Reforma Zonei euro va capta în mod major preocupările Consiliului şi Comisiei Europene începând cu anul 2018, întrucât criza UE, care a determinat modelarea destinului ei în 6 scenarii (cinci ale Comisiei şi unul al lui Juncker), are foarte mare legătură cu sănătatea şi sustenabilitatea monedei unice, euro. Focalizarea pe zona euro cuprinde multe aspecte, unele în derularea (Uniunea Bancară) şi altele în evaluare cum este crearea unei capacităţi financiare. Folosesc acest termen ca să nu intru în ceva care pentru unii dintre noi pare să fie foarte complicat (Consolidarea Uniunii Economice şi Monetare), negând de la început inclusiv reuşita celor care îşi propun în mod serios să depăşească riscurile zonei euro. Sceptici de aiurea au mai fost şi la momentul demarării creării monedei unice – euro – dar iată că ea există şi, tocmai pentru că are probleme, nu ştiu de ce am fi reticenți la soluţii, dacă tot trebuie să o adoptăm cândva.
Să ne amintim că în toiul crizei financiare, înalte fețe politice ale UE s-au exprimat cu ceva disperare: ”cade euro – cade şi UE”, iar pentru cei pozitivişti preocuparea lor s-a îndreptat către consolidarea monedei. Creată la momentul fast al evoluţiilor UE, cu curajul de a înlocui teoria zonelor valutare optime (nici unde aplicabilă!) cu mai mult cooperare economică bine înţeleasă, creatorii monedei unice au uitat de ciclicitatea economică, euro nefiind pregătit mai ales pentru o criză financiară de anvergura cunoscută, cea care a debutat în august 2008. Cuplată cu criza bancară şi a datoriilor publice, s-a recunoscut că, în zona euro, convergența a mers bine atât timp cât a exista şi sincronizarea economică (foarte evidentă în perioada 2000 – 20050, iar apoi, greutăţile naţionale ale autorităţilor fiscal-bugetare au dus la divergenţă şi introvertire (după 2010, sub greutatea unor programe de austeritate dure), foarte bine manifestată în divergenţa costurilor de finanţare a deficitelor publice. Dispersia riscurilor la datoriile suverane naţionale ale statelor membre din zona euro au avut cauzele bine cunoscute: dezechilibre fiscale şi macroeconomice, politici pro-ciclice.
Cunoaştem un calendar de principiu a ceea ce urmează să se întâmple: în anul 2018, printre altele, este vorba de adoptarea actelor legislative pentru finalizarea Uniunii Bancare (UB), realizarea unui acord privind un mecanism de sprijin comun pentru Fondul Unic de Rezoluție, definitivarea propunerii privind sistemul european de asigurare a depozitelor, și punerea la punct, pe domeniul în cauză, a practicilor de dialog între Parlamentul European și Comisie. În mod sigur, vor începe, măcar exploratoriu, discuţiile pe tema viitorului ministru european al economiei şi finanţelor cuplată cu instituirea unei reprezentări a Zonei euro în cadrul Fondului Monetar Internațional. Substratul preocupărilor este formularea unor concluzii asupra propunerilor de îmbunătățire a funcționării zonei euro și, atenție, pentru România, impactul acestora asupra exercițiului următorului cadru financiar multianual.
Dacă avem în vedere că se pot studia şi proiecte de documente ca Regulamentul Consiliului privind înființarea Fondului Monetar European (FME) și Statutul acestuia, cred că România nu poate sta pasivă (să vedem încotro şi apoi să ne pliem?!) la atâtea posibile modificări în chiar ţinta noastră politică, apropierea de zona euro, cu o funcționalitate (sperăm) mult îmbunătățită. Desigur, statele membre importante din cadrul UE vor avea un cuvânt greu de spus, dar multe decizii importante se vor lua exact în perioada când România va deţine Președinția Consiliului European, 2019.
Sensul reformelor Zonei euro este cel al stabilităţii financiare întărite şi diminuarea riscurilor faţă de viitoarele şocuri asimetrice, actualul Mecanism European de Stabilitate urmând să se transforme în viitorul FME. Ce avem, totuşi, de analizat şi de făcut? Ar trebui să ne urmăm drumul sau paşi în vederea aproprierii noastre de zona euro, cu chestionarea capacităţii României de a-şi îndeplinii angajamentele ca stat membru al UE. În opinia noastră, această capacitate trebuie să se manifeste continuu, ca semn al interesului nostru direct în tot ceea ce se întâmplă în Uniune. Pentru un pas mic, dar important şi pregătitor pentru adoptarea euro, România trebuie să se exprime asupra interesului de a participa la Mecanismul European de Stabilitate, din câteva considerente clare.
