Nu s-ar putea spune că decizia de politică monetară este ușoară pentru o țară ca România. Totuși, suntem cumva norocoși. Spre deosebire de unele economii dezvoltate, economia noastră poate genera suficientă cerere pentru a produce o inflație care permite BNR să aibă o politică monetară convențională. Cu toate acestea, politica noastră monetară nu este lipsită de provocări serioase. Una dintre aceste provocări apare atunci când condițiile interne cer întărirea politicii monetare în timp ce în zona euro sau în vecinătatea relevantă, politicile monetare se relaxează. Într-o astfel de situație apare riscul ca publicul să pună la îndoială justețea întăririi politicii monetare. Analiza care urmează prezintă mai întâi câteva componente care influențează credibilitatea politicii și apoi arată cum și când ar trebui modificată politica monetară în România.

 

Câteva elemente relevante pentru încredere

 

Pentru a fi eficientă, decizia de politică monetară are nevoie ca economia să aibă o adâncime financiară relativ mare. În România, această condiție este slab îndeplinită, creditul fiind sub 40 la sută din PIB. Aceasta înseamnă că cele mai multe tranzacții se finanțează din resursele interne ale firmelor, dacă avem în vedere că piața de capital deține o pondere infimă în piața financiară. Cu alte cuvinte, o decizie de politică monetară are în credit un canal de transmisie îngust. Asta înseamnă că deciziile de politică monetară trebuie luate întotdeauna la timp, orice întârziere slăbind suplimentar tracțiunea creditului.

Chiar și în limitele acestea înguste, pentru a fi atât de eficientă cât permite canalul, decizia de politică monetară ar trebui să fie credibilă, adică publicul trebuie să creadă că mișcarea este în direcția corectă. Desigur, credibilitatea depinde în primul rând de numărul de reușite din trecut ale politicii. Dar, lăsând planul intern la o parte, în prezent, credibilitatea este afectată de divergența accentuată a ciclurilor economice la nivelul Uniunii Europene și la nivel global. Dacă dobânda în zona euro este aproape zero și este redusă și mai mult, o eventuală creștere a ratei dobânzii în România ar putea să provoace confuzie pentru publicul intern, care ar putea fi neîncrezător într-o astfel de decizie, mai ales că și noi avem o deflație temporară. Căci prea puțini țin cont că ea este temporară, iar cauza ei nu este cea profundă și îngrijorătoare, adică cererea, ci cea potențial benefică a scăderii unor prețuri din cauza ofertei[1].

Condițiile pentru o astfel de confuzie există și, așa cum voi arăta în secțiunea următoare, se manifestă. În zona euro, reducerea ratelor dobânzii este esențială pentru a evita intrarea într-o spirală deflaționistă care ar crește valoarea reală a datoriilor și ar determina consumatorii și firmele să amâne cât se poate cumpărările de bunuri și servicii. Recent, BCE a relaxat și mai mult politica monetară prin reducerea ratelor dobânzii și prin extinderea volumelor și tipurilor de titluri ce vor fi achiziționate în cadrul programului de cumpărări de active. De asemenea, a menționat și posibilitatea lansării unei noi serii de operațiuni țintite de refinanțare pe termen mediu-lung.

Mai mult, în unele economii ca Polonia, Cehia, Ungaria, ratele dobânzilor de politică monetară sunt mai mici ca în România. În Polonia rata dobânzii este de 1,5 la sută, în Ungaria de 1,35 la sută, iar în Cehia de numai 0,05 la sută. Publicul notează diferența dintre ratele dobânzii în aceste țări și rata de 1,75 la sută existentă în România, dar neglijează că în aceste țări ratele din piața monetară sunt în general apropiate de rata de politică monetară, în timp ce la noi sunt semnificativ mai mici.

