Populismul, adică acea „atitudine social politică, adesea conjuncturală sau demagogică, urmărind câștigarea simpatiei populare” pare să fie mai viu ca oricând în România. Iar acest lucru nu poate decât să îngrijoreze, căci, chiar dacă nu ar fi conjuncturală sau demagogică, o asemenea atitudine social politică este ghidată de câștigarea simpatiei poporului, și nu de rezolvarea problemelor acestuia. Din acest motiv, întotdeauna și inevitabil, populismul „sădește” un rău, cum foarte sugestiv s-a exprimat Cristian Pantazi. Scopul acestui articol este să arate cum sădește populismul în România.
Populismul vulgar al celor mai mari partide
Pentru a face mai clară perspectiva din care scriu, este necesar să menționez de la început două lucruri. Primul este acela că populismul românesc nu este o construcție pe deplin autohtonă, ci mai degrabă este o trăsătură a democrațiilor post-moderne, apărută prin extinderea în plan sociocultural a unor revoluții în științe, produse de teoria relativității sau de psihanaliză. Așa cum binele sau răul a devenit relativ în etică, depinzând de individ, de cultură sau de epoca istorică, tot așa, nu există adevăr, ci variante ale sale, negociabile. Așa cum relativismul etic a scos din cultura occidentală ideea de adevăr general acceptabil în societate, tot așa, psihanaliza a dus la alterarea ideii de culpă și, deci, de responsabilitate, inclusiv responsabilitate politică. În concluzie, populismul contemporan are influențe de la schimbarea paradigmelor epistemologice și nu se poate bănui că populismul românesc face excepție.
Al doilea lucru pe care vreau să-l precizez de la început este acela că definiția populismului este intenționat imprecisă referitor la componenta „simpatie populară”. Aceasta nu înseamnă simpatia întregii populații, sau a majorității populației. Ea înseamnă simpatia unei părți semnificative a populației în raport cu scopul unei atitudini social politice date. Adică în raport cu scopul sădirii. Trebuie de asemenea notat că definiția arată implicit că, rareori, populismul poate fi genuin, adică poate să nu fie conjunctural sau demagogic. Adică, deși sădește un rău, sădirea nu este intenționată.
Având aceste precizări făcute, putem acum trece la analiza referitoare la populismul din România.
Spre deosebire de alte țări, unde accentul populismului este pus pe naționalism sau pe migrație, în România populismul este concentrat pe teme economice și este promovat în mod egal de marile partide. Pe de o parte, sunt recentele inițiative privind creșterea salariilor și a unor cheltuieli sociale, dar și unele reduceri de impozite, toate în dezacord cu cerința de a menține dezechilibrele în limite sustenabile. Pe de altă parte, sunt atacurile defăimătoare asupra sistemului bancar și asupra BNR, legea dării în plată și legea conversiei creditelor la cursuri istorice. Acestea două legi, pe lângă faptul că au fost mai degrabă proiectate să-i ajute pe „băieții deștepți”, decât pe oamenii ajunși în nevoie, alterează drepturile de proprietate și disciplina contractuală.
Există, în mod justificat, temerea că aceste măsuri populiste, odată adoptate, ne vor exploda în față chiar în 2017. Într-adevăr, așa s-ar întâmpla dacă jocul populismului ar fi bine intenționat și ar viza cu adevărat bunăstarea generală. Dar, la noi, jocul populismul este aproape întotdeauna și aproape în întregime demagogic, chiar și atunci când ajunge să fie transpus în legi. Politicienii știu că nu toate legile ce se adoptă vor fi aplicate. În primul rând, unele măsuri sunt, intenționat sau nu, neconstituționale, astfel că vor fi respinse de Curtea Constituțională. În al doilea rând, există legea bugetului, care poate fi adoptată după campania electorală, astfel că multe dintre măsurile populiste adoptate anterior prin legi pot fi amânate în fiecare an, indefinit. În sfârșit, în unele ocazii, guvernanții pot da vina pe FMI sau pe UE pentru neaplicarea unor măsuri. Dacă totuși vor fi implementate, atunci măsurile populiste vor fi compensate prin tăierea de investiții. Nota bene, în acest ultim caz, populismul este, din nou, demagogic, căci promisiunile privind creșterea bunăstării generale nu se pot realiza fără investiții.
