O scurtă recapitulare a obiectivului lucrării:
Ecartul negativ al ratei inflației față de țintă, în economiile dezvoltate, manifestat după Marea Criză Financiară din 2008 – 2009 în pofida politicilor monetare extrem de relaxate, nu poate fi explicat de teoria existentă și nici de modelele neoclasice (Curba Philips în diversele ei variante). Chiar după luarea în considerare a numeroaselor modificări structurale (digitalizarea, globalizarea, pierderea puterii sindicatelor etc.), tot rămâne surprinzător cât de puțină tracțiune exercită politicile monetare ultra-relaxate asupra creșterii inflației la (sau peste) țintă.
Așa cum spuneam, Curba Philips tradițională, unde o scădere a șomajului ducea la o creștere a ratei inflației, nu mai este valabilă în prezent. După cum nu mai sunt valabile nici versiunile mai recente ale acesteia, unde șomajul a fost înlocuit de output gap, iar inflația – de așteptările inflaționiste.
Liviu Voinea ne propune, în cartea sa, un model nou, plecând de la ideea că, într-o recesiune, oamenii economisesc mai mult, nu mai puțin (contrar teoriei neoclasice și ipotezei de “netezire” a consumului) și continuă să facă aceasta până când veniturile lor reale (ajustate cu inflația) ajung să compenseze gap-ul cumulativ al pierderilor de venit înregistrate față de un maxim de venituri înregistrat înaintea crizei.
Pentru aceasta, el introduce un concept nou, de “așteptări defensive”, care diferențiază economisirea defensivă față de economisirea precauționară, prima fiind determinată de neplăcerea de a pierde venituri (oricât de subiectiv ar fi etalonul la care se face raportarea).
Există temeiuri de a crede că în țările dezvoltate (deci nu în cele middle income sau low income, unde un surplus de economisire este imposibil în timpuri de recesiune), o mare parte a populației se comportă chiar așa, restrângându-și consumul (îndeosebi consumul neconstrâns – călătorii, restaurante, distracții) în perioadele de downturn economic. În această situație, oricât de relaxată ar fi politica monetară, ea nu poate înfrânge preferința populației pentru economisire și, ca atare, rata inflației rămâne extrem de scăzută. Rămâne atunci de văzut în ce măsură rezultatele empirice validează această teorie.
Aplicând metode econometrice unui grup de 35 de state dezvoltate membre ale OCDE (toate, în afară de Turcia și Columbia) Liviu Voinea obține rezultate robuste și semnificative statistic. Astfel, gap-ul cumulativ de salarii reale (pierdute față de momentul t0) explică între o cincime și o treime din deviația inflației față de țintă în aceste state. Având în vedere aceste rezultate robuste, putem afirma că autorul a venit cu o contribuție originală la dezbaterea privind rigiditatea ratei inflației.
După cum spunea statisticianul britanic George Box (citat în lucrare), “Toate modelele econometrice sunt greșite, dar unele din ele sunt folositoare”. Să admitem că avem în față un model folositor.
În cele ce urmează, voi face câteva comentarii pe marginea unor idei importante cuprinse în carte.
Comentariul nr. 1:
Teoria propusă de Liviu Voinea are aplicabilitate doar în statele din categoria high income, acolo unde publicul poate să își permită să economisească mai mult (și să consume mai puțin) în timpuri de criză. Acest aspect nu apare reliefat cu claritate, deși este important. În definitiv, dacă teoria se poate aplica doar statelor dezvoltate, ea nu este de mai puțin interes. De fapt, chiar și din rândul statelor catalogate drept high income, unele pot fi eliminate ca nefiind omogene și având mari bogății acumulate în puține mâini (statele petroliere arabe, insulele tropicale din Caraibe etc.) Așadar, putem restrânge, în mod corect, grupul statelor la care se aplică teoria doar la statele membre ale OCDE.
Comentariul nr. 2:
Noua curbă Philips, propusă de Liviu Voinea, are, spre deosebire de antecesoarele sale, o relație pozitivă (o curbă cu panta pozitivă) între variabila explicativă (gap-ul cumulativ de salarii reale) și variabila dependentă (deviația inflației de la țintă). Ca atare, prescripția de politică va fi de a închide cât mai rapid gap-ul de salarii, dacă se dorește închiderea rapidă a gap-ului de inflație. Totuși, din punct de vedere metodologic, ar fi fost de dorit ca relația grafică să fie înfățișată cu variabila explicativă pe axa Ox și cu variabila dependentă pe axa Oy, așa cum este practica uzuală (și nu cum apare la pag. 115, 131).
