În materie de economie, societatea românească nu-și mai poate permite să sfideze, fără să plătească dramatic, nevoia unui echilibru cât de cât stabil intre cerințe raționale și posibilități reale.
Luând în calcul, cu deosebire, resursele materiale, financiare și umane. Si țintind, obligatoriu, trei planuri: 1) structural; 2) cantitativ; 3) calitativ. Supremă fiind legea eficienței.
Dacă însă, în locul acestei alegeri raționale, vom continua să visăm la un tren care să vină de nu se știe de unde, să ne scoată din criză și să ne ducă nu se știe unde, vom aștepta degeaba.
Avem așadar de făcut o alegere drastică, pe care societatea românească n-o mai poate evita în niciun chip. Si cum nu e de acceptat o miză pe cea de-a doua variantă, pentru că am fi nevoiți să prelungim criza, suntem condamnați să ne angajăm într-o bătălie decisivă pentru dezvoltare și pentru reforme.
Bine ar fi să vedem războiul împotriva crizei dând nota dominantă a anilor ce vin. Un război ce va putea fi câștigat numai dacă va fi purtat pe mai multe fronturi.
O redută greu de cucerit este cea a companiilor cu pierderi. Desigur, cele de stat. Fără îndoială, în economia românească nu se produc pierderi de azi-de ieri, ci de o jumătate de secol. Criza însă le-a amplificat. Dar nimeni nu a deranjat companiile în cauză decât cu ameninățări. Atât. Acum ar fi momentul să fie chemate la raport. Timpul romantismului economic a trecut, iar bugetul nu mai are resurse să acopere risipa. Si cum în principal pierderile sunt cauzate de risipă, asaltul împotriva acestei redute nu mai poate întârzia.
O altă redută este munca dezorganizată. Ea este apărată de incompetența unei mari părți a managerilor, de adepții lucrului de mântuială, de cei care închid ochii în fața unor consumuri aiurea de resurse energetice și de materii prime. Iată de ce numai grăbirea restructurărilor, forațată pe un câmp vast, va putea să împingă înainte creăterea economică. Prin reglarea raporturilor producăie-consum ăi salarii-muncă.
Restructurării economiei i s-a scris doar prefața. S-au făcut restructurări de personal. Important ar fi să vedem companiile statului câștigând noi cote de piață cu bunuri și servicii performante. Si producând bani.
De altfel, o schimbare de substanță în economie nici nu e posibilă fără cucerirea de noi piețe, în condiții de concurență și costuri adevărate. Restructurarea așteptată înseamnă să fie puse în funcțiune aceste pompe de oxigen de care economia românească are nevoie vitală. Numai așa vom ajunge la un model eficient de creștere economică plus, care să pună în mișcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit.
Fără îndoială, România are nevoie de creștere economică. Dar nu de o creștere bolnavă, cum am mai avut, ci de o creștere sănătoasă. Numai o creștere sănătoasă ne-ar asigura ieșirea din capcana sărăciei, în care ne-am afundat. Câștigarea războiului cu criza nu va fi însă posibilă fără o nouă cultură economică. Un tip de cultură care să asigure o succesiune de alegeri bine făcute: ce se produce, pentru cine, cât, cum, totul subordonat profitului. În întregul sistem economic, de la menaje și întreprinderi la servicii.
Si totul începând de la capitalul investit. Într-un cadru general dominat de voință, înțelegere socială și, în fine, investitori interni care să asigure urcușul. Si de mai mulți investitori străini, pe care i-am putea atrage cu legi bune și stabile, într-un climat economic intern avantajos și cu sisteme optime de valorificare a investițiilor. Bătălia pentru investiții va fi tot atât de grea ca și aceea cu risipa.
Firește că de la eficienta investițiilor va trebui să ajungem la remodelarea consumului. Iată un alt front ce merită să fie deschis. Astăzi, societatea românească are puțini bani pentru consum. Economia nu va prospera dacă productia nu-și va dobândi sensul real, acela de furnizor de bunuri și servicii pentru consum, de locuri de muncă și de bani. Problema, aici, este semnul egal între pofta de consum și pofta de muncă performantă.
De o importanță cardinală în acest sens fiind motivația muncii. Acum însă vedem cum mai degrabă dispar, în loc să fie multiplicate, stimulentele care să determine extensia liberei inițiative în producție.
S-a produs, la noi, un fenomen grav: pentru că restructurarea a întârziat, iar criza s-a prelungit, a fost extrapolată dezamăgirea și oamenii și-au pierdut elanul.
Apăsați de necazuri zilnice, de teama de șomaj și de grija că într-o zi nu vor mai putea să facă față diferenței mari dintre salarii și prețuri, nici nu vor și nici nu mai pot să privească mai departe de „acum”.
Or, războiul cu criza va fi greu de câștigat fără ca moralul majoritătii populatiei să crească. Iată de ce un nou prag al încrederii este obligatoriu să fie trecut. Iar acest prag nu poate fi consolidat decât cu certitudini. Si nicidecum cu promisiuni, fie ele și electorale.
