Entitatea la care se referă acest text s-ar ocupa de conduita (de conformare şi de etică) a instituţiilor ce furnizează servicii financiare. Criza ce a erupt în 2008 a revelat tot mai multe nereguli pe pieţele financiare, hibe profunde ale sistemului de reglementare lax – asa numitul “light touch regulation”. Acest regim este legat de paradigma pieţelor mereu eficiente (efficient markets hypothesis). Această viziune a subestimat dinamica preţurilor activelor financiare, apariţia de bule speculative, efecte de contagiune devastatoare. Conduita pe piete financiare a reliefat o problemă de “integritate’a pieţelor (dacă funcţionează cum se presupune şi corect), a creat o problemă “sistemică”. Astfel încât ceea ce părea a ţine strict de teritoriul prudenţialităţii la nivel de firmă –la nivel microeconomic – a căpătat relevanţă pentru stabilitatea macroeconomică, pentru ceea ce numim acum macroprudenţialitate (ce se ocupă de riscuri sistemice).
Conduita nu corectă pe pieţe financiare este ilustrată nu numai de scandaluri în lanţ, amenzi în şir aplicate de autorităţi de supraveghere; dimensiunea problemei se vede şi din luări de poziţie ale unor şefi de bănci centrale, ale unor organisme internaţionale care se ocupă şi de reglementare şi supraveghere –precum Banca Reglementelor Internaţionale (BIS), Consiliul pentru Stabilitate Financiară (FSB), Consiliul European pentru Riscuri Sistemice (ESRB). Mark Carney, şeful FSB şi guvernatorul Băncii Angliei, în câteva rănduri a subliniat conduita rea drept generator de risc sistemic; sunt documente ale ESRB care vorbesc despre acelaşi fapt. Criza a pus în atenţia autorităţilor, a băncilor centrale, conduita în afaceri, adesea certată cu ceea ce implică relaţia fiduciară cu clienţii.
Criza financiară a impus lecţii majore. Una, că deşi mişcarea ciclică a economiei este firească, adâncimea crizelor poate fi atenuată. Altă lecţie este că reglementarea trebuie să fie adecvată şi atotcuprinzătoare (inclusiv “sectorul bancar umbră”, pieţele de capital). O reglementare adecvată înseamnă cerinţe nu formale privind capitalul propriu şi lichiditatea, limitarea leverage-ului (îndatorării), transparenţa, dispariţia înlesnirilor fiscale (în spiritul teoremei Miller-Modigliani) care predispun la îndatorare etc.
Criza a obligat guverne şi bănci centrale să acorde mai multă atenţie protecţiei consumatorilor de servicii financiare, fie că este vorba de investitori, deponenţi în bănci. Au fost promovate în parlamente naţionale, în Parlamentul European, acte normative în acest sens şi au apărut noi autorităţi specializate naţionale şi la nivel european (EBA, ESMA, EIOPA, ESRB) care au în vedere conduita (inclusiv respectarea normelor de etică) a companiilor financiare, aspecte prudenţiale la nivel micro şi macro.
În România, actualmente, există o agenţie naţională pentru protecţia consumatorilor (ANPC) care se ocupă şi de necazuri ale consumatorilor de servicii financiare. ASF se ocupă de conduita pe piaţa de capital, pe piaţa de asigurări şi cea a pensiilor private; există la ASF şi un departament pentru sesizări ale clienţilor. BNR, alături de politică monetară şi stabilitate financiară, se ocupă de probleme prudenţiale, de ceea ce, de pildă, în Marea Britanie, intră în sfera de preocupare a Financial Prudential Authority (ce face parte, ca agenţie, din Banca Angliei). În Marea Britanie există şi Financial Conduct Authority, care se ocupă de funcţionarea pieţelor financiare, de conduita băncilor şi a altor companii financiare; această autoritate nu face parte din Banca Angliei şi colaborează cu Financial Prudential Authority. În Germania, Bundesbank se ocupă de prudenţialitate şi macroprudenţialitate; dar exista si BAFIN, care se ocupa si ea de prudenţialitate şi conduita în afaceri. În unele ţări (ex: Ungaria), zona de supraveghere a conduitei este în ograda autorităţilor naţionale de reglementare;este cazul Băncii Naţionale a Ungariei. În Polonia, reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare este exercitată de o agenţie în subordinea Ministerului de Finanţe.
