O recentă declaraţie a guvernatorului BNR a iscat discuţii aprinse în societate. Domnul Mugur Isărescu afirma că niciodată în ultimii 26 de ani situația macroeconomică a României nu a fost mai bună decât acum, dar nici riscurile la adresa stabilității macroeconomice nu au fost mai mari. Articolul de faţă îşi propune explicarea pentru publicul larg a acestui (aparent) paradox.
Mai întâi, despre partea plină a paharului.
Începând cu septembrie 2014, România îndeplinește toate cele cinci criterii de la Maastricht (referitoare la inflație, dobânzi pe termen lung, deficit bugetar, datorie publică şi stabilitate a cursului de schimb), considerate o precondiție necesară (dar nu suficientă) pentru adoptarea euro.
Mai mult decât atât, România îndeplinește 13 din cele 14 criterii cuprinse în aşa-numitul „Tablou de bord”, urmărit de Comisa Europeană, situaţie care o plasează la egalitate cu Rep. Cehă şi Polonia, dar înaintea Germaniei, Olandei, Austriei, Suediei sau Finlandei (!!), care îndeplinesc un număr mai mic de criterii. Trebuie precizat că la această situaţie macroeconomică de invidiat s-a ajuns după o succesiune de reforme necesare (şi dureroase) întreprinse în perioada 2010-2014, care au corectat gravele dezechilibre acumulate în perioada dinaintea crizei.
Din păcate, o serie de inițiative legislative cu scop electoral, inițiate începând cu jumătatea anului 2015 riscă să fragilizeze din nou situația macroeconomică a ţării, anulând câştigurile obținute cu atâtea sacrificii şi arătând că lecţiile crizei sunt complet ignorate şi/sau uitate.
O analiză exhaustivă şi riguroasă a riscurilor este cuprinsă în Rapoartele de stabilitate financiară produse de BNR. În cele ce urmează, fără a avea pretenţia de a le ierarhiza, ne vom referi la patru categorii de riscuri care se pot materializa dacă linia populistă inițiată de legislativ în anul 2015 va continua: riscul privind deficitul bugetar şi datoria publică; cel privitor la deficitul extern (de cont curent); cel referitor la „pedepsirea” băncilor; cel legat de dezechilibrarea (din nou) a sistemului de pensii.
Pentru cititorul neavizat este important să înțeleagă că România evoluează într-un context internațional, în care potențialii investitori compară posibilități de plasament în circa 150 de ţări emergente. Orice îmbunătățire a parametrilor macroeconomici atrage în ţară o finanțare mai abundentă şi mai ieftină; orice înrăutățire a lor duce la o finanțare mai precară şi mai scumpă, deoarece investitorii vor prefera să-şi plaseze banii în alte ţări.
Riscul privind deficitul bugetar şi datoria publică
România a avut în anul 2015 un deficit bugetar de 0,8 la sută din PIB, dar în anul 2016 va ajunge, ca urmare a modificărilor Codului Fiscal, la un deficit de 2,8 la sută din PIB, iar în anul 2017 va atinge, probabil, circa 3,3-3,4 la sută din PIB, încălcând astfel unul dintre criteriile de la Maastricht (deficit bugetar maxim de 3 la sută).
Între ţările Uniunii Europene, doar Franţa, Spania şi (poate) Polonia vor depăşi pragul de deficit în anul 2017. Astfel, din lider, ţara noastră va retrograda în grupul codașelor, cu şanse mari de declanșare a Procedurii de deficit Excesiv.
Ni se va replica prin aceea ci nici o ţară membră a UE nu a fost penalizată efectiv până acum de către Comisie. Adevărat, doar că un tratament prietenos din partea Comisiei (motivat politic) nu înseamnă un tratament prietenos din partea piețelor/investitorilor privați, care pot solicita dobânzi mai mari la împrumuturile pe care le fac statului respectiv.
