Sigur că trebuie găsite soluții de reducere a deficitului, dar acestea ar trebui să fie subsecvente unei analize a ceea ce a determinat umflarea lui până pleznește. Fără o astfel de revizuire transparentă a gestionării politicii fiscale, împovărarea economiei și populației cu taxe mărite nu este acceptabilă și nici nu va da rezultatele scontate.
Toată dezbaterea privind o problemă foarte serioasă, aceea a necesității de a acoperi un minus de venituri consistent, generat de o bugetare să-i zicem elegant imprudentă, se învârte astăzi în jurul salariului prezidențial, sau a cumulării de venituri salariu și pensie de la stat.
Aceasta este o formulă nefericită de mascare a adevăratelor reforme de care are nevoie urgent politica fiscală, sub ideea superpopulistă că un venit de peste 5000 de euro brut (adică circa 3000 de euro net) al unui șef de stat ar fi ceva maximal și că, pe cale de consecință, niciun truditor plătit de la buget n-ar trebui să depășească acest prag fără a fi suprataxat.
Deși moartea caprei vecinului dă aproape întotdeauna satisfacție, o evaluare de impact asupra reducerii deficitului ar fi dezamăgitoare
Se aplică oare chestiunea și profesorilor universitari sau medicilor sau magistraților și ei plătiți de la bugetul statului, care urmare a wage-led-growth sau/și a legii salarizării depășesc lejer zisul prag?
Nu se precizează încă, cum, ca de obicei, nici ponderea în PIB a economiilor făcute în acest fel nu se cunoaște. În opinia mea, asta se-ntâmplă pentru că, deși moartea caprei vecinului dă aproape întotdeauna satisfacție într-un grad înalt, o evaluare de impact asupra reducerii deficitului ar fi puțin spus dezamăgitoare.
Nu mai vorbim despre aspectele legate de constituționalitatea impozitării diferențiate a angajaților la stat, versus restul lumii că atunci putem arunca la coș întreaga daravelă. Dar, poate, ăsta este primul pas pentru impozitarea progresivă a tuturor veniturilor pentru toată lumea, deși responsabilii politici neagă vehement, iar venitul de 3000 de euro net al președintelui va fi suma maximă lunară ce se poate câștiga lunar fără să te ardă fiscul. Tot ce se poate și atunci putem spera în glumă ca funcția prezidențială să fie mult mai generos răsplătită, cum ar fi și normal după părerea mea.
Revenirea la impozitarea progresivă nu ar aduce rezultate în timp util
Dar revenirea la impozitarea progresivă, chiar dacă s-ar aplica de mâine, treabă imposibilă legal vorbind, nu ar aduce rezultate în timp util atât din motive tehnice că trebuie reconfigurat întregul sistem de la ANAF șamd, iar cheltuielile de administrare e posibil să depășească serios veniturile obținute suplimentar pentru o bună perioadă de timp.
Nu știm nici cât ar însemna în termeni de procente în PIB întoarcerea la impozitarea progresivă, desi unii specialiști vorbesc de 1 la sută sau așa ceva. Pe scurt, nu e vreme de așa ceva. Și atunci, să revenim la cauzele fundamentale ale crizei bugetare care au rădăcini mult mai adânci decât o accidentală pierdere de venituri pentru că, ce să vezi, surpriză neplăcută, inflația e în scădere, prețul energiei la fel, ce să mai vorbim de cel al gazului care este mai mic decât plafonul instituit anul trecut.
În fapt, ceea ce pătim acum este rezultatul unui mix, ca să nu-i zicem chisăliță de politici fiscal și de venituri neghioabe perpetuate ani de zile și care nu poate fi corectat pe repede înainte.
Abecedarul oricărui ministru de finanțe trebuie să-l facă să proiecteze un buget echilibrat cu deficit zero
Deficitul bugetar din România este unul cronic din mai multe motive și așa va rămâne dacă nu se schimbă nimic în politica fiscală.
În primul rând, este necesar ca să se-nțeleagă la nivelul guvernului, respectiv al ministerului de finanțe, că limita de 3 la sută din PIB din regulile europene nu înseamnă că, an de an, indiferent de mersul economiei sau de estimările de încasări de venituri, acela este nivelul de referință.
În fapt, deficitul de 3% este permis în conjuncturi excepționale, în ani în care economia are nevoie de stimulente fiscale și nu în cei de avânt impetuos al creșterii economice. Abecedarul oricărui ministru de finanțe trebuie să-l facă să proiecteze un buget echilibrat cu deficit zero, fără venituri prezumate incerte și fără subestimarea cheltuielilor. Adică, ceea ce nu se-ntâmplă de foarte mulți ani în România.
În al doilea rând, cronicizarea deficitelor nu provine din modul de așezare a taxelor, care trebuie musai zăpăcite și schimbate eventual de mai multe ori în același an. În România, în ce privește ponderea veniturilor fiscale în PIB () istoria ne arată că nu am reușit mare brânză indiferent de modificările frecvente ale regulilor fiscale.
Statul colectează la fel de slab și cu TVA mic și cu TVA mare, și cu cotă unică și cu cote progresive tot în zona 27-32 la sută ne-am scăldat. Nu la structura taxelor și impozitelor este buba, ci la administrarea politicii fiscale în sine. Ca amară dovadă, corecțiile deficitelor au avut loc, aproape fără excepții sub constrângerea unor acorduri cu Fondul, deci decizia a fost cumva externalizată unora care se pricep.
În al treilea rând, pentru ca un deficit fiscal odată corectat prin măsuri disperate și dureroase în ultimul moment să nu scape din nou de sub control, este necesar ca deciziile de politică economică să fie cât mai puțin influențate de ciclul electoral.
Pentru că este deopotrivă nefiresc și periculos ca în vremuri de pace și creștere economică, cu dobânzi zero sau negative la nivel global cum s-a întâmplat pentru un deceniu, țara să se-mprumute la dobânzi de rating junk, crescând deficitele bugetar și de cont curent și datoria publică, când bunul simț spune că acestea trebuie să se reducă.
Era evident de la bun început că o pseudoteorie precum wage-led-growth care umfla cheltuielile statului aplicată cu sîrg și simultan cu reducerea impozitului pe venit și zeci de exceptări de la plată, unele de a dreptul scandalos de nepotrivite va conduce la ce vedem azi, deficit public și de cont curent care se stimulează reciproc, datorie publică în creștere explozivă, inflație. Toate acestea subordonate unor interese politice pe termen scurt. Ce s-a ales din puterea de cumpărare stabilită din pix prin lege să lăsăm beneficiarii să realizeze…
În al patrulea rând, trebuie reinstituită în drepturi legea responsabilității fiscal-bugetare care deși este în vigoare este fie ignorată prin derogare, fie batjocorită în ultimul hal, deși simpla ei respectare ar evita derapajele. Consiliului Fiscal trebuie respectat pentru că este profesionist, iar atenționările sale luate în considerare, mai ales când semnalează venituri supraestimate și cheltuieli subestimate flagrant.
Deloc în ultimul rând, hai să ne respectăm noi înșine ca țară, îndeplindu-ne angajamentele asumate prin PNRR care ne oferă o finanțare nerambursabilă sau la costuri mici de proporții cu care nu ne vom mai întâlni probabil în decursul scurtei noastre vieți.