Rememorăm că, la data de 4 noiembrie 2014, a intrat în vigoare Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit. Conform prevederilor articolului 33 alineatul (2) orice stat membru, în cazul căruia derogarea este abrogată, are obligația să adere la Mecanismul Unic de Supraveghere cel târziu la data adoptării euro. Statul membru în cauză va avea toate drepturile și obligațiile aferente Mecanismului Unic de Supraveghere începând cu data încheierii Acordului de cooperare strânsă cu Banca Centrală Europeană pentru intrarea în Mecanismul Unic de Supraveghere. Prin urmare, Banca Centrală Europeană consideră că este esențial ca statul membru candidat la zona euro să întreprindă măsurile pregătitoare necesare pentru aderarea la Mecanismul Unic de Supraveghere, înainte de data adoptării euro.
Potrivit considerentului 10 din Regulamentul Băncii Centrale Europene/2014/17 din 16 aprilie 2014, de instituire a cadrului de cooperare la nivelul Mecanismului Unic de Supraveghere între Banca Centrală Europeană și autoritățile naționale competente și cu autoritățile naționale desemnate, sistemul bancar al oricărui stat membru al Uniunii Europene care aderă la zona euro și, implicit, la Mecanismul Unic de Supraveghere (MES), trebuie să facă obiectul unei evaluări cuprinzătoare. Etapele pentru intrarea în Mecanismul Unic de Supraveghere presupun: (a)adoptarea legislației naționale care permite participarea în Mecanismul Unic de Supraveghere; (b)evaluarea cuprinzătoare a instituțiilor de credit (AQR); (c)încheierea Acordului de cooperare strânsă cu Banca Centrală Europeană pentru intrarea în Mecanismul Unic de Supraveghere.
Lucrurile sunt cunoscute din timp şi, cu atât mai mult, funcţie de etapizarea şi cum merg lucrurile în UE – aşa cum cred unii că este bine – România trebuie să iasă în întâmpinarea acestor evoluţii măcar cu un calendar al unui drum analitic critic de urmat. Cum ne putem gândi la succesorul MES, respectiv la viitorul FME? Avem o motivaţie care stimulează, cea a faptului că realizarea FME ţine de integrarea MES în cadrul juridic al UE, tocmai pentru a da protecţie Fondului Unic de Rezoluţie (FUR) şi eficientizării procesului decizional de utilizare a FUR, care ne ridică alte provocări privind contribuţiile.
Se înmulțesc analizele pe elemente de reformă a Zonei Euro şi sunt de citat două materiale recente compuse de Marcello Minenna (Forging An ESM 2.0 To Reach A proper Fisca Union) şi Gabriele De Angelis (Renewing Franco-German Axis: Challages For Eurozone Reform). Refacerea coaliţiei de guvernare din Germania este considerată a fi o piatră de hotar în stabilizarea zonei euro şi o lumină verde pentru acceptarea unor propuneri de reformă propuse de preşedintele Franței, Emmanuel Macron, respectiv transformarea MES în FME, care să fie sub control parlamentar şi o linie de buget specială/specifică pentru stabilizarea economică şi convergenţă socială. Propunerea privind transformarea oficială a MES în FME a devenit oficială prin prezentarea ei de către Comisia Europeană, din decembrie 2017, este deja în dezbatere, dar nu ştim dacă România urmează să-şi manifeste o poziţie cu privire la rolul MES în devenire FME, ca un instrument de stabilizare a zonei euro.
Problema fundamentală este cum se va ajunge la un instrument unic/comun al zonei euro pentru garantare a datoriilor publice (euro-obligațiuni) în condiţiile în care persistă disparităţi în prima de risc aplicată finanţării datoriilor diferitelor state din euro zonă. Deocamdată ce ştim este că MES are rolul unui fond de bail-out (circa 80 de miliarde de euro), insuficient, de exemplu, să salveze măcar o economiei de mărimea celei spaniole, în caz de criză, şi cu o mică capacitate de a stimula investiţii în ţările care s-ar califica pentru un bail-out. Capacitatea de investiţie a MES este privită ca măsură de revigorare a resursei naţionale (a bazei economice) care va asigura plata unei datorii publice sustenabile. Din acest punct de vedere, FME ar trebui să devină un ”garant de ultimă instanţă” a datoriei ţărilor din zona euro (Minenna), denominată în timp în euro-obligaţiuni.
Se vorbeşte tot mai mult de faptul că stabilizarea economică a UE nu poate fi disociată de o capacitate financiară proprie sau o linie bugetară expresă, ambele formulări ducând spre sâmburele unei uniuni fiscale. Dar, în toate cazurile, ar trebui început cu coordonarea fiscală şi găsirea modalităţilor de a împărţi riscurile, această ultimă problemă ridicând însă controverse ca şi în cazul FUR.