Cred că are sens să apară în România un organism care să se ocupe de supravegherea conduitei furnizorilor de servicii financiare –bănci, firme de asigurări, fonduri private de pensii, fonduri de investiţii, brokeri etc. Departamentul specializat de la ASF ar putea să facă parte din noua autoritate; ar putea fi transferaţi la aceasta din urmă experţii de la ANPC care se ocupă de servicii financiare şi, nu în cele din urmă, experţi de la BNR. Apariţia unei autorităţi pentru conduita financiară (ACF) ar:
– Ţine cont de faptul că băncile înseamnă mai bine de 90% din pieţele financiare locale;
– Semnaliza atenţia specială ce se acordă protecţiei consumatorilor de servicii financiare; cu tot respectul pentru activitatea ANCP, această instituţie nu poate suplini existenţa unui organism specializat în problematica conduitei industriei financiare;
– Indica nevoia unei specializări de adâncime, într-un domeniu cu mare impact pentru cetăţeni, firme, societate în ansamblu;
– Acoperi toate pieţele financiare – bănci, sector bancar-umbră, pieţe de capital
– Tine cont de conectivitatea tot mai mare pe pieţele financiare, de prezenţa pe pieţele de capital a entităţilor bancare, sub diverse forme
– Uşura colaborarea cu autorităţi naţionale de profil din alte state membre ale UE
– Fi un interlocutor mai bine conturat (decât ANPC) pentru legiuitorul român în ce priveşte legislaţia de protecţie a consumatorilor de servicii financiare; ar fi un partener mai bun de dialog cu toate părţile implicate în judecarea conduitei industriei financiare
– Întări teza că cei cu care trebuie să înceapă educaţia financiară sunt cei care lucrează în industria bancară, fie că ne referim la dileme, conflicte de interese ce macină această industrie, gama de produse mai mult sau mai puţin toxice, complexitatea de pe pieţele financiare şi, nu în cele din urmă, aspecte de etică.
Fiindcă nu ajută mult să lansezi exhortaţii ca cetăţenii, cu mic şi mare, să aibă cunoaştere în domeniul financiar (economic) dacă mulţi din cei care lucrează în industria financiară dovedesc par a fi rupţi de realitate sau folosesc limbaj dublu. Guvernatorul BNR a fost tranşant recent observând că “educaţia financiară trebuie să înceapă cu bancherii”. Este hilar să auzi bancheri spunând că noul cuvânt de ordine este ‘’încrederea”; ca şi cum termenul de credit nu ar veni de la latinul credere, care implică relaţia de fiducie între bancă (companie financiară non-bancară, broker) şi client. Industria financiară are paşi mari de făcut pentru a (re)câştiga reputaţia de care trebuie să se bucure. La aceasta trebuie să contribuie şi continuarea reformelor în materie de reglementare şi supraveghere.
În România pieţele financiare sunt mult mai “subţiri” decât în alte ţări. Dar economia noastră nu a fost scutită de şocuri mari provocate de criza financiară şi nici de tensiuni, scandaluri, ce au derivat din relaţia fracturată, adesea strâmbă între entităţi financiare şi clienţi.
ACF ar intra în alcătuirea Comitetului Naţional Macroprudenţial, ca observator cu drept de exprimare de opinii. Consiliul de conducere al ACF ar include câte un oficial de vârf de la BNR şi ASF. Astfel s-ar asigura reprezentarea ACF, prin BNR şi ASF, în organismele unde se abordează şi aspecte de conduită financiară (ESMA, EBA, EIOPA, ESRB, FSB). ACF ar trebui să aibă grupuri consultative care să reunească reprezentanţi ai industriei, ai investitorilor în active financiare, ai deponenţilor în sistemul bancar. Cheltuielile de formare şi funcţionare nu ar fi o povară având în vedere că s-ar transfera personal de la instituţii ce au prerogative în domeniu.