Apoi, ni se va spune că, în practică, nici un guvern din România nu va lăsa deficitul să depășească nivelul de 3 la sută din PIB. Posibil, dar aceasta se va face (ca de obicei) cu sacrificarea investițiilor publice, adică a şansei ţării de a avea o creștere durabilă în viitor.
Ceea ce elita politică din România (şi nu numai) refuză să înțeleagă este că limita de deficit bugetar de 3 la sută din PIB este stabilită pentru vremurile rele, când creșterea economică este sub potențial, nu pentru vremurile bune, când creşterea economică este peste potențial, aşa cum este cazul în România actualmente. Cu alte cuvinte, în condiţii precum cele de acum, deficitul bugetar ar trebui să fie apropiat de zero, pentru a avea loc de a creşte ( atunci când va veni o criză), fără a depăși pragul de 3 la sută din PIB.
O altă constrângere care este ignorată de legiuitori este aceea că deficitul bugetar necesar pentru păstrarea datoriei publice la nivelul actual este de circa 1,8 la sută din PIB. Orice deficit bugetar peste această valoare adaugă la datoria publică (în prezent de circa 40 la sută din PIB), apropiind-o de pragul de 60 la sută din PIB, considerat nivel de alertă pentru piețele emergente.
Celor care cred că este nevoie de mult timp pentru a ajunge cu datoria publică de la 40 la 60 la sută din PIB la sugerez să analizeze mai îndeaproape experiența post-criză a României (expansiune a datoriei publice de la 13 la sută până la 37 la sută din PIB în intervalul 2008-2012) sau cazul Spaniei, a cărei datorie publică a crescut cu 64 la sută din PIB (!) în intervalul 2007-2014.
Celor cărora toate cele de mai sus li se par prea ezoterice şi prea îndepărtate de viaţa reală, le propun un calcul simplu (ipotezele sunt simplificate la maximum, de exemplu întreaga datorie publică e presupusă a fi scadentă în primul an):
în prezent, statul român refinanțează anual datoria publică (de circa 40 la sută din PIB) la dobânzi medii de circa 3 la sută pe an, astfel încât cheltuiala cu dobânzi prinsă în bugetul consolidat este de 0,40*0,03=1,2 la sută din PIB în fiecare an;
să presupunem că investitorii străini îşi pierd încrederea în stabilitatea macroeconomică a ţării şi solicită dobânzi duble (6 la sută pe an) pentru a continua să o refinanțeze. În acest caz, va rezulta o dublare a cheltuielii cu dobânzile din bugetul consolidat, de la 1,2 la sută la 2,4 la sută din PIB, rămânând mai puţini bani pentru educație, sănătate, infrastructură etc. Acelaşi efect se obţine şi dacă dobânzile rămân nemodificate, dar datoria publică se dublează (prin scăparea de sub control a deficitului bugetar);
în fine, să presupunem că atât dobânzile, cât şi nivelul datoriei publice se dublează într-un interval scurt de timp. În acest caz, România ar ajunge să aibă cheltuieli cu dobânzile de patru ori mai mari (4,8 procente din PIB) decât în prezent, cu efecte nocive asupra tuturor celorlalte categorii de cheltuieli.
Riscul privind deficitul extern (de cont curent)
România a făcut progrese excepționale în intervalul 2007-2014, reducând deficitul de cont curent de la 13,8 procente din PIB la 0,7 procente din PIB.
Din păcate, relaxarea fiscală din 2015, care a stimulat în mod excesiv consumul (fără ca oferta internă să poată satisface această cerere suplimentară), va duce deficitul extern în acest an la circa 2,3-2,4 la sută din PIB.
La prima vedere, nu pare mult, dar din nou lucrurile trebuie judecate în context internaţional. Statele membre ale UE, călăuzite de exemplul Germaniei, sunt în general state cu deficite externe foarte mici sau cu surplusuri.