Un alt element foarte important privește starea economiei mondiale și perspectivele ei previzibile. Anul 2016 a început cu o creștere rapidă și amplă a volatilității piețelor financiare. Foarte rar întâlnită la început de an, agitația de pe piețele financiare s-a disipat relativ rapid. În afară de pierderile suferite de investitori, turbulențele au readus în discuție cu și mai multă forță două întrebări referitoare la (i) pericolele la adresa revenirii economiei globale si la (ii) cât de adecvate sunt politicile monetare și fiscale stimulative. La niciuna dintre aceste întrebări răspunsurile nu se aliniază într-o singură direcție. Și această divergență poate crea neîncredere într-o măsură de întărire a politicii monetare.

Referitor la primul aspect (vezi FT View) , o parte a economiștilor și unele instituții subliniază trei tendințe care pun în pericol însănătoșirea economiei globale: nivelul scăzut al cererii globale, reducerea intrărilor de capital în economiile emergente și incertitudinile din economia Chinei. Cauzele mai profunde ale acestor tendințe sunt problemele structurale ale economiei globale, cum sunt cele demografice, dezechilibrele globale încă mari etc. Sunt însă și economiști care văd partea plină a paharului și critică piețele pentru tendința lor de a se concentra pe evoluțiile negative pe termen scurt. În viziunea lor, China este o economie care își încetinește creșterea economică, dar care are o creștere relativ mare a consumului, prețul petrolului este mai degrabă benefic pentru creștere, băncile sunt într-o poziție mult mai bună ca în 2008, țările cresc fără a acumula noi datorii, iar dezechilibrele globale s-au redus, deși au rămas la niveluri relativ înalte.

Și în privința celui de-al doilea aspect (politicile monetare și fiscale stimulative), viziunile sunt diferite (vezi FT View). Pe de o parte, sunt cei care cred, ca și majoritatea celor care operează în piață, că stimulii monetari oferiți prin relaxările cantitative introduc distorsiuni în piețele financiare. Una dintre critici este aceea că stimulii nu reușesc să crească cererea agregată, lucrând numai pe canalul de avuție, adică prin intermediul ratei de schimb. Din acest motiv, politicile nu pot să fie cu adevărat eficiente. O altă critică importantă este aceea că relaxarea monetară aplatizează curba randamentelor și duce la creșterea prețurilor acțiunilor peste nivelul de echilibru. Pe de altă parte, sunt cei care cred, indiferent de poziția menționată mai sus privind revenirea economiei globale, că decidenții trebuie să fie pregătiți să administreze noi stimuli dacă ar fi necesar. Problema cu această poziție este că băncile centrale par să rămână fără muniție (în special lipsa activelor de calitate).

În sfârșit, la fel de importante pentru politica noastră monetară sunt condițiile concrete ale economiei noastre și perspectiva politicii fiscale. În cazul particular al României, reducerea impozitelor a accentuat excedentul de cerere, care amplifică presiunile inflaționiste, și a generat deflație. Suntem în situația greu de înțeles de către public în care avem o deflație sub care mocnesc presiunile inflaționiste.

Deși avem o deflație temporară, sunt două probleme cu ea. Pe de o parte, se știe că inflația este supraestimată, din cauza modului în care se măsoară. De exemplu, înainte de 1996, în SUA inflația era supraestimată cam cu 1,6 puncte procentuale (Solow și Taylor, 1998). Nu avem o astfel de cercetare pentru inflația noastră, dar e de presupus că există o anumită supraestimare, din moment ce supraestimarea inflației există peste tot în lume din cauza modului în care este măsurată. Aceasta înseamnă că deflația de facto este mult mai mare, ceea ce ar putea impacta anticipațiile într-un mod pe care nu îl evaluăm în totalitate. Pe de altă parte, știm că gap-ul PIB este subestimat din cauza înclinației spre a supraestima nivelul PIB potențial (Croitoru, 2016). Aceasta înseamnă că presiunile inflaționiste de facto venind de la gap-ul pozitiv al PIB pot fi mai mari decât cele pe care le estimăm. E posibil ca cele două efecte să se compenseze reciproc, dar nu știm cu suficientă precizie.