În consecință, este incert că măsurile populiste de anul acesta vor produce efecte devastatoare anul viitor. Este mai degrabă probabil că politicienii își vor lua voturile, inclusiv cu ajutorul măsurilor populiste promise, după care vor găsi scuze pentru a întoarce foaia. În fond, imediat după alegeri, ei în față au ani buni în care nu mai au nevoie de vot. În consecință, pentru o vreme politicienii nu mai au nevoie de câștigarea simpatiei populare, adică nu mai au nevoie să fie populiști. Din acest motiv, formele concrete de populism practicate anul acesta nu vor fi aplicate decât mult mai târziu, probabil în preajma viitoarelor alegeri, când se vor suprapune cu alte măsuri populiste. Exact așa s-a întâmplat anul acesta prin adoptarea Legii 85/2016 privind plata diferențelor salariale cuvenite personalului didactic din învățământul de stat pentru perioada octombrie 2008-13 mai 2011. Prin această lege s-a stabilit ca drepturile acordate inițial în 2008 și neplătite încă în urma unor hotărâri judecătorești, să fie plătite eșalonat în următorii 5 ani, chiar și pentru cei care nu au dat în judecată statul pe această temă. S-ar putea însă ca, la un moment dat, bugetul să devină mult prea neîncăpător în raport chiar cu sume relativ mici transportate din trecut.
Populismul cinic
Există însă o formă de populism, practicată încă de la început, care chiar a produs și continuă să producă efecte devastatoare. În România, ea este mult mai comună comparativ cu măsurile luate anul acesta, deși este mult mai greu de identificat ca formă de populism și, din acest motiv, nu este discutată din această perspectivă. Este vorba despre amânarea reformelor dureroase, dar strict necesare pentru progresul economic și social. Clasă politică și birocrația apărute după 1989 s-au angajat în această formă de populism prin aceea că au prezentat amânarea reformelor dureroase ca pe o formă de solidarizare cu cei mulți. Aceasta a fost și continuă să fie o atitudine social politică țintind la câștigarea simpatiei populare, atât conjuncturală, cât și demagogică. A fost conjuncturală pentru că „solidarizarea” apărea doar după ce finanțatorii externi acordau primele tranșe din finanțările care erau condiționate de implementarea de reforme, sau după ce faza expansionistă a economiei pornea și făcea posibilă intrarea de capitaluri. A fost demagogică, pentru că, pe termen lung, amânarea reformelor ducea la sărăcirea populației.
În fapt, amânarea reformelor a fost calea prin care a fost protejată o anumită parte a noii elite de afaceri, care a apărut imediat după 1989, atunci când vechea nomenclatură și sateliții ei au primit afacerile acestei țări în schimbul libertății politice. Am numit combinația dintre noua clasă politică și noua elita de afaceri Simbioza și am arătat că ea nu este în întregime nici clasa politică nici elita de afaceri (Croitoru, 2015). Ea este, în esență, noua elită de afaceri cu statul. Ea se deosebește de elita de afaceri autentică și strict necesară, prin aceea că a fost constituită cu scopul precis de a extrage masiv rente și de a împiedica apariția unei elite de afaceri autentice. Pentru ca acest lucru să se întâmple este strict necesar ca drepturile de proprietate să fie neclare (adică libertatea proprietății să rămână la niveluri scăzute) și să existe corupție (adică libertatea față de corupție să rămână scăzută). Până acum, Simbioza și-a făcut datoria. După 26 de ani, cele două libertăți sunt încă la niveluri foarte joase.
În articole anterioare am analizat implicațiile celor două libertăți și am arătat că nivelurile lor foarte scăzute sunt responsabile pentru (i) deficitul de libertate economică din România în raport cu liberateta politică, ceea ce constituie o presiune permanentă pentru deteriorarea libertăților politice și a democrației; (ii) posibilitatea relativ redusă de dezvoltare a propriilor afaceri și a concurenței economice reale, ceea ce duce la creșterea ponderii celor dependenți de redistribuirea de la bugetul public; (iii) separația de facto incompletă a puterilor statului, ceea ce face ca anumite alianțe politice să apară exact pentru menținerea statu-quo- ului.