De exemplu, până şi „indisciplinata” Grecie este prognozată a avea in acest an un deficit extern de numai 1,1 la sută din PIB, iar Italia se așteaptă a avea un surplus extern de 2,5 la sută din PIB. Ce să mai vorbim de statele grupului Visegrád (spre care la un moment dat păream să convergem, după care am preferat să ne relaxăm): Cehia va avea în acest an un surplus de cont curent, la fel ca şi Ungaria, doar Polonia înregistrând un mic deficit (de 1 la sută din PIB).
Desigur, pe moment lucrurile par a fi sub control, cât timp investițiile străine directe sunt mai mari decât deficitul de cont curent (cu alte cuvinte, finanțarea acestuia se face cu ușurință). Dar nu putem ignora lecţiile crizei, care ne-a arătat cât de volatilă este încrederea investitorilor externi şi cum întreruperea bruscă a finanțării externe poate duce la ajustări rapide şi dureroase. Or, simplul fapt că România este printre codașele Europei în materie de deficit extern este de natură a aprinde cel puţin un beculeţ roșu de alarmă pentru potențialii investitori.
Şi apoi, rămâne întrebarea fundamentală: cum vrem să ne integrăm durabil într-o Europă competitivă şi orientată spre export? Fiind doar un debușeu pentru desfacerea produselor acesteia sau concurând, după puterile noastre, pentru cucerirea de pieţe?
Riscul privind “pedepsirea” băncilor
Succesul public de care s-au bucurat recente inițiative legislative (Legea dării în plată; Legea conversiei CHF) se bazează pe credința larg răspândită că băncile trebuie pedepsite. Această percepție are la bază ignorarea câtorva adevăruri fundamentale:
a. majoritatea tăcută, cea care va plăti în cele din urmă facilitățile făcute unor minorități, nu este conștientă de faptul că va suporta în mare măsură costurile acestor legi. Vorbim de cei peste 5 milioane de deponenți şi de cei peste 800 mii debitori buni-platnici care vor trebui să suporte comisioane şi dobânzi mai nefavorabile din partea băncilor; vorbim de asemenea de toţi contribuabilii la buget, în cazul în care instanțele internaționale vor declara că statul român este bun de plată; vorbim, în fine, de întreaga populație a ţării în cazul în care un număr de bănci străine vor decide să se retragă din România, ducând la scăderea concurenței şi a calității serviciilor bancare.
b. în materie de curs de schimb, riscurile sunt simetrice: dacă leul s-ar fi apreciat faţă de francul elvețian, băncile creditoare ar fi suportat în întregime pierderea, fără a le solicita debitorilor o împărțire a poverii. De ce, atunci, materializarea riscului invers, de depreciere a leului faţă de francul elvețian, ar trebui suportată (culmea: integral!!) tot de către bănci?
c. percepția că băncile din România s-au lăfăit în ultimii ani pe grămezi de bani nu are nici un corespondent în realitate. În intervalul 2008-2015, întregul sistem bancar din România (circa 40 de bănci) a realizat un profit net cumulat (după deducerea pierderilor) de circa 1,4 miliarde lei sau mai puțin de 350 milioane euro(!!!). Sunt câteva bănci care nu şi-au recuperat nici măcar investiția inițială şi care se întreabă, pe bună dreptate, dacă mai merită să stea în România.
d. nici un debitor nu poate invoca, în apărarea sa, lipsa liberului arbitru (nimeni nu i-a forţat să semneze contractele respective), nici necunoașterea consecințelor (nicăieri în justiție acesta nu constituie un argument. Altminteri, ar trebui să le plângem de milă şi celor care s-au urcat la volan fără a cunoaște regulile de circulație şi au suferit un accident mortal).
e. băncile comerciale au plătit deja, cu vârf şi îndesat, pentru greșelile comise de ele înainte de criză. Astfel, ele şi-au redus numărul sucursalelor cu circa o treime şi au concediat aproximativ un sfert din salariați. Salvarea băncilor aflate în criză s-a făcut în România (spre deosebire de multe state occidentale) fără a apela la banii contribuabilului. Cei care au suportat costul ajustării au fost acționarii lor, bugetul nefiind nevoit să plătească nici un leu pentru salvarea băncilor.
