Într-un interviu publicat în media socială, un fost profesor universitar doctor al Universității de Vest din Timișoara și, totodată, analist economic, prezintă într-un mod eronat situația rezervei de aur a BNR plasată la Londra, multe dintre afirmațiile sale fiind fabulații și nimic altceva. Detalii mai jos.
Analistul economic, care declară de la bun început că nu este expert în politici monetare și nici expert contabil, reușește o tristă performanță, cea de a prezenta multiple fapte imaginare drept realități, după cum stau mărturie rândurile ce urmeză.
Afirmație falsă 1: Banca centrală a Marii Britanii a luat activele reprezentând aur monetar al României și le-a introdus în bilanțul său
Potrivit analistului, Banca Angliei și-ar fi însușit cele 60 de tone de aur (n.n. – corect 61,2 tone) ale României aflate în custodia sa. În cuvintele sale: “Ce a făcut Banca Centrală a Marei Britanii? A luat activul României, l-a introdus în bilanț la prima poziție și și-a mărit activele proprii, care sunt foarte mici”. Afirmația respectivă este neadevărată și acest fapt poate fi demonstrat cu multiple argumente de natura logică, juridică și contabilă.
Pentru început, să reținem că o parte a aurului din rezerva internațională a României a fost depozită la Banca Angliei, așa cum au facut mai mult de 30 de bănci centrale din lume, pentru a asigura diversificarea riscului și pentru ca statul român să poată beneficia, la nevoie, de lichiditatea unei piețe globale a aurului cum este cea londoneză. Aurul BNR este păstrat în custodie de Banca Angliei, prin urmare banca centrală română își păstrează titlul de proprietate asupra acestuia, situație similara cu cea a plasării unui bun într-o casetă de siguranță la o bancă. Aurul BNR este ținut la Banca Angliei într-un cont alocat (“allocated account”), ceea ce implică că BNR își menține proprietatea asupra lingourilor individuale (fiecare putând fi identificat după un număr unic, greutate și titlul de finețe al metalului prețios). Ca atare, aurul aflat la Banca Angliei în numele României nu apare în bilanțul băncii centrale britanice (fapt subliniat și de această instituție în declarațiile sale publice privind statutul juridic al conturilor alocate), ci în cel al BNR. Situațiile financiare ale BNR, ce includ și bilanțul, sunt publicate periodic și ele sunt certificate de firme de audit independente și cu reputație internațională.
Afirmație falsă nr. 2: “Știu că o să fiți surprinși, pentru că în România aproape nimeni nu știe asta [n.n. – așa-zisa introducere a aurului României în bilanțul Băncii Angliei], deși informația este la vedere.”
Informația este la vedere, dar exact în sens contrar. Explicațiile ce urmează vor demonstra că analistul prezintă o “realitate alternativă”.
Afirmație falsă nr. 3 “Dacă luăm bilanțul unei bănci centrale, fie ea BNR, fie Bank of England, în partea de activ, aurul apare în prima poziție, ca rezervă…”
Analistul se înșeală din nou, întrucât Banca Angliei iese din comun în raport cu alte bănci centrale din lume prin aceea că rezervele oficiale de aur ale Marii Britanii nu sunt reflectate în bilanțul său, ci într-un cont al Trezoreriei britanice. Contul respectiv, intitulat Exchange Equalisation Account, a fost înființat în 1932, la câteva luni după ce lira sterlină a părăsit etalonul aur, pentru a asigura fonduri (atunci când va fi necesar) care să-i permită guvernului să efectueze intervenții asupra cursului monedei naționale. În prezent, contul deține rezervele oficiale ale Marii Britanii reprezentate de aur, active valutare și deținerile de drepturi speciale de tragere (DST) la FMI. Asadar, un alt argument că este falsă susținerea analistului conform căreia aurul monetar “luat” de la BNR este reflectat în bilanțul Băncii Angliei.