În continuare voi arăta că nivelul înalt al corupției și nivelul scăzut al libertății proprietății duc, împreună, la creșterea permisivității față de populism a societății. Mecanismul prin care crește permisivitatea societății față de populism implică pierderea adevărului ca valoare a societății chiar acolo unde adevărurile ar trebui să fie nenegociabile, ca de exemplu în decizii definitive ale justiției sau în științe exacte. În aceste condiții, apariția atitudinilor social-politice demagogice pentru câștigarea simpatiei populare este facilitată în mod suplimentar față de populismul contemporan al democrațiilor post-moderne, care este influențat, așa cum am precizat la început, de paradigmele epistemologice.
O primă rută pe care se pierde adevărul ca valoare și, implicit, respectul față de adevăr, este independența insuficientă a justiției. Pentru a înțelege de ce este aceasta o rută, reamintesc că nivelurile scăzute ale libertății proprietății și ale libertății față de corupție arată un grad insuficient de „domnie a legii”. Când domnia legii nu este deplină, înseamnă că nici justiția nu este complet independentă, așa cum ar trebui. În principiu, justiția este chemată să intervină într-o „dispută” pentru a stabili dacă o acuzație este adevărată sau nu. Iar o justiție insuficient independentă nu poate produce cantitatea de adevăr pe care îl produce o justiție independentă, iar atunci când îl produce va rămâne în continuare contestat. De exemplu, cu referire la continuarea contestării adevărului, Curtea Constituțională a validat faptul că la urne s-a prezentat un număr insuficient de românii, în raport cu cel cerut de lege, pentru ca președintele să fie demis în 2012. Cu toate acestea, la televiziuni, a fost o avalanșă de opinii conform cărora președintele ar fi trebuit demis deoarece aproape 7,7 milioane de alegători, mai mult de jumătate dintre cei care votaseră alegerea președintelui în 2008, votaseră pentru demitere.
O altă rută de pierdere a adevărului ca valoare socială este calitatea slabă a învățământului. Pe lângă creșterea la niveluri dominante ale ponderii celor dependenți de redistribuire, deja menționată, libertatea redusă a proprietății și corupția înaltă au condus la scăderea cererii pentru învățământ competitiv și educație profesională înaltă, care să susțină un grad înalt de competitivitate. Cu alte cuvinte, a scăzut cererea pentru stocul de cunoaștere produs prin învățare, adică pentru stocul de adevăruri profesionale. Aceasta se întâmplă deoarece, așa cum era de așteptat, afacerile conduse de elita afacerilor cu statul nu au avut și nu au în mod necesar nevoie de cea mai bună calitate a forței de muncă pentru a reuși. Într-adevăr, diverse analize, realizate în străinătate sau în țară, arată că în România învățământul este foarte departe de a fi ceea ce trebuie.
La punctul (ii) de mai sus am menționat că împiedicarea dezvoltării propriilor afaceri și a concurenței economice duce la modificarea structurii populației ocupate prin creșterea până la niveluri dominante a votanților dependenți de redistribuirea de la bugetul public. În opinia mea, această modificare explică preponderența populismului focalizat pe teme economice.
În mod similar, pierderea adevărului ca valoare socială duce la câteva modificări în structura populației care o face pe aceasta din urmă mai permisivă la orice formă de populism. Astfel, atât timp cât dependența de redistribuire a populației votante rămâne relativ mare, pierderea adevărului ca valoare socială va face ca populismul să rămână focalizat pe teme economice.
Într-adevăr, pierderea adevărului ca valoare socială va face ca diverse segmente ale populației să aibă „adevărurile” lor, care, așa cum voi arăta, ar putea uneori coincide, și asta cu efecte extrem de dăunătoare pentru societatea noastră. Astfel, oamenii Simbiozei vor folosi informațiile de care dispun pentru a promova adevărurile lor, cele care slujesc scopul împiedicării apariției unei clase de afaceri autentice. Adevărurile promovate de ei sunt cele care vizează menținerea libertății proprietății și a libertății față de corupție la niveluri mici.