Dar riscul cel mai mare indus de aceste legi este cel al hazardului moral, adică îndemnarea implicită spre indisciplina de plată a celor care ar putea să plătească, dar nu vor. Recunoașterea validităţii contractului dintre părţi este unul din pilonii de bază ai unei economii de piaţă spre care pretindem că ne îndreptăm.
Faptul că nu suntem diferiţi faţă de Ungaria,, Polonia, Croația sau alte ţări care au adoptat legi populiste similare poate constitui o scuză, dar numai pe termen scurt. Pe termen lung, investitorii vor ţine minte şi vor penaliza astfel de comportamente.
Riscul privind dezechilibrarea (din nou) a sistemului de pensii
În urma reformei sistemului de pensii întreprinsă la începutul guvernului Năstase s-a ajuns la un echilibru în ceea ce priveşte bugetul pensiilor. Apoi, în anul 2008, parlamentarii de toate orientările au decis să declare război…..aritmeticii. În locul unui raport de înlocuire de 0,31 (pensia medie raportată la salariul mediu) care asigura sustenabilitatea bugetară a sistemului de pensii, dat fiind numărul aproximativ egal al contribuabililor cu cel al beneficiarilor, legiuitorii au decis o creştere a respectivului raport la 0,45, finanțarea diferenței urmând a fi făcută de la bugetul general, nu de la cel al CASS. Astfel, o mare parte a deficitului bugetar-record din 2009 (9,5 procente din PIB) s-a datorat acestei măsuri populiste.
Au urmat câțiva ani de ajustări dureroase, în care aritmetica bugetară şi-a recâștigat drepturile în faţa aritmeticii electorale. A avut loc o nouă majorare a vârstei de pensionare, o indexare subunitară a pensiilor faţă de salarii şi alte măsuri care, fără a restabili echilibrul bugetar din trecut, au făcut mai mică povara transferului bugetar. În aceste condiții, deficitul bugetului de pensii este în prezent de circa 2,2 procente din PIB, fiind responsabil pentru aproape întregul deficit al bugetului consolidat.
În aceste condiţii nu poate decât să surprindă reluarea discuțiilor despre întoarcerea la sistemul de indexare pre-criză, cu raportul inițial pensii-salarii modificat corespunzător legislației de atunci, dovedind că lecțiile crizei au fost complet uitate/ignorate. Suprapuse peste reduceri (trecute sau viitoare) ale Contribuțiilor la Asigurările Sociale, astfel de inițiative legislative nu fac decât să adauge încă un risc sustenabilității macroeconomice generale.
Şi, din nou, se pierde din vedere fondul problemei: întrucât România stă pe o bombă demografică la orizontul post-2030, mesajul pe care statul ar trebui să-l dea cetățenilor, tineri şi vârstnici deopotrivă, ar fi acela să aștepte cât mai puţin de la pensia de stat şi să se bazeze din ce in ce mai mult pe acumulării proprii, inclusiv pensii private. În loc de acesta, statul trimite mesaje subliminale că totul este sub control şi că va juca perpetuu rolul de „tătuc protector”, astfel încât cetățenii să fie degrevați de răspunderea asigurării resurselor pentru propria bătrânețe.
Materializarea unuia sau a altuia din riscurile enumerate mai sus nu este obligatoriu să ducă la o criză. Combinarea mai multor riscuri va duce însă, cu certitudine, la o nouă criză şi la necesitatea unor noi ajutări dureroase. În perioada imediat următoare România va trebui să arate dacă a învățat să se dezvolte sustenabil sau dacă este condamnată să repete, precum Sisif, cicluri de boom-and-bust (avânt şi prăbuşire).