Afirmație falsă nr. 4: Banca centrală a Marii Britanii are aur puțin pentru că “prin tradiție depozitează tot aurul băncilor centrale din Commonwealth-ul britanic, din Imperiul Colonial Britanic. Și în felul acesta, de la 310 tone, Banca Centrală a Marii Britanii adună 5100 de tone”.
Referirea de mai sus legată de tradiție este incorectă pe fond și se remarcă prin existența unor inconsistențe cronologice prin juxtapunerea unor termeni aparținând unor perioade diferite de timp. Susținerile analistului sunt eronate, pentru că aurul țărilor din Commonwealth nu este depozitat în totalitate la Banca Angliei (și nici nu există vreo obligație legală în acest sens pentru entitățile respective). Commonwealth-ul actual este o asociație de state suverane, unele dintre ele din afara spațiului fostului imperiu colonial britanic (de ex. Mozambic, Togo, Gabon, Ruanda). Dacă statele respective decid să plaseze depozite de aur la Banca Angliei, aceasta ține de politica proprie de gestiune a rezervelor lor internaționale, de dorința acestora de a beneficia de pe urma prezenței pe piata londoneză a tranzacțiilor cu aur, ce are caracter global. Ca un exemplu în acest sens, să precizăm că India a retras recent 100 de tone de metal galben de la Londra, rezerva sa de aur de 822,10 tone fiind ținută acum în două părți aproape egale, în țară și, respectiv, în străinătate. Să mai reținem că Imperiul Colonial Britanic a dispărut de mult și că la adjectivul “britanic” din denumirea Commonwealth-ului s-a renunțat încă din 1949.
Și încă un amănunt. Marea Britanie are rezerve mici întrucât, în perioada 1999-2002, guvernul britanic condus de Gordon Brown a decis să vândă aproape jumatate din deținerile de aur oficiale (395 de tone în valoare de 3,5 miliarde $). Încasările din vânzări au fost reivestite în devize. Operațiunea a avut în vedere diversificarea rezervelor internaționale și reducere deficitului bugetar. În acea perioadă, și alte state europene au vândut cantități relativ ridicate de aur.
Afirmație falsă 5: “Dacă Commonwealth-ul obligă Canada să țină rezerva (n.n. – de aur) la Londra este problema lor”
Analistul nu intelege modul de funcționare a Commonwealth-ului modern, care reprezintă o asociație voluntară de națiuni “libere și egale”. O astfel de organizație nu poate obliga un stat suveran să își țină aurul la Banca Angliei. Mai mult, de tot râsul, exemplul Canadei este prost ales, întrucât această țară are exact ZERO tone de aur în rezervele sale internaționale, ultimele sale dețineri de metal galben fiind vândute în 2016.
Afirmație falsă nr. 6: “De fapt, regina și șefa statului canadian, nu intră în zona asta”.
O singură remarcă. Regina Marii Britanii a trecut în eternitate de ceva timp (în data de 8 septembrie 2022), șeful statului canadian fiind în prezent un rege, Charles al III-lea. Interesant că în transcrierea interviului, publicată la scurt timp după difuzarea acestuia, s-a făcut discret corectura ce se impunea, referirea fiind acum la rege.
Afirmație falsă nr. 7: “Deci am un activ de 310 tone, îl măresc la 5100 și pe baza lui emit liră sterlină….”
Această părere privind emisiunea de lire sterline, afirmată cu tărie de fostul profesor universitar doctor al Universității de Vest din Timișoara, nu poate fi susținută, nici logic, nici din punctul de vedere al tehnicii bancare și al cadrului legal din Marea Britanie.
Deci, conform scenariului fantezist ce ni se prezintă, Banca Angliei, ca un tâlhar la drumul mare, își însușește deținerile de aur ale țărilor cărora le-a oferit servicii de custodie, iar acestea nu zic nici pâs și nici nu acționează în judecată banca centrală britanică pentru încălcarea obligațiilor contractuale. Și, dacă prin absurd aceasta ar fi situația, la ce i-ar folosi Băncii Angliei o asemenea acțiune, când ea nu poate trece activele respective în bilanțul propriu (vezi mai sus explicația privind contul de egalizare) și când întreaga sa emisiune de bancnote are caracter fiduciar (nu există acoperire în aur).