Aceste adevăruri ale lor nu vor atinge niciodată segmentul celor care sunt prizonierii propriilor judecăți ghidate de ideea de a justifica întotdeauna statu-quo-ul. Acest segment va rămâne încremenit în adevărurile lui, stabilite cândva și care nu se împrospătează cu noi judecăți, indiferent de informațiile disponibile.
În schimb, „adevărurile” Simbiozei, care deține o mare putere economică și canale media, vor fi acceptate de segmentul larg al păcăliților, adică al celor care cred toate „adevărurile” spuse la televizor și de segmentul oportuniștilor, adică al celor care au un scop în a identifica la timp și corect „adevărurile” Simbiozei, pentru a se putea pune în slujba ei. La această suprapunere de „adevăruri” m-am referit când am spus că unele adevăruri ar putea coincide în mod fatal. Iar în acest proces, presa joacă un rol esențial, căci informațiile ajung din locurile în care se produc la diverși consumatori cu ajutorul presei. Și diversele „adevăruri” ajung din locurile în care sunt generate la destinație tot cu ajutorul presei. Așa cum Simbioza nu este osmoza completă a clasei politice si a elitei de afaceri, tot așa, presa nu poate fi complet în afara Simbiozei. Pentru a amâna reformele dureroase sau necesare și a prezenta această amânare ca pe un act de solidaritate, Simbioza a avut nevoie de presă. În mare măsură, presa lucrează cu „adevărurile” Simbiozei, iar aceasta este o consecință a libertății reduse a proprietății și a libertății reduse față de corupție.
Toate aceste patru categorii de populație – oamenii Simbiozei, prizonierii propriilor judecăți închise, păcăliții și oportuniștii – vor crește ca pondere în societate în detrimentul celor bine educați și care nu sunt dependenți de redistribuire și nu sunt parte a Simbiozei. Cele patru segmente se vor regăsi atât în tabăra celor dependenți de redistribuire, cât și în tabăra celor independenți de redistribuire, care nu aparțin Simbiozei, dar care sunt mai puțin educați. Această segmentare a societății dată de pierderea adevărului ca valoare socială va mări gradul de permisivitate către orice formă de populism a societății noastre.
Avertisment
Dacă modificarea pe care am descris-o mai sus în structura populației se va produce până la capăt, cu cele patru categorii devenind preponderente, atunci raportul mediocritate/valoare va atinge un prag critic, nefiind exclus ca și ideile extremiste să ajungă să predomine și în societatea românească. Suntem deja pe acest drum, fără a vedea încă semnele apariției extremismului. Dacă mergem în continuare pe acest drum pentru ceva timp, poate un deceniu sau mai mult, nu este exclus să deteriorăm democrația noastră – pentru a nu spune mai mult.
Știu că astăzi, ca țară a Uniunii Europene și ca țară membră NATO acest lucru pare imposibil. Dar, dacă, la un moment dat, cei mai mulți vor fi needucați, cu prea puține locuri de muncă private, cu o prea mare dependență de veniturile de la buget, într-un mediu în care adevărul nu va mai fi o valoare socială, orice fluctuație este posibilă. Fără adevăr ca valoare socială, argumentele și raționamentele logice în discursul public nu vor mai avea valoare, pentru că nu vor putea fi recunoscute de niciunul dintre cele patru segmente devenite preponderente. Atunci și aplicarea legii va fi o problemă. Nu este imposibil ca, odată ce condițiile enumerate anterior referitoare la educație, lipsă locuri de muncă, dependență de redistribuire și adevăr s-ar îndeplini, cei mai mulți să hotărască, la un moment dat, că toate averile private din societate sunt făcute ilicit și că proprietatea privată este un moft, indiferent de ce scrie în Constituție.
Bibliografie
Lucian Croitoru (2015) „Simbioza”, www.hotnews.ro (13 noiembrie)
Cristian Pantazi (2016) „Spirala populismului si raul sadit”, www.hotnews.ro (3 noiembrie)
