de genul celor arătate la punctele 1)-3). Să presupunem, de asemenea, că la nivelul guvernelor există deschiderea necesară pentru a asculta astfel de propuneri și pentru a le lua în considerare. Dar, de îndată ce opinia publică (ațâțată de mass-media dornică de scandal) ar începe să își manifeste nervozitatea față de propunerile respective, guvernele (compuse din oameni politici) ar bate în retragere, alegând ceea ce este convenabil din punct de vedere electoral în detrimentul a ceea ce este necesar din punct de vedere economic și social. Nici cea mai bună echipă de experți, înarmată cu cele mai solide argumente, nu ar putea să contrabalanseze dorința politicienilor de a fi populari.
d. Opinia publică. Incapabil de a privi dincolo de ograda proprie și de interesul imediat, românul de rând este complet dezinteresat de politicile publice. Individualismul exacerbat face ca bogatului să nu îi pese de sărac (și viceversa), celui cu studii să nu îi pese de cel fără studii (și viceversa), tânărului să nu îi pese de bătrân (și viceversa), olteanului să nu îi pese de moldovean, nici ardeleanului de muntean (și viceversa) etc. Este greu, în aceste condiții, să îl convingi pe omul respectiv că politici publice care nu îi aduc un câștig palpabil, imediat, pot totuși să îi favorabile pe termen mediu și lung. Iar atunci când propunerile de politici publice implică și un (mic) sacrificiu material, cel care le propune se transformă în Inamicul public nr.1. Publicul nu vrea să înțeleagă că, în condiții de constrângeri bugetare severe, nu există soluții ușoare sau plăcute. Dacă ar fi existat, ele s-ar fi aplicat demult.
e. Grupurile de interese. Orice propunere de reformă este susceptibilă să lovească în anumite grupuri de interese, care extrag rente (nemeritate) din situația suboptimală care ar trebui corectată. Țările din America Latină (cu care România are multe trăsături în comun) și-au văzut dezvoltarea blocată tocmai de astfel de grupuri de interese. Spre deosebire de aceasta, țările din estul Asiei au reușit să demanteleze grupurile de interese, dar au făcut-o în cadrul unor state nedemocratice, autoritare, așadar printr-o metodă inaplicabilă în România.
În concluzie, drumul de la idee la implementare este, pentru politicile publice din această țară, extrem de sinuos și presărat cu obstacole. Nu este de mirare că, în aceste condiții, cei îndreptățiți să formuleze și să implementeze politici publice se lasă păgubași înainte de a începe. Și nu este de mirare nici faptul că politicile publice de la noi înaintează doar la imboldul/presiunea organismelor internaționale.