În temeiul gândirii tehnice deja elaborate de Comisie cu privire la viitorul cadru financiar multianual, prin care stabilizarea zonei euro se poate face numai printr-o capacitate investiţională adecvată, Juncker insistă pe stabilirea unei linii bugetare dedicată zonei euro, care, pe lângă darul de a finaliza Uniunea Bancară şi asista reformele structurale, să fie şi un instrument de convergenţă pentru ţările care vor să adere la zona euro. Dacă se confirmă că ţările din zona euro vor dispune de cea mai mare parte din fondurile structurale, devine clar că funcţia stabilizatore revine unor transferuri episodice şi nu permanente dintr-o posibilă linie bugetară (până la o Uniune Fiscală autentică), dar numai atunci când este cazul unor state care au nevoie. În plus, se pare că aceste transferuri vor fi condiţionate de respectarea regulilor fiscale comune.
Problema (re)distribuţiei transfrontaliere a unor resurse este încă departe de o soluţie politică, atât timp cât propunerile lui Macron şi Juncker de a se ”ieşi din competiţie în cooperare” se loveşte de refuzul Germaniei care nu poate accepta o facilitate de investiţie pentru toate statele membre zonei euro la care ea va contribui net, în timp ce unele state membre vor avea numai necesităţi de a o folosi, în lipsa reformelor structurale. În mod evident formula matematică a creării unei linii bugetare nu convine, întrucât facilitatea de investiţii, ca necesitate, este invers proporţională cu mărimea PIB. Ar trebui, totuşi, să se aibă în vedere că respectiva facilitate se va folosi numai în caz de criză şi prin ea s-ar reduce disparitățile pentru viitor, ceea ce modul de gestiune de până acum a crizei din zona euro a dus la adâncirea lor. Întradevăr, se recunoaște că programele de austeritate şi de consolidare fiscală aplicată unor economii deja slăbite a dus la divergenţă economică în zona euro.
Minenna ne spune că există o mare şansă pentru un MES 2.0 având în vedere performanțele economice bune din prezent ale ţărilor din zona euro, iar crearea unei facilităţi de investiţii funcţionale poate avea un caracter preventiv pentru o eventuală criză tocmai prin reducerea din timp a unor disparităţi privite ca vulnerabilități pentru viitor. Excedente sau deficite de natura dezechilibrelor macro-economice ar putea să-și ”piardă din semnificaţia lor existenţială” pentru o creștere economică sustenabilă şi plata fluidă a datoriilor publice.
Credem că avem de reflectat politic şi pragmatic la aceste aspecte în intenţia de ne apropia de o zonă euro care va suferi importante reforme în mecanismele sale de stabilizare, iar analiza din timp a variantelor şi efectelor ne vor fi de ajutor. Ceea ce trebuie de urmărit este modul în care se poate reface coeziunea UE pierdută după gestiunea ultimei crize financiare (statele s-au introvertit din motive sociale naţionale şi de menţinerea la putere a celor care le guvernează). O cale politică de abordarea a noii coeziuni este cea de renunţare a unora să dea mereu lecţii ”deduse” din performanţe economice proprii datorate pieţelor rămase deschise ale celor îndatoraţi, după cum ceilalți, puşi de regulă la colţ, să-şi asume o mai mare disciplină în guvernanţă care este atât în folosul propriu, cât şi al apartenenței lor comunitare.
Cred că suntem la momentul la care trebuie înțeleasă în alt mod coordonarea în conduitele politicilor fiscale ale statelor care utilizează moneda unică (să spunem un PSC ++), iar acceptarea unor reguli fiscale comune ne apropie de un proces real de sustenabilitate a monedei euro, care, şi în aceste condiţii de iniţiere a unei uniuni fiscale, va rămâne un proiect neterminat sau șchiop. De Angelis ne spune că disputa este legată exact de acest picior şchiop şi până la vindecarea lui se vor practica aceleaşi politici neprietenoase, de confruntare, ale unor state membre ale zonei euro împotriva altora, aflate temporar în suferinţă.
Există multe așteptări chiar cu privire la un drum la care s-au pus deja borne. România trebuie să și le exprime, iar acest lucru se va face la Consiliile Europene ce urmează (primul cel din 23 februarie). Închei cu o întrebare pusă de Aurel Dochia în recentul sau articol intitulat Euro în vremuri tulburi: problema monedei unice și problemele României: ”Se pune întrebarea ce se va întâmpla cu uniunea monetară europeană la care ar urma să aderăm în câțiva ani. Evoluează ea spre un club elitist în care sunt admiși doar candidați „selecți”, sau rămâne deschisă tuturor celor ce vor să se alăture?”. Răspunsul nostru continuă să fie ambiguu, pentru că (1)nu există nici acum un calendar ferm și un program concret de pregătire a societății românești pentru a face unei astfel de provocări și (2) recunoaștem sotto voce că fără un astfel de program ne vom îndepărta de nucleul UE, cu consecința ratării șansei de a lega mai puternic viitorul României de un pilon către care am aspirat și cred că mai aspirăm.
