Unii parlamentari cred că ar trebui să poată destitui consiliul de administrație al BNR pe baza respingerii unui raport pe care consiliul l-ar prezenta parlamentului. Dacă, judecat după cine știe ce criterii, raportul este nesatisfăcător, atunci consiliul poate fi demis. Probabil că la prima vedere, mulți pot fi de acord cu această idee. Dar, la o analiză mai atentă, această idee este pur și simplu periculoasă. În ultimă instanță, așa cum voi arăta, ea este o amenințare la adresa bunăstării populației.
Această amenințare se naște dacă raportul cu pricina este respins pe alte motive decât neatingerea obiectivului pe care poporul român l-a dat băncii centrale. Iar obiectivul fundamental dat de societate băncii centrale, consfințit în Legea 312/2004, este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Cu alte cuvinte, inflația trebuie să fie joasă și stabilă. Pentru a atinge obiectivul, legea i-a dat băncii centrale independență, care este acompaniată de transparență și responsabilitate. În acest sens, legislația în vigoare prevede deja că BNR prezintă în fața parlamentului un raport. Iar BNR a prezentat câte unul în fiecare an. Dacă această prevedere există deja în reglementările în vigoare, atunci ce doresc cei care vorbesc de parcă nu ar ști de ea?
Ei țintesc, probabil, să interpreteze acel raport după cum doresc, în afara obiectivului fundamental. Astfel s-ar eluda raportul reglementat de legi moderne dintre BNR și Parlamentul României și s-ar introduce mai mult discreționarism în această relație. De exemplu, lăsând la o parte obiectivul stabilității pe termen lung a prețurilor, majorități parlamentare vremelnice ar putea decide, pe criterii populiste, că rata dobânzii de politică monetară a crescut prea mult, producând costuri mari pentru afaceri. La fel, neglijând obiectivul stabilității pe termen lung al prețurilor, astfel de majorități, ar putea decide că reducerea prea abruptă a ratei dobânzii a dus la deprecierea prea mare a leului. Pe baza acestor rezultate – costuri crescute cu dobânzile, încetinirea creditului sau deprecierea leului – politicienii ar putea decide că guvernatorul și ceilalți membri ai consiliului de administrație au făcut o treabă proastă și ar trebui demiși.
Numai că procedând așa, majoritățile respective ar desconsidera voința poporului român așa cum este formulată în Legea 312/2004. Acesta a încredințat băncii centrale sarcina să asigure stabilitatea prețurilor pe termen lung, utilizând toate instrumentele legal permise, în combinațiile și dozajul stabilit de consiliul de administrație. Dacă, analizând deciziile BNR, legislativul ar hotărî, în răspăr cu interesul pe termen lung al societății, că o creștere a ratei dobânzii care duce la stabilitatea inflației este un rezultat nedorit, majoritățile respective ar încălca independența băncii centrale și ar schimba, arbitrar, obiectivul încredințat prin lege băncii centrale.
La fel, diverse majorități parlamentare ar putea să ceară îndeplinirea unui obiectiv conjunctural, care să contravină obiectivului fundamental. De exemplu, ignorând independența și obiectivul fundamental al BNR, unii parlamentarii ar putea cere, cum au mai făcut-o, instituirea un curs fix al leului în raport cu o anumită valută, sau reconvertirea creditelor din franci elvețieni în lei, la un anumit curs din trecut. În vârtejul populismului, astfel de obiective ad hoc pot genera ușor majorități. Dar astfel de obiective sunt în contradicție cu independența băncii centrale și cu obiectivul fundamental.
Din discursul unor parlamentari se poate deduce că independența băncii centrale este un moft sau un privilegiu acordat unei birocrații care nu diferă cu nimic de alte birocrații, de exemplu de unele birocrații din guverne. Este o eroare profundă. În termenii inovațiilor majore care au influențat progresul omenirii, inovația instituțională a independenței băncii centrale este similară cu inovația separării dintre puterea administrativă și religie (așa numita secularizare).