Legea privind Statutul Băncii din 1844 (sic!) a conferit Băncii Angliei autoritatea de a face emisiune fiduciară de bancnote (prevedere valabilă și astăzi). O emisiune fiduciară (trust issue) este acoperită numai de titluri de valoare guvernamentale și nu de aur sau argint. În 1939, stocul rezidual de aur care servea la acoperirea emisiunii de bancnote, peste cea fiduciară autorizată, a fost folosit pentru plata importurilor. De la acel moment, aurul nu a mai fost utilizat pentru acoperirea emisiunii monetare, aceasta având, în prezent, drept contrapartidă titluri de valoare ale guvernului și ale altor emitenți. Consultarea rapoartelor săptămânale ale Băncii Angliei, documente publice, confirmă această realitate.
Afirmație falsă nr. 8: “….și pe baza lui [n.n. – activul mărit] emit liră sterlină, cu care pot să dau pe urmă credite băncilor comerciale din România sau America.”
Declarația – de natură a stârni puternice emoții negative în rândul compatrioților noștri, prin sugestia că alții obțin câștiguri de pe urma, în ultimă instanță, a unor active ale statului român pe care nu vrem să le utilizăm/le-am cedat – este total ruptă de realitate. În primul rând, așa cum am demonstrat deja, Banca Angliei nu emite lire sterline având drept contrapartidă active în aur. În al doilea rând, Banca Angliei este o bancă centrală, calitate în care nu se angajează în relații de afaceri cu bănci comerciale din România: în conducerea politicii sale monetare, instituția respectivă face operațiuni numai cu bănci care sunt autorizate să atragă depozite în lire sterline pe teritoriul Marii Britanii.
Afirmație falsă nr. 9: “Din cele 5100 de tone de aur, Banca Centrală a Angliei emite lire. Deci această emisiune se face și din cele 60 de tone de aur românesc.”
Este reluată ideea greșită că Banca Angliei face emisiune monetară acoperită cu aurul luat cu japca de la alte țări (inclusiv Romania) și trecut în bilanțul său. Am arătat în rândurile anterioare în ce constă enormitatea acestei afirmații: emisiunea monetara din Marea Britanie nu se bazează pe aur, ea are un caracter fiduciar fiind acoperită cu titluri de stat și alte titluri (hârtii) de valoare.
Afirmație falsă nr. 10: “Ce a făcut Banca Națională a României? A transferat din rezerva sa… a transferat 60% din cele 104 tone la Banca Centrală a Marei Britanii. Până aici, să spunem că nu știm în ce scop”.
Aserțiunea de mai sus este, în sine, o dezinformare. BNR a precizat în mai multe rânduri prin declarații ale oficialilor săi și în publicațiile sale de ce păstrează o parte din rezerva sa oficială de aur în străinătate. În fapt, obiectivele care au stat la baza acestei măsuri sunt aceleași cu cele ale altor bănci centrale aflate în situație similară. Scopul principal al depozitării aurului în afara teritoriului național de către băncile centrale este cel al diversificării riscurilor, pentru a putea avea acces la rezervele lor de metal monetar chiar și în condițiile unei crize (de ex. război, catastrofă naturală – cutremur, accident nuclear, etc). În prezent, argumentul riscului geopolitic câștigă în importanță pentru România, în condițiile desfășurării unui război nu departe de granițele sale. De asemenea, băncile centrale dețin aur în locația unei piețe internaționale dedicate tranzacțiilor cu metal galben pentru a putea beneficia de lichiditatea și de serviciile oferite de aceasta, inclusiv posibilitatea unei gestiuni active a rezervei respective. Menținerea de către BNR a unei părți din rezerva sa de aur la Banca Angliei permite accesul rapid la cea mai mare piață comercială a aurului din lume, cu avantajele derivate din existența acesteia.
