Proiectul european reprezintă ceea ce se numește „work in progress”. Problema este că progresul este extrem de lent, iar cauza constă în aceea că ponderea Europei în lume, deși în scădere de vreo 50 de ani, este încă semnificativă, Uniunea Europeană în ansamblul său având o economie comparabilă cu a SUA. Acest fapt diminuează sentimentul de urgență a reformelor. Dar peste vreo alți 50 de ani, având în vedere emergența altor actori globali, precum, China, India, Brazilia, Rusia etc., relevanța Europei pe plan mondial va scădea semnificativ.
Astăzi, Uniunea Europeană este precum un automobil cu o singură roată (politica monetară comună, întruchipată de zona euro). Dacă vrea să reziste provocărilor viitorului, UE va trebui să doteze cu celelalte trei „roţi”: politica fiscală comună; politica diplomatică comună (în prelungirea politicii economice); politica militară comună (în prelungirea politicii diplomatice). (Mai multe despre acest subiect în articolul meu „Proiectul european: întrebări şi (posibile) răspunsuri”, pe cursdeguvernare.ro).
În prezent, statele europene încă îşi apără cu „dinții” prerogativele naționale în materie de politică fiscală, diplomație şi apărare. Iar asta se întâmplă deoarece partidele şi liderii sunt aleşi la nivel național, cu prea puţină considerație acordată politicilor pan-europene.
Zona euro nu va supraviețui fără o politică fiscală comună, întrucât Banca Centrală Europeană nu are suficiente instrumente pentru a armoniza situații economice diferite între statele membre ale zonei euro. Pentru aceasta e nevoie de transferuri fiscale. Din păcate, problematica transferurilor fiscale este în prezent blocată de lipsa totală de încredere între statele net contribuitoare şi statele net beneficiare de fonduri europene.
Cât privește decalajul de dezvoltare între statele UE, efortul principal trebuie să vină din partea economiilor emergente. Acestea pot implementa reforme structurale care să le permită reducerea decalajelor faţă de economiile dezvoltate, aşa cum s-a întâmplat în cazul României: de la un PIB/locuitor de 26 la sută din media UE (în anul 2000), am ajuns la un PIB/locuitor – la Paritatea Puterii de Cumpărare – de 59 la sută din media UE (în anul 2016). Desigur, UE contribuie şi ea la reducerea decalajelor, prin fondurile europene şi de dezvoltare rurală (România beneficiind de o sumă netă de 27 miliarde euro, după scăderea propriilor contribuții la bugetul UE).
A te intreba care sunt avantajele si dezavantajele pe care le genereaza politicile de austeritate este ca şi cum i-am întreba pe medici care sunt avantajele şi dezavantajele pe care le generează înlocuirea unui organ deteriorat cu unul nou: avantajul constă în supraviețuirea organismului, dezavantajul constă în durerea prin care trebuie să treacă. Cu precizarea că politicile de austeritate sunt, de regulă, plata pentru excesele făcute în perioadele bune. Şi cu precizarea suplimentară că, dacă decidenții ar evita cu tot dinadinsul politicile de austeritate, acestea tot ar fi impuse, într-o manieră mai brutală, de forțele pieței.
Este dificil de explicat unei populații cu slabe cunoștințe economice faptul că politicile de austeritate nu fac altceva decât să reseteze mecanismul economic la o stare de echilibru, de la care să îndepărtase din cauza miopiei oamenilor.
În ceea ce privește politicile sociale, societatea românească se află într-o confuzie mentală, datorată caracterului său (încă) rural-patriarhal. Într-o societate de tip rural (precum cea românească) nu este nevoie de politici sociale, deoarece familia/clanul/satul are grijă de nevoile elementare ale membrilor săi. Însă pe măsură ce indivizii se emancipează şi se mută la oraş, relațiile impersonale necesită un set nou de valori: încrederea între indivizi, domnia legii, asigurările oferite de politicile sociale (de boală, de șomaj, de bătrânețe), mobilitatea (capacitatea de a se extrage dintr-un mediu neprietenos). Aceste valori au fost însușite doar parțial de membrii societății românești.