Numai că i-a luat mai mult timp omenirii să înțeleagă că are nevoie de independența băncii centrale decât i-a luat să genereze secularizarea. Abia în perioada 1970-1990 am dobândit cunoașterea despre ce poate face societatea în mod sustenabil pentru ca legitățile care guvernează economia și politica să nu rezulte în inflație necontrolată și pierderi de bunăstare. În esență, această cunoaștere spune că pentru a asigura stabilitatea pe termen lung a prețurilor, politica monetară are nevoie (i) de o structură de guvernanță dedicată exclusiv acestui obiectiv (Lucas, 1972,), (ii) de reguli care să guverneze schimbările în mărimea instrumentului de politică monetară (Kydland și Prescott, 1977) și (iii) de independența instrumentului (Rogoff, 1985, și Walsh, 1995).
Independența băncii centrale nu este, deci, o întâmplare sau un act de benevolență al politicienilor. Sub presiunea societății, politicienii din democrațiile mature au transpus în legi stocul de cunoaștere menționat, astfel încât să le fie imposibil diverselor majorități parlamentare să intervină în operațiile monetare. Decizia politicienilor pare la fel de eroică și înțeleaptă ca cea a lui Ulise, care, după războiul troian, pe drumul de întoarcere acasă, se leagă de catarg pentru a nu se lăsa atras de chemarea înșelătoare a sirenelor. Dar nu este similitudine. Politicienii nu au adoptat acele legi dintr-o gândire anticipativ-înțeleaptă proprie, ca a lui Ulise, pentru a se feri de tentația de a folosi banca centrală în scopuri populiste, ci la presiunea societății.
Organizarea băncii centrale ca birocrație autonomă, nealeasă prin vot, și cu un bilanț propriu, este răspunsul societății la necesitatea de a izola operațiile monetare de influența politicului. Această formă de răspuns este dependentă de relația specială care există între societate și politicieni. Particularitatea acestei relații este aceea că în unele cazuri, politicienii pot reprezenta voința publicului, iar în altele nu. Când utilizează criterii populiste pentru a lua decizii, politicienii acționează împotriva interesului pe termen lung al publicului. La fel se întâmplă și atunci când politicul influențează operațiile monetare.
Acordarea autonomiei birocrațiilor din anumite arii speciale a fost necesară exact pentru a le proteja de diverse coaliții politice vremelnice care, pe criterii populiste, ar putea acționa contrar intereselor pe termen lung ale publicului. „Nevoia pentru autonomie birocratică este motivul pentru care noi nu cedăm politica monetară sau strategia militară pentru a fi conduse de reprezentanții noștri aleși”, spune Fukuyama (2012).
În practică, aceasta înseamnă că nu este permis ca birocrația respectivă să fie supravegheată în mod curent de legislativ. Doar periodic și doar prin intermediul rapoartelor referitoare la obiectivul fundamental se poate exercita acel control. Cu alte cuvinte, legislativul nu este îndrituit să judece politicile urmate de banca centrală pentru atingerea obiectivului fundamental și, ca o consecință, nu-i poate cere să atingă obiective intermediare sau alternative.
Totuși, dacă legislativul nostru ar face acest lucru, rezultatul ar fi echivalent cu excluderea BNR din sistemul european al băncilor centrale, deoarece ar fi singura bancă centrală din cele 28, care și-ar pierde independența. Ar fi o încălcare gravă a articolelor 130 și 131 ale Tratatului european[1] care, împreună cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale consacră independența băncilor centrale de-a lungul a patru coordonate esențiale: independența funcțională, cea instituțională, cea individuală și cea financiară. Ar fi o declarație extrem de credibilă că suntem împotriva uniunii monetare, ai cărei membri ne-am angajat să devenim. În fine, mult mai profund, ar fi dovada disprețului nostru față de libertate, care este baza civilizației occidentale și principalul factor al prosperității ei.
Având aspectele de mai sus clarificate, cred că pot să afirm, fără un risc prea mare de a greși, că probabilitatea ca independența băncilor centrale să se erodeze în viitor a crescut. Acestă idee este valabilă pentru toate băncile centrale din lume, nu numai pentru BNR. Particularitatea românească vine din lipsa de rafinament a căilor care vor duce în acea direcție.