Afirmație falsă nr. 11 “..această tranzacție – o putem numi tranzacție – s-a făcut în 1999…și explicația care s-a dat este o explicație, cum să vă spun…Tribună de fotbal, adică le dăm aurul și ei ne dau credite ieftine, ne punem bine cu cei tari ca să fim și noi susținuți, să avem și noi o bancă care ne susține”.
Analistul aruncă anatema cu o mare ușurință, fără însă a arăta când și cine dintre oficialii implicați ai statului român ar fi explicat vreodată că plasarea rezervei de aur în străinătate reprezintă un gest de obținere a bunăvoinței “celor tari”. Din punct de vedere al derulării sale, tranzacția în sine nu are nimic ieșit din comun. Ea s-a desfășurat în conformitate cu practicile normale de administrare a unei rezerve internaționale de către o țară. În absența prezentării unor dovezi clare în susținerea afirmațiilor analistului, acestea rămân vorbe de clacă.
Afirmație falsă nr. 12: “…să fim și noi susținuți, să avem și noi o bancă care să ne susțină. Politica monetară nu se face așa”
Doar o simplă precizare. Plasarea aurului în custodie în strainătate nu ține de politica monetară, ci de politica de gestiune a rezervelor internaționale ale unei bănci centrale.
Afirmație falsă nr 13: “..nimeni nu știe pe cât timp este cedat acest aur Marii Britanii”.
O altă informație incorectă. Aurul BNR de la Londra nu a fost cedat Marii Britanii și, în acest context, referirea temporală nu are sens. Cum am arătat anterior, BNR a depozitat aur în custodie la Banca Angliei, ceea ce înseamnă că banca centrală a statului roman își menține dreptul de proprietate asupra acestui activ. Aurul nu a fost gajat și nici nu există restricții la repatrierea acestuia.
Afirmație falsă nr. 14: “..dacă noi mențineam în activele BNR-ului, ale statului român ..4 miliarde de dolari, noi puteam să emitem cel puțin 20 de miliarde de lei”
În esență, analistul economic susține că aurul depozitat în custodie la Londra a fost scăzut din activele BNR și că prin această acțiune s-a renunțat la emiterea a 20 de miliarde de lei (echivalentul a 4 miliarde de dolari), care ar fi putut fi folosiți pentru investiții, acoperirea deficitului guvernamental etc.
Afirmația este total eronată. În primul rând, trebuie precizat foarte clar că aurul depozitat de banca centrală a statului român la Londra nu a fost scăzut din activele BNR. Dacă analistul în cauză ar fi avut curiozitatea să consulte raportul anual 2023 al BNR, aflat la un clic distanță, ar fi aflat că rezervele de aur la standarde internaționale păstrate în custodie în străinătate sunt cuprinse în activele bilanțiere ale instituției, ele fiind în valoare de 18.267.848 mii lei. Aceste dețineri de aur în străinătate nu sunt gajate și nici nu există restricții la repatrierea lor. La 31 decembrie 2023, valoarea totală a aurului monetar deținut de BNR, așa cum rezultă din ultimele sale situații financiare anuale, a fost de 30.885.609 mii lei. Repet, situatiile financiare din raportul anual 2023 al BNR sunt certificate de reprezentanții unei firme de audit de reputație internațională.
În al doilea rând, e necesar să subliniez că deținerile de aur reflectate în bilanțul unei bănci centrale apar ca o poziție de activ, ce are o contrapartidă în partea de pasiv a acestuia. Rezerva de aur fiind menținută în activul bilanțului BNR (poziție corespunzătoare celor 20 de miliarde lei), deja există elemente de pasiv care asigură egalitatea bilanțieră. Prin urmare, întrucât activul corespunzător poate fi luat în calcul doar o dată, nu e posibil din punct de vedere al tehnicii contabile/bancare să se mărească pasivul cu încă 20 de miliarde de lei suplimentari, la care face referire întruna analistul timișorean.