 

Ce ar trebui să facem?

 

Având aspectele de mai sus menționate, ar trebui să spunem ce ar trebui făcut. Unii economiști au argumentat că reducerea ratei dobânzii de către BCE va trebui urmată de reducerea ratei dobânzii în România, confirmând ideea enunțată mai sus, conform căreia credibilitatea politicii autohtone se reduce când ciclul domestic diverge față de cel al centrului. Reducerea ratei dobânzii de către BCE a fost necesară ca răspuns la revenirea deflației și a revizuirii în jos a perspectivelor de creștere economică. În România situația este total diferită. Fără reducerea TVA, rata inflației nu ar fi coborât notabil sub limita inferioară a benzii BNR în 2016.

Dimpotrivă, în ultimii trei ani, PIB a crescut cu rate mai mari ca cele potențiale în condițiile în care, în opinia mea, PIB a atins nivelul potențial încă din 2013. Am adus recent argumente în acest sens, arătând că inflația cererii a rămas relativ stabilă în perioada 2013-2015 la un nivel în vecinătatea lui 1,8 la sută, dar volumul creditelor noi a crescut în ritm alert. Acest lucru a fost posibil deoarece cererea suplimentară creată prin reducerea TVA a fost plasată în special în importuri de bunuri, solicitând numai parțial creșterea gradului de utilizarea a capacităților interne de producție, evitând astfel creșterea inflației. În final însă, creșterea cererii indusă prin reducerea TVA și creșterea salariilor se vor reflecta și într-o inflație mai mare.

BNR a anunțat încă de la început că relaxarea politicii fiscale în condițiile în care se reduce TVA de la 24 la 20 la sută și cresc cheltuielile salariale în proporții nesustenabile va fi nevoită să întărească politica monetară. Deficitul bugetar de peste 3 la sută în 2016 și de 4 la sută în 2017 vor adăuga mult la excedentul de cerere. În plus, deși rata noastră de politică monetară este de 1,75 la sută, depășind ratele din regiune, ea este totuși semnificativ mai mare ca dobânzile de pe piața interbancară, care sunt bine sub 1 la sută, astfel că politica noastră monetară este mult mai relaxată decât apare la prima vedere.

Pornind de la ideea că România se confruntă deja cu un excedent de cerere și având clarificată poziția relativă a politicii monetare în regiune, apare că cel mai indicat lucru este, mai întâi, aducerea ratelor dobânzii de pe piața interbancară la nivelul de 1,75 la sută. Abia apoi va fi necesară o creștere a ratei dobânzii de politică monetară. Iar această creștere a ratelor dobânzii de pe piața interbancară (Robor 3M) trebuie începută la timp, cu atât mai mult cu cât, așa cum am subliniat înainte, canalul creditului are o eficiență scăzută a transmisiei din cauza adâncimii financiare reduse a economiei.

Cu noul nivel al ratelor dobânzii efective, este numai o chestiune de timp până când intrările de capitaluri se vor accelera. Deocamdată, nu vedem o creștere a intrărilor de capitaluri private, probabil reținute de incertitudinea crescută din zona euro, de divizarea menționată mai sus a opiniilor privind însănătoșirea economiei globale, și de perspectiva creșterii ratelor dobânzii în SUA, care va atrage capitaluri înaintea noastă. Dar din moment ce, așa cum am arătat mai sus, este larg răspândită printre decidenții din țările dezvoltate ideea că trebuie să fie oricând pregătiți pentru noi relaxări ale politicilor dacă a fi nevoie, multe capitaluri vor descoperi că este relativ eficient să migreze spre România într-un volum crescut. Mai rămâne ca investitorii să stabilească dacă investiția ar fi și relativ sigură, adică nu va fi alterată de politicile fiscale și de politici ale veniturilor salariale aventuroase.

