Prima întrebare care a fost pusă cu insistență este ce caută Banca Națională în această dispută. S-a afirmat că BNR ar face jocul băncilor jucând împotriva debitorilor și că s-ar erija în apărător al persoanelor mai puțin favorizate, ceea ce ar excede semnificativ mandatului Băncii.
În realitate, BNR este preocupată numai și numai de stabilitatea sistemului financiar al României, al cărui rol în continuarea dezvoltării țării este covârșitor. Această aserțiune a fost făcută încă de la început de reprezentanții Băncii, numai că, în mod eronat, noțiunea de stabilitate a sistemului financiar a fost asociată doar cu pierderile potențiale pe care le-ar înregistra băncile din aplicarea acestei legi. După părerea mea, aceste pierderi, deși vor exista și ar putea atrage slăbirea suplimentară a unor verigi mai slabe ale sistemului, nu reprezintă nici pe departe principala problemă pe care o ridică această lege. Iar acestă problemă este că, în forma inițială, legea încalcă flagrant principii de drept care s-au născut cu sute, dacă nu chiar mii de ani în urmă, principii pe care se bazează însăși fibra juridică a sistemelor de drept din economiile de piață. Practic, legea intervine în contracte încheiate între părți pentru a schimba în mod arbitrar, de multe ori absolut fără justificare, obiectul contractului în favoarea uneia dintre părți și fără ca cealaltă să aibă posibilitatea de a face ceva în această privință.
Această prevedere este de o gravitate excepțională. Ea dă practic peste cap un întreg sistem juridic, reprezentând o reglementare fără precedent în lume, dar care devine prin ea însăși un precedent care aruncă în derizoriu întreaga logică a sistemului juridic din țara noastră. Dacă această lege se va aplica în această formă, ar însemna la limită că orice contract încheiat între două părți poate fi schimbat după doi, trei sau zece ani, prin decizia unei terțe părți.
Trebuie precizat foarte clar. În forma inițială, legea încalcă brutal Codul Comercial, Codul Civil, legile bancare și multe alte reglementări care formează baza juridică a unui stat de drept. Implicațiile ar putea fi de-a dreptul devastatoare. Și aceasta explică poziția publică foarte tranșantă a Băncii Naționale. BNR nu apără băncile; BNR apără fundamentele economico-financiare ale statului de drept și stabilitatea financiară a țării. Sunt lucruri care depășesc cu mult problema celor câteva miliarde de lei pe care ar putea să le piardă băncile din aplicarea legii.
În primul rând, țara ar fi considerată instabilă din punct de vedere legislativ, cu un sistem juridic care încalcă proprietatea. Aflată într-o situație oarecum similară, Polonia a fost declasată prompt cu o treaptă de agențiile de rating internațional, care au citat drept cauză principală exact instabilitatea legislativă a țării. Acest fapt va antrena cu siguranță o creștere a costului finanțării externe a datoriei Poloniei și, probabil, o scădere a investițiilor străine. În cazul României, o scădere cu o treaptă a calificativului de țară ar fi cu mult mai gravă:
- Pe de o parte, creșterea semnificativă a deficitului public prevăzută în bugetul pe acest an antrenează nevoi mai mari de finanțare externă, care s-ar suprapune creșterii costului acestei finanțări. Calculele estimează costul suplimentar la cel puțin 600 milioane de lei anual. Ar fi chiar interesant dacă cei responsabili cu această situație ar vitupera împotriva conspirației internaționale împotriva țărișoarei noastre, deși de fapt ”conspirația” a fost realizată de fix două persoane, din care un membru al Parlamentului. Or face ei parte dintr-o conspirație împotriva României?
- Pe de altă parte, scăderea cu o treaptă a ratingului de țară ne-ar coborî din zona ”investment grade” în aceea ”nerecomandată pentru investiții”, ceea ce înrăutațește într-o măsură mult mai severă condițiile de finanțare în cazul României decât în cel al Poloniei, țară care rămâne confortabil în zona ”investment grade”.
În al doilea rând, legea care pretinde, în preambul, nici mai mult nici mai puțin că ”reprezintă o transpunere în legislația românească a Directivei UE 17/2014”, în realitate nu aplică nimic din această directivă, ba chiar o contrazice în mod flagrant. În mod special, prevederea cu privire la darea în plată, care s-ar putea aplica și contractelor încheiate cu mulți ani în urmă, este prevăzută în directivă numai pentru contractele încheiate începând din martie 2016, iar aceasta este tratată doar drept o posibilitate, nicidecum o obligație. Aceasta și alte prevederi ale legii vor declanșa procedura de infringement împotriva țării noastre, cu tot cortegiul de implicații negative pe care această procedură le atrage.