Pentru a fi și mai clar, să încercăm să ne gândim la o balanță aflată pe o tarabă din piața agroalimentară. Daca pe un talger al acesteia se află o greutate metalică de 1 kg. și, în echilibru, pe celălalt talger se află o pungă cu mere de 1 kg., mai poți să pretinzi să ți se mai pună pe acesta din urmă un alt kilogram de mere (cu menținerea în balans a celor doua talgere)? Evident că nu!
Afirmație falsă nr. 15: “Masa monetara putea să crească în România fiind acoperită prin aur, vă dați seama este cea mai puternică acoperire din toate timpurile…”…
Afirmație falsă nr. 16: “Cum să vă spun, cei mai buni bani din lume sunt cei acoperiți în aur”
Plecând de la valoarea rezervei de aur de la Londra, pe care o estimează la 20 de miliarde lei, analistul ține să sublinieze că aceasta ar fi putut servi la acoperirea în aur a masei monetare, a banilor. Prin sublinierile că aurul este cea mai bună acoperire din toate timpurile și că cei mai buni bani din lume sunt cei acoperiți în aur, analistul timișorean face trimitere la etalonul-aur, un sistem monetar ce nu mai există în prezent, când băncile centrale emit monedă fiduciară.
Etalonul-aur (în varianta sa clasică) este un sistem monetar în cazul căruia unitatea monetară a unei țări este definită printr-o anumită cantitate de aur fixă. Unitatea monetară și multiplii săi sunt reprezentate fizic de monede și bancnote. Sistemul se mai bazează pe două reguli: obligația de convertire oricând a semnelor bănești aflate în circulație în aur la valoarea fixată prin lege și circulația liberă a aurului în interiorul și exteriorul frontierelor naționale. Etalonul-aur are avantaje, dar si dezavantaje. Din categoria avantajelor amintim că el poate asigura, fără intervenția statelor, menținerea unor cursuri de schimb aproape fixe între țările care participă la sistem și reechilibrarea balanței plăților curente prin fluxuri de capital. În situația etalonului-aur, cursul efectiv dintre două monede naționale se obține pe baza raportului dintre cantitățile de aur din definiția lor legală (paritate), ajustat în sus și jos, de o manieră limitată, ca efect al cererii și ofertei. În ceea ce privește dezavantajele, putem sublinia, în primul rând, costul ajustărilor pe care le impune sistemul, țările cu deficit de aur trebuind să recurga la deflație pentru stabilizarea cursului de schimb (printre altele, politica respectivă implică scăderea salariilor). Un alt dezavantaj este acela că, prin ancorarea masei monetare de o cantitate limitată de metal prețios, băncile centrale nu pot acționa ca împrumutător de ultimă instanță în cazuri de criză financiară pentru a oferi sistemului bancar lichiditatea necesară. În mod egal, în situația unei perioade de recesiune, băncile centrale vor fi impiedicate să recurgă la creșterea masei monetare pentru a promova creșterea economică.
Etalonul-aur a fost adoptat de Marea Britanie în 1821 și s-a extins treptat în Franța, Germania, SUA și în multe alte țări. La granița dintre secolul XIX și secolul XX, numeroase state își defineau moneda printr-o anumită cantitate de aur. Etalonul-aur a fost desființat în 1914, înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. El fost restabilit treptat începând cu anul 1928, dar multe țări confruntate cu un deficit de metal galben au trecut la un etalon aur-devize, introducand în rezervele lor dolari SUA și lire sterline, alături de aur. Devizele respective erau convertibile în aur la un curs de schimb fix. Etalonul-aur s-a prăbușit în timpul Marii Depresiuni din secolul trecut, fiind urmat de o perioadă de război monetar (țările au recurs la devalorizări competitive în serie în încercarea de a câștiga cotă de piață) și de regimuri de tranziție, printre care îl menționăm pe cel adoptat la Bretton Woods în 1944.
