Economistii au obsesia echilibrelor desi stiu ca miscarea economiei contine impulsuri catre imbalante, instabilitate. Cel mai profund driver al dezechilibrelor sunt inovatia, spiritul intreprinzator, care permit unor persoane, companii, sa obtina avantaje competitive, sa ajunga in frunte, sa perturbe ierarhii. La nivelul statelor, pierderi si castiguri de avantaje competitive, dincolo de efecte ale ciclurilor economice si miscari de capital eratice, se traduc in deficite si, respectiv, surplusuri comerciale externe –toate in dinamica. Dezechilibrele externe depind de politici economice. De ce exista obsesia amintita? Explicatia rezida in ce spune bunul simt: deficite mari, cand ilustreaza cheltuieli peste posibilitati, nu pot continua la nesfarsit; la un moment dat au loc corectii mai mult sau mai putin dureroase. Altfel spus, echilibrul (dezechilibrul) este un concept dinamic, care pune alaturi resurse cu nevoi.
Economistii vorbesc si despre “echilibre multiple” (multiple equilibria); unele bune, altele mediocre, sau rele. Un echilibru bun, numit “divina conicidenta”, combina inflatie scazuta cu utliizare deplina a resurselor. Un echilibru rau, precar, priveste o subutilizare cronica a resurselor, a fortei de munca. Intr-un fel, conceptele sunt fortate, deoarece deficite/surplusuri majore induc forte de corectie. Dar, este adevarat si ca pot persista dezechilibre –de pilda efectul hysteresis, ce cauzeaza deprecierea resurselor neutilizate.
Dezvoltarea economica este rezultatul capacitatii de a valorifica resurse (proprii si atrase) in mod efficient/creativ fara indatorare excesiva pe termen lung, care aduce vulnerabilitati. Resurse sunt capital fizic si uman, resurse naturale, tehnologii. Ca proces, dezvoltarea implica interactiunea intre ce am putea numi un “hard” si un “soft”; prima componenta, “hard-ul”, este stocul de factori de productie; “soft-ul” priveste politici economice, care trebuie sa incurajeze economisirea, investitia buna, spiritul intreprinzator, inovatia, etc. Soft-ul, ca politica publica, trebuie sa aloce resurse pentru educatie in sectorul public. Softul influenteaza dinamica hardului. In functii de productie tip Solow , F= F(K.L), unde K este capitalul si L se refera la forta de munca, progresul tehnic este un fenomen exogen. Teoria cresterii economice endogene (Paul Romer) accentueaza importanta institutiilor, a ideilor si pune soft-ul in centrul discutiei.
Tabloul macroeconomic al Romaniei este ameliorat in ultimii ani. Dar o noua deviatie a deficitului bugetar are de ce sa preocupe. Si exista “echilibre precare” ce indica fragilitate atat in materie de hard cat si de soft.
Un echilibru precar rezulta din nivelul foarte scazut al veniturilor fiscale. In 2016 aceste venituri au fost de cca 26% din PIB, cel mai scazut nivel in ultimele decenii si cel mai mic intre statele UE. Acest nivel este foarte departe de ceea ce reclama asigurarea de bunuri publice esentiale pentru societate. In majoritatea economiilor emergente din UE, veniturile fiscale trec de 32-33% din PIB in timp ce in state avansate trec de 40%. Educatia, sanatatea, cercetarea, infrastructura, apararea nationala, protectia cetatenilor, etc sunt bunuri publice subfinantate in Romania. Aceasta subfinantare nu favorizeaza insasi economia privata.
Se poate vorbi despre o suboptimalitate a bugetului public, cronicizata pe doua dimensiuni: a/ un nivel de venituri foarte scazut; b/ cheltuirea banilor extrem de ineficienta. De exemplu, in ultimul deceniu investitiile publice in Romania incluzand fonduri europene au fost intre cele mai inalte ca pondere in PIB in UE, dar ineficienta a fost coplesitoare. Intre cauze sunt incompetenta, risipa, extragerea de rente, etc. Corectia deficitului bugetar ce a explodat in 2009 a fost acuzata de cetateni tot din cauza nivelului foarte scazut de venituri in general. Cu cat veniturile oamenilor sunt mai mari cu atat mai putin dureros este sa le diminuezi la nevoie. Si de aici se poate vedea fragilitatea si rigiditatea bugetului public. Consolidarea bugetara dupa 2010 s-a facut preponderent prin taiere de cheltuieli. Pentru investitii publice s-a mizat tot mai mult pe fonduri europene, care au luat locul unor resurse autohtone orientate spre alte utilizari, sau care au fost mai putine. Dar exista un revers al medaliei fiindca nu am beneficiat de un volum agregat de resurse considerabil mai mare pentru investitii publice. Iar Romania este o tara cu nevoi mari in materie de infrastructura, educatie, sanatate, etc.