Din contră, în Uniunea Europeană, politicile sociale sunt hipertrofiate: UE găzduiește 7 la sută din populația lumii, dar 50 la sută din cheltuielile sociale ale lumii. Acest nivel ultra-generos de protecție socială nu va putea fi menținut în condițiile evoluției adverse a demografiei europene. Într-un cuvânt, în timp ce România are de recuperat (mai ales cultural) în sensul dezvoltării politicilor sociale, UE în ansamblu va trebui să diminueze aceste politici până la un nivel care să fie sustenabil.
UE trebuie acceptată cu plusuri şi cu minusuri
Dacă ne referim strict la reforma zonei euro, România nu prea participă la discuții, nefiind deocamdată membră a „clubului”. Dacă ne referim la reforma UE, România are o poziție temătoare, opunându-se din răsputeri Europei cu mai multe viteze. Aceasta relevă un deficit de analiză şi de înțelegere a următoarele fapte:
-o Uniune Europeană cu o singură viteză va avea politica celui mai mic numitor comun şi viteza celui mai puţin ambițios stat membru (eventual eurosceptic);
-vitezele diferite există deja la nivelul UE (în materie de imigrație, apărare etc.) şi a le nega înseamnă a nega evidența;
-nimeni nu împiedică România să-şi crească viteza de convergență şi să scape din „periferie” (mai multe despre aceste subiecte în articolul meu „Problemele UE şi problemele nucleului dur: cu calm, despre Cartea albă privind viitorul Europei”, pe cursdeguvernare.ro)
Cât privește obiectivele strategice ale României, acestea ar trebui să vizeze intrarea în toate „cluburile” nucleului dur al Europei: zona euro, spaţiul Schengen, Politica de apărare comună etc. Problema este că autoritățile noastre, la fel ca şi publicul larg, au o atitudine selectivă, de tip „cherry-picking”: am vrea în Uniunea Bancară, dar să nu contribuim cu bani la salvarea altora; am vrea în zona Schengen, dar să nu primim imigranți prin procesul de redistribuire; am vrea sa primim fonduri de coeziune mai mari, dar să nu ne armonizăm fiscalitatea etc.
Acest „cherry-picking” este contraproductiv: la fel ca într-o căsătorie, UE trebuie acceptată cu bune şi cu rele, cu plusuri şi cu minusuri. Altfel, dacă fiecare stat va vrea numai partea care îi convine, se va alege praful de toată construcția europeană.
Convergența nominală, reală și culturală
Pentru ca aderarea la zona euro să nu se transforme într-un fiasco (gen Grecia), România ar trebui să facă progrese notabile în trei domenii:
a) Convergența nominală. Aici vorbim despre îndeplinirea de durată şi sustenabilă (nu doar pentru un an sau doi) a criteriilor de la Maastricht şi a indicatorilor din Tabloul de bord. În ceea ce privește criteriile de la Maastricht, România le îndeplinește pe toate cinci începând cu toamna anului 2015 dar, din cauza relaxării fiscale începută tot atunci, este astăzi în pericol să piardă încadrarea în criteriul de deficit bugetar, iar din 2018 este în pericol să piardă şi încadrarea în criteriile de inflație şi de dobândă la titlurile de stat pe termen lung.
La fel, în 2015 România îndeplinea, grație reformelor înfăptuite în perioada 2010-2014, un număr de 13 indicatori dintr-un total de 14 indicatori ai Tabloului de bord. Numai că anul trecut s-a pierdut criteriul referitor la creșterea prețurilor imobiliare, iar anul acesta se va pierde şi criteriul referitor la creșterea costurilor salariale.