Sistemul de la Bretton Woods impunea țărilor aderente un sistem de cursuri fixe, dar ajustabile, pentru a sprijini comerțul internațional si, prin aceasta, dezvoltarea economică a statelor. Pentru a avea o referință comună care să susțină realizarea obiectivelor mai sus enunțate, monedele naționale au fost din nou legate de aur, prin definiții legale. Totodată, SUA si-au luat angajamentul de a menține un raport valoric fix între aur și dolar (1 uncie de aur = 35 dolari SUA) și de a asigura convertibilitatea liberă a monedei americane în metal galben. De reținut că, prevederea privind convertibilitatea era aplicabilă numai băncilor centrale străine, persoanele de pe teritoriul american neavând dreptul de a cere răscumpărarea în aur a semnelor monetare aflate în posesia lor. Celelalte țări stabileau un curs fix al monedei lor față de dolar (existau limite strânse de fluctuație față de paritate), ce putea fi ajustat doar în cazul unor dezechilibre fundamentale. Dolarul SUA devenea moneda-cheie a sistemului (‘la fel de bun ca aurul”), servind ca referință în tranzacțiile internaționale și ca activ de rezervă. Toate aceste caracteristici ne permit să clasificam sistemul drept unul bazat pe etalonul aur-devize. (“gold-exchange standard”).
În 1971, pe fondul micșorării rezervelor de aur și al unor dezechilibre de balanță de plăți, SUA au renunțat la legatura dintre dolar și aur. Ca urmare, sistemul de la Bretton Woods a fost abandonat și țările lumii au trecut la cursuri de schimb flotante și la un sistem monetar fiduciar, ce se caracterizează prin faptul că monedele naționale nu sunt acoperite de o marfă (aur), ci au valoare pentru că prin lege s-a stabilit că trebuie acceptate ca mijloc de plată. În noul sistem, masa monetară nu e limitată de stocul metalic de aur deținut pentru acoperirea sa, băncile centrale din țările lumii controlând volumul acesteia. În linii mari, contrapartidele masei monetare, care surprind diferite operații sursă de creație monetară, sunt creanțele externe (se includ aici dețineri în devize) și creditul intern.
Leul românesc este o monedă fiduciară și, prin urmare, nu poate fi răscumpărat contra unei anumite cantități prestabilite de aur fin. Din cele de mai sus, rezultă că afirmațiile analistului privind posibilitatea acoperirii masei monetare/biletelor bancare din România cu aur, cea mai puternică acoperire din toate timpurile (emfaza ne aparține), nu se susțin.
Afirmație falsă nr. 17: [n.n. Emitere] neinflaționistă, validă, solidă. …”.
O să-l dezamăgim pe analist, dar trebuie să spunem că și sistemul etalon-aur s-a confruntat cu problema inflației.
Afirmație falsă nr. 18: Interesul național este ca aurul românesc să se întoarcă în țară, să fie folosit ca activ și pe baza lui să se emită moneda românească acoperită în aur. Este un lucru firesc, elementar.
Indiferent care este locația geografica a aurului la care se face referire, acesta este reflectat deja în bilanțul BNR ca activ, este “folosit ca activ” pentru a folosi cuvintele analistului. În ceea ce privește utilizarea aurului respectiv ca “acoperire” pentru emiterea de monedă românească am arătat deja de ce acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic în condițiile existenței sistemului de monedă fiduciară, oricât de “firesc” și de “elementar” ar fi aceasta pentru analist.
Înainte de a continua analiza interviului, voi face o mică voltă. Ziarul Financial Times (luni 29 aprilie 2024), a publicat, pe o întreagă pagină (pag. 15), un interviu luat lui Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel și fost economist-șef al Băncii Mondiale. În calitate de cititor, mi-a reținut atenția un amănunt: reporterului i s-a cerut înainte o listă cu întrebările, întrucât celebrul economist dorea timp pentru a-și pregăti răspunsurile. Reacția reporterului a fost: “Criticii lui Stiglitz ar putea râde: nu s-a pregatit el în ultimele trei decenii?”. Tot acest episod arată însă un intelectual persoană publică, conștient de calitatea sa de formator de opinii, calitate în care este preocupat să nu greșească și să-și bazeze afirmațiile pe informații verificate și la zi.