Comentariul nr. 3:
Autorul arată că politica monetară și politica fiscală ar trebui să acționeze în tandem și întotdeauna contraciclic (relaxate în perioadele de contracție economică, strânse în perioadele de avânt economic). În acest sens, el dezvoltă o taxonomie a combinațiilor posibile (pag. 168). Din aceasta rezultă că varianta cea mai probabilă este că în perioadele de contracție economică, atât politica monetară cât și politica fiscală să acționeze, într-adevăr, în tandem (contraciclic), cel puțin în statele care nu și-au creat dezechilibre mari în perioadele de avânt și, deci, beneficiază de spațiu fiscal (situație care nu se întâlnește în România). Invers, în perioadele de avânt economic, probabilitatea mare este ca politica monetară să acționeze contraciclic, dar politica fiscală, mânată de considerente politicianiste, să fie pro-ciclică (chiar și în statele dezvoltate). Chiar și așa, combinația de politici rezultată este sub-optimală, dar nu dezastruoasă (așa cum ar fi dacă politica monetară, lipsită de independență, ar acționa și ea pro-ciclic). De aici autorul trage concluzia de maximă importanță că o politică monetară independentă (și contra-ciclică) este esențială pentru a evita o combinație dezastruoasă pentru economie. Nu degeaba guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, citat în lucrare, spunea: “Băncile Centrale sunt adesea acuzate că sunt obsedate de inflație. Nu este adevărat. Dacă sunt obsedate de ceva, este vorba de politica fiscală.”
Comentariul nr. 4:
Dacă politica monetară este neputincioasă în a atinge ținta de inflație în perioade de downturn economic (explicația fiind economisirea defensivă practicată de cea mai mare parte a populației), recomandarea de politică publică făcută de Liviu Voinea este ca rolul acesteia să fie preluat de politica fiscală (ambele acționând în tandem, adică contra-ciclic). Printr-o creștere contra-ciclică a salariilor, politica fiscală ar reduce timpul ajustării și ar grăbi ajungerea la țintă a ratei inflației.
Și de ce nu ar fi așa? Mai în glumă, mai în serios, am pus și eu această întrebare unor bancheri centrali, după încheierea unei Conferințe la Helsinki, acum doi ani: de ce se chinuie cu dobânzi negative și cu achiziționări masive de active, deteriorându-și bilanțurile și fără a atinge ținta de inflație, în loc să crească salariile cu 15 – 20 la sută pe an, precum România (sâc!), caz în care ar avea garantată o creștere a inflației chiar peste țintă?
Aceasta nu ar trebui să fie o variantă exclusă dar, vorbind serios, ar trebui să fie precedată de câteva condiții esențiale pentru a fi aplicabilă:
– este nivelul inițial al salariilor reale (acela pe care publicul îl dorește restaurat) compatibil cu echilibrele macroeconomice, îndeosebi în ce privește bugetul și contul curent?
– o creștere a salariilor va afecta competitivitatea externă. Există spațiu în acest sens (un cont curent în surplus sau echilibrat, o marjă înaltă a profiturilor, care să poată absorbi creșterile salariale, un diferențial pozitiv între salariile din zona tradeables față de salariile din zona non-tradeables)?
Multe – dar nu toate – statele OECD îndeplinesc aceste condiții. Ca atare, recomandarea lui Liviu Voinea de a utiliza politica salarială ca stabilizator automat în perioadele de recesiune cred că trebuie calificată și se poate aplica doar într-un subset foarte restrâns de state.
Comentariul nr. 5:
Autorul menționează în mod repetat că, pentru ca recomandarea de politică propusă de el să aibă tracțiune, societățile respective trebuie să fie relativ omogene, fără inegalități accentuate, cu majoritatea populației făcând parte din clasa mijlocie și derivându-și veniturile în principal (sau exclusiv) din salarii. Putem fi de acord că majoritatea economiilor OCDE (cu excepția Chile și Mexicului) corespund acestei descrieri. În acest sens, el spune că o politică de impozitare progresivă contribuie la omogenizarea societății și la o eficacitate mai mare a politicilor publice. Așa este, numai că aici avem o problemă metodologică: dacă impozitul progresiv începe să se aplice în timpul recesiunii (pentru a face societatea mai omogenă și pentru a răspunde mai unitar la politicile publice), vom avea, în cadrul teoretic propus de Liviu Voinea, o situație paradoxală: cei cu venituri mari se vor îndepărta și mai mult de nivelul veniturilor de referință din perioada pre-criză, în vreme ce cei cu venituri mici se vor apropia de el. Astfel, comportamentele celor două grupuri vor diferi, chiar în cadrul teoretic asumat de autor.
