Sunt îngrijorat că, pe măsură ce dezbaterea pe politica monetară a BNR capătă anvergură, înţelegerea ei parcă este invers proporţională cu cunoaşterea naturii şi rolul ei într-o economiei. Sau, parcă suntem la începuturile înţelegerii acesteia, dar cel puţin la acel moment eram parcă mai conştienţi că ne dorim o economie de piaţă funcţională, după modelul dominant occidental (valori şi principii). Reacţia, percepută ca vehementă la mişcarea dobânzii de politică monetară şi prezentată, pe unele posturi de televiziune, ca ceva făcută de capul nu ştiu cui împotriva tuturor românilor, devine îngrijorătoare pentru că induce ideea că BNR este o instituţie voluntară şi care ”profită” de independenţa ei, un lucru nu numai greşit dar foarte periculos. Suntem la un prag de limită a unui tip de comunicare şi cunoaștere, atenţie nu la nivelul specialiştilor din banca centrală, ci în spaţiu public, în care referinţele la manual sunt din nou absolut necesare.
Am făcut o opţiune societală, am trecut prin transformări sistemice, încă nu duse până la capăt şi oricum mereu în evoluţie peste tot în lume. Economia de piaţă reclamă flexibilitate, reacţie adecvată şi la timp prin mix-ul de politici economice, este ciclică, variabilele ei sunt în mişcare continuă, nu pot fi îngheţate, toate din simplul fapt că economia nu există în afara comportamentelor umane, raţionale din punct de vedere al sesizării oportunităţilor şi ”intime/discrete” (al propriului interes) din punct de vederea valorificării acestora din urmă. Ca urmare, şi deciziile BNR, pe cât de necesare la momentul oportun prin prisma competenţelor ei profesionale, în cadrul unei strategii de gestiune (acum ţintirea inflaţiei), pe atât de producătoare de inspiraţie profesională/ liberă iniţiativă pentru actorii din piaţă, normal în limita reglementărilor existente.
Am ales un sistem bancar pe două niveluri – bancă centrală independentă (conotaţia ultimă fiind o obligaţie a noastră asumată prin tratatul de aderare la UE şi încă nerealizată deplin, dacă ne uităm măcar la rapoartele de convergenţă măcar cu aceeaşi atenţie ca şi la cele privind MCV) şi sistemul de instituţii de cred – ceea ce înseamnă separarea activităţii actorilor din industria banilor de reglementator, precum şi diferenţa dintre ce gestionează fiecare nivel şi până unde are autoritate. Nimeni nu a negat acel rol social al băncii centrale, dar aceste se manifestă prin prudenţă şi prevenţie, prin reglementare şi utilizarea instrumentelor de politică monetară.
Eficienţa unei bănci centrale ţine de dimensiunile economiei de piaţă, de conduita celorlalte politici, în special ale executivului (care sunt politice, în timp ce prin independenţa băncii centrale politica monetară este neutră, neafectabilă prin lege de influenţe politice), dar mai ales, noi spunem de ”adâncimea şi lărgimea” bazinului monetar care serveşte economia (circulaţia monetară, mărimea agregatelor monetare, gradul da bancarizare, mărimea şi dinamica pieţei monetare, valutare etc.) şi de puterea economică a ”înotătorilor” în acest bazin, instituţiile de credit (capitalizarea, soliditatea financiară, creditarea performantă etc.). Eficienţa BNR este echivalentă cu obiectivul mandatului său expres şi unic stabilit prin lege, stabilitatea generală a preţurilor şi nu a unor categorii sau al altora de preţuri, iar ea se realizează prin reglarea costului banilor (dobânda de politică monetară) şi stabilitatea financiară (sănătatea sistemului financiar), verificată permanent prin operaţiunile de reglementare şi supraveghere.
Desigur, este de dorit ca impulsul monetar să ajungă în piaţa creditării, de exemplu, la timp şi nealterat, pentru efectul optim scontat, iar acesta nu este numai un semnal de cost al banilor necesar pentru a nu strica echilibrele care să menţină inflaţia la un nivel rezonabil chiar dacă ea se modifică şi afectează cetăţeanul, ci de atenţionare la prudenţa cheltuirii banilor de către bănci, prin credite, şi de cetăţeni, banii lor sau din împrumut. De la dobânda de politică monetară, fiecare din noi, indiferent ce suntem, producători, investitori, consumatori etc. este de presupus că ne facem propriile noastre judecăţi, că avem o educaţie generală care ne-a dezvoltat simţul conservării şi al prevenţiei privind propria îndatorare sau îndatorarea altora, iar acest lucru nu poate fi exclusiv rolul băncii centrale, al băncilor comerciale, al protecţiei consumatorului etc., ci o responsabilitate împărtăşită a tuturor cetăţenilor bazată pe competenţele cele mai diferite.