Remediul în aceste cazuri îl constituie inversarea politicii fiscale pro-ciclice, care aduce voturi pe termen scurt, dar dezechilibrează economia pe termen mediu şi lung.
b) Convergența reală. În mod simplist, mulți înțeleg acest criteriu doar prin prisma apropierii indicatorului PIB/locuitor de media europeană. De aceea sunt favorizate politici de creștere economică cu orice preţ şi indiferent de structura creșterii. În fapt, ceea ce este necesar sunt politici de creștere a PIB potențial, prin dezvoltarea celor trei factori care îl compun: capital, forţă de muncă, productivitate. Numai o potențare de durată a acestor trei factori poate genera o creștere economică sustenabilă şi de calitate. Mai concret, atunci când vorbim de dezvoltarea factorului capital, avem în vedere elemente precum: atragerea mai bună a fondurilor europene şi a transferurilor de la muncitorii români din străinătate; stimularea Investițiilor Străine Directe (ISD); promovarea Bursei de Valori București de la stadiul de piaţă de frontieră la stadiul de piaţă emergentă etc. Dacă ne referim la dezvoltarea factorului forţă de muncă, atunci sunt importante reforma sistemului de educație; îmbunătățirea sistemului de sănătate; stimularea natalității; permiterea lucrului pentru cei care au împlinit vârsta de pensionare, dar sunt dornici şi capabili să lucreze în continuare; atragerea înapoi în ţară a diasporei române; deschiderea graniţelor pentru forţa de muncă străină în domeniile deficitare etc. În fine, dacă ne referim la dezvoltarea productivității atunci trebuie să avem în vedere: finalizarea cadastrului; dezvoltarea sistemului de irigații; dezvoltarea infrastructurii de transport; creșterea eficienței energetice; stimularea sectorului IT etc.
c) Convergența culturală. O inserție de succes în zona euro presupune, mai mult decât orice altceva, o compatibilizare între cultura domestică şi cea dominantă în cadrul monedei comune (cultura nord şi central-europeană).
Aceasta presupune noțiuni precum: contractele se fac pentru a fi onorate; datoriile trebuie plătite; creșterea economică se obține prin reforme structurale şi nu prin relaxări fiscal-monetare; competitivitatea externă se obține prin creșteri ale productivității şi nu prin devalorizări ale monedei etc.
Cât privește orizontul temporal, spuneţi-mi de cât timp este nevoie ca România să adopte aceste măsuri/valori (despre care factorul politic evită să vorbească) şă vă voi spune când putem avea o aderare de succes la zone euro. Argumentul alternativ, al endogeneității (conform căruia intrarea în zona euro a unui stat nepregătit îl obligă pe acesta să se ajusteze corespunzător) nu a fost validat de practică: a se vedea în acest sens experiența negativă a statelor mediteraneene, care după intrarea în zona euro, în loc să conveargă, au cunoscut un proces de divergență faţă de nucleul zonei.
Adevărata concurență nu e doar cu forța de muncă din ţară
Un lucru e cert: pentru a resimți beneficiile aderării la zona euro, cetățenii acestei ţări vor trebui să se schimbe în mod dramatic. Avem în vedere nu numai modificările culturale expuse anterior, dar şi următoarele:
-accentul pus pe autonomia şi pe demnitatea individului, ceea ce înseamnă renunțarea la pasivitate şi la dependența de bunăvoința statului;
-învățarea pe tot parcursul vieţii, cu convingerea că adevărata concurență nu este doar cu forța de muncă slab pregătită din ţară, ci cu forţa de muncă din toate statele (vest) europene;
-simțul civic, ceea ce înseamnă participare la viaţa colectivității, începând cu participarea la vot şi terminând cu implicarea în dezvoltarea localității de reședință;
-cultul muncii şi disprețul pentru banul ușor câștigat;
-redobândirea sentimentului solidarității (cu cei de altă profesie, cu cei de altă vârstă, cu cei din altă regiune a ţării), dar şi cu cetățenii altor state ale UE, ba chiar şi cu cetățenii statelor terțe.
Dacă populația României nu-şi va însuși aceste valori, atunci apartenența la zona euro (şi, în general, la nucleul dur al Uniunii Europene) riscă să se transforme într-un chin. O parte din români- cei care au emigrat – au reușit în acest demers. Provocarea este adresată acum celor care au rămas.