În opinia mea, dacă politicile fiscale vor fi menținute în limite rațional acceptabile pentru investitorii străini, nu mai e mult până când vom resimți presiuni pentru aprecierea leului concomitent cu creșterea presiunilor inflaționiste. Acestea din urmă vor veni pe ruta creșterii anticipațiilor inflaționiste, a creșterii excesului de cerere și, probabil, a creșterii prețurilor externe odată cu accelerarea creșterii economice în SUA.

Și din această perspectivă, momentul creșterii ratelor dobânzii din piața interbancară este important. Dacă această creștere, pe care banca centrală o poate influența, intervine prea târziu, s-ar putea ca momentul creșterii ratelor dobânzii să coincidă cu reluarea viguroasă a intrărilor de capital și cu creșterea anticipațiilor inflaționiste. Această coincidență va genera dilema ratei dobânzii: temperarea anticipațiilor inflaționiste va cere creșterea ratei dobânzii; temperarea intrărilor de capitaluri vor cere reducerea ratei dobânzii. Această dileme este echivalentă cu dispariția ratei dobânzii ca instrument operațional al politicii monetare.

În consecință, întărirea politicii monetare trebuie să înceapă cât mai devreme în anul 2016, cu pași relativ mici, prin creșterea ratelor dobânzii de pe piața interbancară. Această cerință ar deveni inadecvată doar dacă noul program de relaxare cantitativă al BCE s-ar dovedi total ineficient și forțe pe care acum nu le înțelegem, ar face ca inflația negativă din zona euro să fie exportată masiv și în economiile emergente din uniunea europeană. Dacă acest scenariu s-ar materializa, inflația de bază nu ar mai reveni rapid spre niveluri pozitive încă din 2016, așa cum predicționează BNR. Un astfel de scenariu este, totuși, improbabil.

 

Bibliografie

Croitoru, Lucian (2015), „Contextul dificil al următoarei decizii de politică monetară a BNR”, www.bnro.ro, 29 septembrie.

Croitoru, Lucian (2016), „Greșim în mod sistematic când estimăm PIB potențial și rata naturală a dobânzii?”, www.opiniiBNR.ro.

Solow, Robert M.; John B. Taylor (1998), “Inflation, Unemployment and Monetary policy” Cambridge, The MIT Press.

FT View: Global economy warrants concern, not panic

http://www.ft.com/intl/cms/s/0/f3a3ae7a-e77f-11e5-bc31-138df2ae9ee6.html#axzz435OJzilB.

[1] Reiau aici un subsol dintr-un articol anterior (Croitoru, 2015) pe o temă asemănătoare în care exprimam precauții față de termenul „deflație”. Iată subsolul: Este necesar să precizez că deflație înseamnă, conform dicționarului, orice scădere a prețurilor. Totuși, economiștii sunt atenți când folosesc acest cuvânt, pentru că scăderea prețurilor poate însemna ceva bun sau ceva rău. Pentru a face legătura cu semnificația negativă a cuvântului, Buiter (2003) definește deflația a fi „o scădere susținută a nivelului general al prețurilor bunurilor și serviciilor, adică o rată a inflației negativă în mod persistent”. Bernanke (2002), definește deflația ca pe „o scădere generală a prețurilor” cu accent pe cuvântul „general”. La orice moment în timp, în special într-o economie cu inflație scăzută „prețurile unor bunuri și servicii vor fi în scădere. Declinul prețurilor într-un sector specific poate apărea deoarece productivitatea crește și costurile scad mai rapid în acel sector decât în altă parte sau din cauză că cererea pentru producția acelui sector este slabă relativ la cererea pentru alte produse și servicii. Scăderile prețurilor specifice unui sector, așa inconfortabile cum pot fi pentru producătorii din acel sector, nu sunt în general o problemă pentru economie în ansamblu și nu constituie deflație. Deflația per se apare numai când scăderea prețurilor este așa de răspândită că indicele mai larg al prețurilor, cum ar fi indicele prețurilor de consum, înregistrează scăderi curente.”

Author

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Scrie un comentariu