Mă întorc acum la interviul profesorului timișorean remarcând noi și noi inexactități:
Afirmație falsă nr. 19: “..germanii și-au repatriat tot aurul din America. Germania țară învinsă în al doilea război mondial”
Afirmația legată de aurul monetar german este greșită, ceea ce denotă o documentare deficitară. Bundesbank, banca centrală a Germaniei, a repatriat doar o parte din aurul deținut la Fed New York, metal prețios obținut, în principal, ca urmare a excedentelor de balanță comercială generate după al Doilea Război Mondial de această țara în relația cu SUA. La 31 decembrie 2023, rezervele oficiale de aur ale Germaniei erau în valoare de 3.353 de tone, cu următoarea distribuție geografică: Deutsche Bundesbank Frankfurt – 1.710 tone, Fed New York – 1.236 tone, Banca Angliei – 406 tone (Sursa: Raportul anual 2023 al Bundesbank). Deci, aproape jumătate din rezerva de aur monetar a Germaniei este ținută în străinătate, inclusiv în Statele Unite.
Afirmație falsă nr. 20: “Rusia a pornit de la zero, să stiți. În zece ani a făcut 2300 de tone”.
Din nou o informație eronată. Rusia nu a pornit de la zero, întrucât în octombrie 2014 avea în rezerva oficială aproximativ 1.112,5 tone metrice de aur, pentru a ajunge, după suișuri și coborâșuri, la cantitatea de 2329,6 tone metrice în ianuarie 2023 (Sursa: Statista).
Afirmație falsă nr. 21: “..în structura rezervelor definiția corectă este aur plus devize”.
Rezervele internaționale ale Romaniei (ce urmează definiția FMI) cuprind deținerile valutare, alte active denominate în monedă străină, rezervele de aur, drepturile speciale de tragere (DST) și poziția de rezervă la FMI.
Afirmație falsă nr 22: “și de ce a iesit scandalul dintre de Gaulle și americani? Pentru că de Gaulle s-a dus cu [bani de] hârtie și a spus: Vă rog să-mi dați acoperirea în aur a acestor hârtii. Și pe urmă, după câteva luni, de Gaulle a dispărut. Aceasta e o realitate. Au apărut grevele studentești și pe urmă de Gaulle a dispărut. ..Asta e istoria, nu știm motivele, poate s-a îmbolnăvit etc. Era prea în vârstă.”
Afirmația privind “dispariția” președintelui Charles de Gaulle (nu e clar dacă e vorba de dispariția fizică sau din viața politică) are un iz conspiraționist, prin legarea unui astfel de eveniment de existența unor divergențe anterioare în plan economic ale politicianului francez cu guvernul american. De precizat că argumentul adus în susținerea afirmatiei, nu este unul serios, fiind de tipul “post hoc ergo propter hoc” (după aceasta, deci din această cauză), fără a demonstra însă o legatură de cauzalitate. În ambele situații enunțate anterior, se știu motivele. Grevele studenților din mai 1968 au condus la o miscare mult mai largă de protest în Franța. Pentru rezolvarea crizei, a fost dizolvată Adunarea Națională și au fost convocate alegeri legislative. Aceste alegeri, din iunie 1968, au fost un triumf pentru partidul gaulist, care a obținut 358 din cele 487 de mandate parlamentare. Retragerea din funcție a generalului de Gaulle s-a datorat faptului că acesta, în încercarea de a influența rezultatul referendumului din 27 aprilie 1969 privind transferul unor puteri către regiuni și Senat, a anunțat în avans că va demisiona dacă acesta nu va trece. Ca urmare a faptului că propunerile din referendum au fost respinse cu o majoritate de 52,41 % din voturi, de Gaulle a luat decizia de a ieși din viața politică, ducând în continuare o viață retrasă. În ceea ce privește dispariția sa fizică, aceasta s-a produs în 9 noiembrie 1970, la reședința sa de la țară, datorită unui anevrism.
Afirmație falsă nr. 23: “Mai mult, decizia de repatriere a aurului a fost aprobată, după câte știu, și de Curtea Constituțională.”