Un pericol major pentru bugetul public este competitia politica in a reduce impozite si taxe –exista o “goana in jos”’ (race to the bottom). Cu o asemenea logica nu se va putea asigura nici minimum necesar de bunuri publice, functionarea statului. Problema in Romania nu este nivelul impozitarii, ci colectarea foarte slaba!
Evaziunea fiscala si neplata prin tot felul de “optimizari fiscale” sunt pe scara larga fiind o dovada a functionarii defectuoase a institutiilor; exista o “’cultura a neplatii”’ si se poate vorbi de un cerc vicios in masura in care neonorarea obligatiilor gaseste motivatie in calitatea slaba a bunurilor publice. Daca s-ar colecta aproape de media din alte tari din centrul si Estul Europei veniturile fiscale ar trebuia sa creasca cu cateva procente din PIB. Iar cu o medie de cel putin 30% din PIB venituri fiscale, Romania ar pune de acord, cat de cat, bugetul sau public cu ambitiile pe care le are in Uniune, cu obiectivul de a se alatura zonei euro la un moment dat.
In ce priveste colectarea taxelor si impozitelor, cultura institutionala, Romania seamana mult cu periferia zonei euro si vedem in ce suferinta este aceasta. Este de gandit ca, in cele din urma, zona euro va avea o “capacitate fiscala” (buget propriu), ceea ce ar implica contributii de la statele membre fiecare mai mare –dincolo de contributia la bugetul UE. Cu un buget public atat de suboptim, care exprima institutii slabe, obiectivul de aderare la zona euro este mai putin credibil.
Intre altele, pentru imbunatatirea colectatii ar fi bine sa se revina la o declarare globala a veniturilor, care ar fi nu numai un exercitiu de transparenta si corectitudine.
Un alt echilibru precar priveste piata muncii, tot mai tensionata din cauza migratiei, neprotriviri intre oferta si cerere, imbatranire, etc. Exista in aceasta piata o coabitare, stranie ar spune unii, intre surplus si penurie. Fapt este ca excedente si deficite nu se compenseaza automat neexistad fungibilitate intre resurse. Si in alte economii emergente europene exista presiune de crestere a salariilor in sectoare cu penurie acuta. Privind starea acestei piete sunt de semnalat:
– deficite ce imping salariile in sus ca tendinta (opereaza efecte de demonstratie);
– o structura duala cu sectoare unde valoarea adaugata este mai ridicata – aici fiind posibile salarii mai inalte; si sectoare, cu numeroase firme autohtone, unde productivitatea este mai degraba scazuta
– cresterea salariilor (salariului minim) loveste firmele unde productivitatea muncii este mica;
Ponderea muncii in PIB este in Romania la coada clasamentului in UE (31-32%). In anii de criza aceasta pondere a scazut cam peste tot in Europa, dar cel mai mult in Romania. Sunt doua observatii de facut aici: exista o problema mare de distributie a valorii adaugate, iar daca intreprinderi doresc sa retina forta de munca trebuie sa reexamineze distributia venitului net; fara a dezvolta sectoare cu valoare adaugata mai inalta, salariile foarte greu se pot apropia de nivele “europene”. Tot adevarata este constatarea ca deficitul de infrastructura ( ce face parte din “hard”’) suplimenteaza costuri de productiei si reduce din fondul de salarii –contribuie, cum spune colegul Valentin Lazea, la “’sub-plata muncii”’. Desi ai spune ca, la nivelul economiei, nu ponderea muncii in PIB ar fi afectata , ci distributia cu munca salariata pe activitati.
Intrebarea cheie ca si o mare provocare pentru politica economica este deci cum sa fie orientata structura de productie catre activitati cu valoare adaugata mai inalta –altfel spus, cum sa fie create avantaje competitive care sa permita salarii mai mari. Este de mentionat aici ca si daca s-ar acorda credit “’teoriei salariilor eficiente“ (effcient wage theory, G.Akerloff, J. Yellen — salarii ce ar stimula castiguri de productivitate, sau ar retine forta de munca), usor se intra in cercuri vicioase daca nu exista justa masura in alegerile facute. Desigur, combaterea evaziunii fiscale si a profit-shifting-ului (inclusive prin preturi de trabsfer) intra in ecuatia schimbarii distributiei valorii adaugate intre munca si capital.
Daca am avea un buget solid, care sa asigure bunuri publice in mod adecvat, cheltuieli ale firmelor ar fi mai bine alcatuite; productivitatea muncii ar creste si salarii, este de prezumat, odata cu ele. PIB-ul potential ar creste mai repede. In acest scop, onorarea obligatiilor fiscale trebuie sa fie regula a jocului. Un buget solid ar facilita o politica demografica care sa cotracareze imbatranirea populatiei si migratia.