Ca om care cunoaște acest domeniu din interior, pot să spun, din nou fără un risc prea mare de a greși, că mecanismele identificate pentru a ocoli regulile și aranjamentele instituționale moderne care asigură independența BNR pentru a ajunge la mai mult discreționarism sunt rudimentare. Cred că primul mecanism care a fost conceput de timpuriu, dar care nu a funcționat eficient în practică, a fost numirea pe criterii politice a membrilor consiliului de administrație. Numai că, vorba poetului, „cum veniră se făcură toți o apă și un pământ”, în sensul că au aderat, mai devreme sau mai târziu, mai de voie mai de nevoie, la valorile moderne ale instituției. În acest fel, ei i-au dezamăgit/„trădat” pe cei care i-au susținut.
Ideea recentă la care m-am referit în acest articol, aceea a posibilității demiterii consiliului de administrație pe baza unui raport cu criterii nespecificate de evaluare, este nouă. Ea pare mai bine protejată la ideea de „trădare”. Numai că aceasta este chiar mai puțin rafinată decât prima. Este chiar rudimentară.
În sfârșit, sunt și idei mai rafinate, a căror aplicare s-ar putea să aibă drept consecință neintenționată, erodarea independenței băncii centrale. „Având în vedere că băncile centrale vor continua, probabil, să urmărească obiective multiple pentru o lungă perioadă de timp, independența lor va continua să se erodeze”, spune Blejer (2013). Această erodare are grade diferite în funcție de măsura în care diverse bănci centrale și-au asumat implicit obiective multiple. Din cauza capcanei lichidității în care se află economiile dezvoltate, riscul este mai mare în economiile dezvoltate, care s-au aflat/se află în capcana lichidității din 2009 încoace.
Discursurile care cer o supraveghere politică crescută a băncilor centrale și noi standarde de transparență și responsabilitate s-au înmulțit. Ele au fost mai intense în țările dezvoltate, unde au fost utilizați bani publici pentru salvarea unor bănci prea mari pentru a fi lăsate să eșueze. Nu cred că băncile centrale se opun unei transparențe mărite sau că se pot eschiva de responsabilitățile prevăzute în legi în cazul în care atingerea obiectivului fundamental este ratat din motive imputabile.
Rămân însă de definit concepte ca „supraveghere politică mărită” sau „responsabilitate crescută”. Dacă ele implică o reducere a independenței băncilor centrale, atunci nu ar trebui adoptate. Din moment ce independența băncilor centrale este o inovație bună, ea nu ar trebui erodată. Datorită ei, băncile centrale au stabilizat inflația. Dar, nu-i așa, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Bibliografie
Blejer, I. Mario (2013), „Central Banks‘ Outdated Independence”, http://www.project-syndicate.org.
Croitoru, Lucian (2015), „The Liquidity Trap, Democracy and Central Bank Independence”, Scientific Annals of the ‟Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi, Economic Sciences 61 (1), 2014, 1-14 DOI 10.2478/aicue-2014-0002.
Fukuyama, Francis (2012), „Democracy and Corruption”, The American Interest, October.
*** Legea 312/2004 privind Statutul BNR, http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=1
*** Treaty on the Functioning of the European Union, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?Uri=CELEX:12012E/TXT
*** Statute of the European System of Central Banks and of the European Central Bank, https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/c_32620121026en_protocol_4.pdf
[1] Atașez, în engleză, conținutul acestor articole: (Art 130)„When exercising the powers and carrying out the tasks and duties conferred upon them by the Treaties and the Statute of the ESCB and of the ECB, neither the European Central Bank, nor a national central bank, nor any member of their decision-making bodies shall seek or take instructions from Union institutions, bodies, offices or agencies, from any government of a Member State or from any other body. The Union institutions, bodies, offices or agencies and the governments of the Member States undertake to respect this principle and not to seek to influence the members of the decision-making bodies of the European Central Bank or of the national central banks in the performance of their tasks.”; (Art 131) „Each Member State shall ensure that its national legislation including the statutes of its national central bank is compatible with the Treaties and the Statute of the ESCB and of the ECB.”