În al treilea rând, aplicarea legii în cazul creditelor din programul Prima Casă reprezintă de facto o anulare a garanției statului pentru aceste credite. Indiferent dacă va exista sau nu vreun credit din programul Prima Casă pentru care să fie aplicate prevederile acestei legi (în acest moment numai 0,04% din creditele Prima Casă au întârzieri la plată mai mari de 90 de zile) posibilitatea legală de a anula garanția statului reprezintă un fapt de o gravitate excepțională, cu implicații greu de calculat în privința urmărilor asupra investițiilor străine și a accesului României la piața financiară internațională. Economia de piață se bazează pe un set de reguli care pur și simplu nu pot fi încălcate fără a atrage implicații dintre cele mai severe împotriva celui care le încalcă. Din această perspectivă, includerea creditelor din programul Prima Casă în această lege este, pe cât de lipsită de semnificație directă asupra potențialilor beneficiari, pe atât de grea în consecințe pentru stabilitatea economică și financiară a țării. Este chiar de neînțeles cum un program guvernamental de succes este îngenuncheat cu bună știință, deși acesta a avut implicații favorabile atât asupra reluării creșterii economice, cât și asupra revigorării creditului bancar pentru populație.
În al patrulea rând, aplicarea legii va determina băncile să își modifice radical politica de creditare. Trecerea de la creditarea unei persoane la creditarea unui obiect obligă în mod natural băncile să considere obiectul mult mai riscant, ceea ce atrage creșterea puternică a avansului, ca și a marjei de risc percepute de bancă. Nu este vorba despre o răzbunare, așa cum în mod infantil declară anumite persoane, ci pur și simplu de o politică rațională pentru a evita pierderile băncii. În această situație, un tânăr care dorește să ia un credit pentru locuință va constata că nu mai trebuie să economisească un an și câteva luni ca în prezent, ci vreo 8 ani, în condițiile în care prețul locuințelor ar scădea cu circa 10%. Deși o aborbdare realistă mă face să apreciez că scăderea prețului locuințelor va fi numai temporară, după care dezvoltatorii imobiliari își vor recalibra oferta de locuințe la noul nivel al cererii, restabilind echilibrul – dar cu prețul scăderii ofertei de pe piață și al încetinirii de ansamblu al creșterii economice. Scăderea prețului locuințelor nu va fi un fenomen de durată, chiar dacă creditul va fi redus puternic; scăderea producției însă, da, va fi de durată! Ca și, de altfel, creșterea costului chiriilor, întrucât cererea va fi mai mare și mai stringentă (oamenii nu vor avea de ales!), iar oferta va scădea, pe măsură ce dezvoltatorii imobiliari vor fi siliți să îți reducă producția pe măsura scăderii cererii solvabile de pe piață.
În al cincilea rând, aplicarea legii va atrage pierderi pentru bănci. Dar să nu ne facem vreo iluzie: toate aceste pierderi, precum și costurile judiciare și despăgubirile pe care băncile le-ar putea solicita, vor fi plătite în final de la bugetul statului. Adică, mai exact, fiecare cetățean va contribui la acoperirea pierderilor pe care le-au suferit băncile, după ce acestea se vor adresa ICSID* sau altor instanțe internaționale.
Am lăsat la urmă impactul imediat asupra împrumutaților de azi, pentru care a fost realizată de altfel legea. Avem mai întâi categoria persoanelor care efectiv nu mai pot plăti creditul contractat cu 7-8 ani în urmă, pentru a cumpăra sau construi o locuință pentru familie. Pentru aceștia a fost, chipurile, scrisă aceasta lege – dar ei de fapt nu se aleg cu absolut nimic. Au doar dreptul de a pierde tot ce au plătit, inclusiv costurile îmbunătățirilor aduse locuinței, rămânând practic în stradă. Mai mult, ei vor afla în scurt timp că timp de 7 ani nu vor mai putea obține niciun credit bancar, nici măcar pentru a cumpăra o chiflă! Probabil, cei mai mulți debitori din această categorie vor face absolut orice efort pentru a nu ajunge „beneficiari” ai acestei legi. Unii însă s-ar putea să decidă altfel, sub impulsul momentului – și numai după un timp vor constata că au ieșit într-o pierdere cu mult mai mare decât iluzoriul câștig.