Exodul de forta de munca afecteaza PIB-ul potential; este un fenomen ce se observa i economii emergente din UE din cauza diferentelor de salarii fata de tari avansate. Daca se reduce capitalul uman (in functia de productie Solow scade L) ar trebui sa fie compensata diminuarea cu creştere de productivitate. Capitalul uman de inalta calificare migrat incorporeaza tehnologie. Şi nu poti avea castiguri de productivitate peste noapte, iar transferuri de cunoaștere substantiale nu pot avea loc rapid. Poți mari eventual rata de participare pe piața muncii interna, care este mica la noi (sub 60%). Nici nu prea poţi miza pe intrare compensatorie de capital uman din afara pe scara larga. Avem și o distribuție interna de venituri nu favorabila – un coeficient GINI in jur de 32%. Iar creșterea economică durabila si de calitate depinde de investiții și educație, dar și de distribuția veniturilor, de incluziune.
Un echilibru precar deriva din politicile economice. Ca vorbim despre deficit de analiza (vezi abordarea simplista a aderarii la zona euro), “stapanirea intelectuala” a programelor, etc. discutia trebuie sa mearga la fondul chestiunii: in ce masura se poate miza pe pilot automat in dezvoltarea economica.
Pietele singure nu garanteaza surmontarea decalajelor economice. Este nevoie de o viziune care priveste politicile macroeconomice, reforme structurale, politici industriale, politica demografica, dezvoltare rurala si, nu in cele din urma, constructia de avantaje competitive (mai ales cand nu avem in vedere resurse naturale).
Politici de dezvoltare inteligente inseamna ca folosind pietele sa invingi capcane ce rezulta din asimetrii de forta economica, informatie, aglomerari de factori de productie, etc –cum exista si pe Piata Unica din Uniune, unde conditiile nu pot fi egale intre participanti inegali. In economie este nevoie de o masa critica de capital autohton responsabil. Cum arata si o analiza efectuata de experti ai BNR (Florian Neagu, 2016) un echilibru intre firme autohtone si firme straine pe piata interna este salutar pentru stabilitate financiara si stabilitate economica. In sectorul bancar merita sa existe o banca de dezvoltare a statului. Trebuie subliniat ca mai importanta decat relatia (balanta) cifrica intre capitalul autohton si cel strain este conduita in afaceri, sa predomine practici bune.
In ce priveste politici macroeconomice, prociclicitatea a facut rau de-a lungul anilor. Cand economia creste considerabil peste potential si cand s-a ajuns la un gap de productie pozitiv, este contraproductiv sa stimulezi cererea. Dar schimbari in structura cererii pot fi tintite. Marirea unor salarii se justifica in unele sectoare (asistenta medicala, de pilda, ce este sever lovita de exod de capital uman), dar sunt praguri critice peste care este riscant sa angajezi cheltuieli. Anii 2017 si 2018 vor fi complicati avand in vedere presiunile pe buget –inclusiv legea salarizarii unitare, care, in sine, are sens economic si social. Trebuie spus ca o politica bugetara in derapaj nu poate fi contrabalansata de politica monetara in mod eficient din cauza efectelor secundare negative (ex: intrari de capital speculativ, apreciere excesiva a leului, un credit mai scump ce ar lovi mai ales intreprinderi mici si mijlocii). Politica monetara trebuie sa aiba in vedere in principal mersul preturilor pe termen mediu si stabilitatea financiara. Intr-o economie relativ mica si deschisa tot o corectie a bugetului ii rezolva un derapaj important; conteaza desigur cum are loc ajustarea.
Este de repetat, componenta “soft” conditioneaza progresul “hard-ul”. Un exemplu: nivelul si eficienta absorbtiei de fonduri europene pot mari rata de crestere economica potentiala cu intre 1 si 1,5% din PIB (rata potentiala reala fiind in prezent, dupa mai multe estimari, in jur de 3% ). Analize ale unor institutii internationale confirma o asemanea supozitie de bun simt. Dar nu numai o absorbtie superioara de fonduri europene ar mari rata de crestere potentiala. Daca am aloca si am utiliza mai bine resursele autohtone, adica am pune la lucru un “soft”’ mai bun, dinamica economica de ansamblu ar fi superioara.
Avem nevoie de o abordare a politicii economice de tip “productivist”, de masuri de stimulare a productiei, de constructie de avantaje competitive –care nu se poate rezuma la inlesniri fiscale. Experiente in lume exista –unele teoretizate in asa numita “New structural economics”. Ar fi bine ca o noua strategie de dezvoltare economica, un nou model de crestere, sa invete din experiente relevante pe plan mondial, chiar daca regulile din Piata Unica si dimensiunea economiei noastre impun constrangeri. Trebuie sa cautam o insertie cat mai avantajoasa in retele industriale de baza din UE.
Romania trebuie sa iasa din menghina echilibrelor precare pentru a invinge “’capcana venitului mediu’’ (middle income trap), pentru a depasi statutul de periferie in Uniune. Nu este simplu intrucat optiunile de politica economica implica beneficii si costuri alternative (trade-offs). Dar nu este imposibil si efortul merita.