Cu totul altfel stau lucrurile dacă impozitul progresiv pre-există dinaintea recesiunii: în acest caz, în timpul downturn-ului, cei cu venituri mai mari vor pierde mai puțin față de salariul de referință, întrucât veniturile lor diminuate, vor fi taxate la rate marginale mai mici, grație sistemului de impozitare progresivă, astfel încât nu vor exista diferențe de comportament între grupurile de salariați. De aici, cred eu, importanța deosebită a introducerii impozitării progresive în perioadele de avânt ale ciclului economic.
Comentariul nr. 6:
Liviu Voinea face precizarea (importantă) că recomandarea sa diferă de teoria Wage- Led Growth. În vreme ce aceasta din urmă recomandă creșterea salariilor fără legătură cu productivitatea muncii și indiferent de faza ciclului economic, Liviu Voinea ține seama de aceste constrângeri și subliniază faptul că majorarea salariilor trebuie să înceteze în momentul în care gap-ul cumulativ al salariilor reale a fost închis (sau când inflația și-a atins ținta).
Comentariul nr. 7:
La fel de importantă este distanțarea autorului de Modern Monetary Theory, care pledează pentru creșterea perpetuă a consumului (în vremuri bune și în vremuri rele) sub pretextul că un stat poate emite fără costuri propria sa monedă. Această teorie este respinsă de autor, care arată consecințele sale inflaționiste, dacă ea continuă dincolo de punctul de restaurare a echilibrului.
Comentariul nr. 8:
O foarte interesantă contribuție este legată de aplicarea teoriei sale în condițiile pandemiei Covid-19. Contrar teoriei clasice (care privește pandemia în principal ca un șoc pe partea de ofertă) și chiar contrar părerii FMI, exprimată de Economistul șef al acestuia, Gita Gopinath (conform căreia pandemia este un șoc atât pe partea de ofertă, cât și pe partea de cerere), Liviu Voinea vede pandemia ca fiind, în principal, un șoc pe partea de cerere, deoarece consumul discreționar este redus și numai consumul constrâns se manifestă. Ca atare, el recomandă aplicarea politicii de creșteri salariale, prin intermediul politicii fiscale, până la momentul închiderii gap-ului cumulativ al salariilor reale.
Cred însă că, din nou, această recomandare trebuie calificată, în sensul ca ea se poate aplica doar unui subset restrâns de state OCDE, acelea care au intrat în criză cu echilibre macroeconomice relativ intacte și cu societăți omogene și relativ egalitariste (inclusiv ca urmare a pre-existenței impozitului progresiv pe venituri).
Comentariul nr. 9:
Trebuie subliniat faptul că România nu poate face, la momentul de față, obiectul recomandărilor cuprinse în carte, din mai multe motive:
– nu face parte din categoria statelor high income (deși, în 2019, a prins, la limită, nivelul de jos al acestui grup, de PIB nominal/capita de peste 12650 dolari);
– chiar dacă formal (numeric) ar reveni în 2021 în acest grup de state high income, România se deosebește în multe privințe de statele din OCDE;
– în primul rând, România este în continuare caracterizată de un nivel relativ mare de inegalitate (coeficient Gini de 0,35), de o clasă de mijloc subțire și de o mare parte a populației care trăiește de azi pe mâine;
– în al doilea rând, dezechilibrele majore pre-existente dinaintea recesiunii (mai ales deficitul bugetar care nu lasă spațiu fiscal și deficitul de cont curent care nu lasă marjă de competitivitate) fac imposibilă aplicarea unei politici de creștere a salariilor;
– nu în ultimul rand, rata inflației se situează deasupra țintei (chiar dacă în interiorul benzii de fluctuație), ceea ce lipsește de obiect scopul final al strategiei propuse (creșterea la țintă a ratei inflației).
În încheiere, trebuie să remarc modalitatea de exprimare foarte clară, într-o limbă engleză elevată, în cadrul lucrării, a unor concepte economice deloc ușoare, ce face posibilă lecturarea volumului chiar și de către nespecialiști. Este un merit suplimentar pentru care autorul merită felicitări.