A mai existat o categorie de beneficiari, cei pentru care – această este opinia mea – a fost scrisă de fapt aceasta lege: ei sunt persoane în general înstărite, care au făcut investiții imobiliare înainte de declanșarea crizei din 2008, în terenuri, case de vacanță, apartamente destinate închirierii sau vânzării, mizând pe continuarea boom-ului imobiliar. Aceștia s-au trezit fără profitul pe care au mizat, iar unii – cu datorii pentru terenuri care mai valoreaza azi o fracțiune din cât au costat ele înainte de 2009. Aceștia au fost adevărații destinatari ai legii. Ei ar fi câștigat, aruncând înspre bănci pierderile din deciziile investiționale pe care le-au făcut tot ei. Toate datele arată fără echivoc că aici se concentreaza de altfel creditele cu probleme, cu o rată ridicată de neperformanță. Este remarcabil faptul că, din totalul creditelor ipotecare mai mici de 150 mii euro, în număr de peste 170 mii, doar 1,34% sunt neperformante (înregistreaza întârzieri la plată de peste 3 luni); la polul opus se situează creditele în valoare de peste 150 mii euro, cu garanții terenuri, care înregistrează o rată de neperformanță de aproape 45%! Nu sunt decât ceva mai mult de 500 de persoane în această situație; dar exista vreo rațiune morală sau economică pentru care să fie răsturnat sistemul de drept pentru a-i scăpa de datorii pe acești 500 de cetățeni?
Introducerea unor criterii sociale stricte – precum plafonul de 150.000 euro – este singura opțiune ca legea să rămână cât de cât constituțională.
Pentru mine rămâne de neînțeles îngrijorarea unor persoane cu privire la așa-zisa „discriminare” introdusă de aceste amendamente. O asemenea lege, care derogă de la un întreg sistem de drept, ar fi un non-sens dacă NU ar fi discriminatorie, adică dacă NU s-ar aplica doar unei categorii limitate de persoane – cei care au contractat un credit pentru locuințe în care efectiv locuiesc și sunt în imposibilitate de a-l achita. Acesta reprezintă o formă de ajutor social, iar ajutorul social nu se acordă oricui, ci doar celor care îndeplinesc anumite condiții. Dupa părerea mea, tocmai limitările introduse în aplicarea legii sunt cele care înlătură justificarea pentru o eventuală atacare a legii pentru caracterul neconstituțional, reprezentat de aplicarea ei – totuși! – retroactivă. De aceea, sunt de părere că discriminarea ar trebui să fie mult mai clar definită și să limiteze aplicarea strict la persoanele care au achiziționat o locuință pe care o folosesc și nu au efectiv posibilitatea să achite creditul, ca urmare a unor cauze independente de voința lor.
Cea mai mare parte a acestor implicații negative ale legii dării în plată au fost puse în lumină nu doar de BNR și de băncile comerciale, ci și de cvasitotalitatea instituțiilor naționale și internaționale care s-au pronunțat în legătură cu acestă lege. Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, Consiliul de Mediere, Asociaţia Dezvoltatorilor Imobiliari din România, iar mai nou Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii – fiecare în parte a semnalat una sau mai multe din consecințele negative ale aplicării acestei legi. La rândul său, Guvernul României a exprimat zilele trecute un punct de vedere care este, practic, identic celui al Băncii Naționale și în contradicție totală cu cel exprimat de inițiator împreuna cu avocatul care a redactat acest proiect.
Dintre toate aceste luări de poziție, aș vrea să o semnalez în mod deosebit pe cea exprimată de Consiliul Superior al Magistraturii, care – în urma unei analize atente realizată de o comisie special creată la nivelul acestei instituții – arată limpede: ”Comisia a apreciat că trebuie rezolvată, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii, problema contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii […] Comisia a reținut că schimbarea obiectului prestației stabilite printr-un contract nu se poate realiza în afara acordului de voință al părților. Concluzia exprimată se fundamentează, în esență, pe argumente juridice care au în vedere că plata, ca modalitate de executare a obligațiilor, presupune în primul rând executarea prestației la care debitorul s-a obligat față de creditor, creditorul neputând fi obligat să primească alt lucru decât acela pe care debitorul îl datorează. […] Darea în plată este o formă atipică de novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei, cu particularitatea că la novaţie înţelegerea intervine înaintea momentului plăţii, în timp ce în cazul dării în plată acordul de voinţă are loc la data plăţii. În oricare din situaţii însă, pentru a genera consecinţe juridice este necesar acordul de voinţă al părţilor. ”
Drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Legea dării în plată este o teribilă ilustrare a acestei zicale. Opinia mea fermă, de economist cu îndelungată experiență în activitatea bancară, este că toate amendamentele propuse de Banca Națională ar ameliora semnificativ această lege, aducând-o mai aproape de ceea ce se afirmă în expunerea ei de motive. Singurul amendament acceptat de Senat este neîndoielnic foarte important. Dar și așa, cred eu, legea face mai mult rău decât bine.
*International Centre for Settlement of Investment Disputes – organizație parte a World Bank Group