Desigur, este de dorit ca acea ”constelaţie” a dobânzilor în jurul dobânzii de politică monetară să aibă o configuraţie optimă, iar acest lucru este perceput intuitiv corect de cetăţean, atunci când se vorbeşte de ecartul dintre dobânzile pasive (la depozitele acestuia) şi dobânzile active (la creditele acestuia). Din păcate constelaţia este distorsionată de imperfecţiunea pieţei, de planurile de afaceri ale băncilor restructurate cu întârziere, dar cel mai mult de cerere şi oferta de bani, iar aici raţionalitatea actorilor fiecărei părţi este problematică prin educaţie, necesităţi, stringenţe etc. Să luăm un exemplu simplu, depozitele sunt mari, acum ale cetăţenilor noştri fiind sursa de finanţare a creditelor, posibil din liniştea deponenţilor că valoarea lor nu este alterată la o inflaţie negativă, dar creditarea lentă la un aparat bancar relativ mare care trebuie susţinut chiar din motive obiective (agenţii teritoriale din simplul motiv al oportunităţilor de piaţă, de a nu forţa un client să aibă deplasări pe distanţe lungi etc.), implică dobânzi mari la creditare etc. Desigur, sunt şi lucruri forţate şi incorecte, dar de aceea avem protecţia consumatorilor şi în materie de servicii financiare. Dar nu ştiu în ce măsură altcineva decât noi înşine ne poate apăra de riscul valutar, de riscul inflaţiei, cu pretenţia ca inflaţia sau cursul de schimb să fie îngheţate, pentru că atunci cred că nu dăm dovada că ştim în ce economie trăim şi că acest lucru a fost o opţiune serioasă cu asumarea ”riscurilor” de trăi într-o economie de piaţă pe care noi, prin comportament, indiferent unde ne practicăm profesia, trebuie să o facem funcţională.
Aş vrea să-i asigur pe mulţi care se tem că BNR îşi bruschează instrumentele de politică monetară. În primul rând acestea sunt puţine (vezi comunicatele scurte), iar eficienţa lor presupune paşi mici, bine judecaţi (există un aparat profesional de elită care fundamentează deciziile de politică monetară), graduali, determinaţi la confluența unei baze teoretice profunde, a unor rezultate provenind din modele consistente de corelaţii şi, nu în ultimul rând, de intuiţia ultimilor decidenţi, membrii consiliului de administraţie, care trebuie să le îmbine în creuzetul unei vaste educaţii, expertize şi experiențe practice.
Nici o politică economică nu foloseşte ”gramaje” mai mici ca politica monetară, iar anticiparea acestui gramaj este un exerciţiu profund, numai dacă privim la faptul că stabilitatea generală a preţurilor – mandatul unic şi suprem al BNR – nu a necesitat o intervenţie pe costul de bază al banilor în ultimii 10 ani. S-a operat mai mult pentru controlul lichidităţii (injecţie sau absorbţie), care nu trebuie privită exclusiv prin rolul disponibilităţii ei, ci şi prin rolul preventiv al cheltuirii de către bănci, astfel ca banii să nu producă inflaţie nici prin consumul alimentat prin creditare.
Cred că este necesar să conlucrăm cu toţii la înţelegerea politicii monetare, la funcţionarea ei corectă şi la asimilarea efectelor ei (aş spune mereu benefice), dar să nu o plimbăm, după cum ne place din economie de piaţă, în cea planificată sau invers. Eficacitatea băncilor centrale s-a văzut în scoaterea economiilor din ultima criză economică, recunoscând însă şi limitele şi faptul că ele nu pot şi nici nu trebuie să ajungă să guverneze singure. Independenţa băncilor centrale nu exclude ci presupune o atentă coordonare (nu subordonare) a politicii monetare în raport cu celelalte politici economice, mai ales cu atenuarea efectelor negative ale acestora din urmă asupra stabilităţii generale a preţurilor. Acest lucru este în interesul tuturor cetăţenilor.