Curtea Constituțională a României nu are în atribuțiile sale să aprobe sau nu o decizie de repatriere a aurului. Această instituție se pronunță asupra aspectelor de constituționalitate ale unor prevederi legale.
Afirmație falsă nr. 24: Acesta este adevărul legat de falsa problemă care s-a creat. Mai bine îl ținem acolo [n.n. – aurul], că e un gaj, mai bine să nu ne punem rău cu britanicii, că stiți cum e, capul plecat etc”.
“Falsa problemă” invocată de analist, în contextul unei referiri la repatrierea aurului de către țări europene din proximitatea României, nu există. BNR nu are aur la Banca Angliei pentru a se pune bine cu britanicii, nici nu a invocat acest motiv sau pe cel al gajării drept argumente pentru a evita repatrierea rezervei sale de metal pretios din strainatate, așa cum pare a sugera profesorul timișorean. După cum arată raportul anual 2023 al BNR, aurul respectiv nu este gajat și nici nu există restricții la repatrierea acestuia, această operațiune putând fi făcută oricând la inițiativa BNR sau la eventuala solicitare a legiuitorului român. Trebuie însă reiterat că BNR menține aur în custodie la Banca Angliei pentru diversificarea riscurilor (riscul geopolitic este în crestere) și pentru a putea beneficia, ca și alte țări, de avantajele utilizării activului respectiv pe piața financiară londoneză, dacă va fi nevoie.
Este adevarat că în anii recenți s-a observat o mișcare de repatriere a aurului monetar de către țări europene, dar, cu puține excepții, băncile centrale ale acestora își mențin politica de diversificare geografică a locațiilor de păstrare a aurului.
În 2019, Banca Națională a Poloniei a relocat 100 de tone de aur de la Banca Angliei în seifuri de pe teritoriul polonez, însă aproximativ 124 de tone de metal galben au rămas în continuare la banca centrală a Marii Britanii. Austria are o rezervă de 280 de tone de aur, cantitate neschimbată din 2007. În 2018, banca sa centrală (OeNB) a repatriat 90 de tone, astfel încât în prezent 140 de tone de aur sunt ținute în țară, iar alte 140 de tone sunt păstrate în locații externe (84 de tone în Marea Britanie și 56 de tone în Elveția). Conform raportului său anual 2023, banca centrală a Olandei deține 612,45 tone de aur, active care sunt împărțite pe locații geografice după cum urmează: 31 % în seifurile băncii centrale olandeze, 31% la New York și 38% la Banca Canadei și Banca Angliei. În opoziție cu politicile băncilor centrale de mai sus, în anul 2018, Banca Națională a Ungariei (MNB) a repatriat o cantitate de 3,1 tone de aur de la Londra, ce reprezenta la acel moment întreaga rezervă oficială de aur a țării.
Poate exemplul cel mai sugestiv pentru politica de păstrare descentralizată a rezervei de aur și de divizare geografică a riscurilor este Elveția, țara cu cea mai mare concentrare de rafinării de aur din lume și cu o piață importantă de tranzacționare a metalului galben la Zurich. În anii recenți, rezervele de 1.400 tone aur ale băncii centrale elvețiene au fost ținute în Elveția (70%), la Banca Angliei (20%) și Banca Canadei (10%).
Afirmație falsă nr. 25: Politica monetară este un atribut al fiecărui stat membru al Uniunii Europene.
Fostul profesor universitar doctor și analist economic confirmă ideea avansată, cu oarecare îndoieli, de interlocutorul său că politica monetară este un atribut al fiecărui stat membru UE și că ea nu este decisă de Banca Centrală Europeană: “Da, [n.n.- atribut] al fiecărui Stat Membru, mai ales pentru țările care nu fac parte din zona euro”. În realitate, potrivit tratatelor europene, politica monetară în zona euro este atributul Băncii Centrale Europene. Țările membre ale UE din afara zonei euro (este și cazul României) sunt libere să-și conducă propria politică monetară.
Concluzii
Interviul analizat iese în evidență prin prezentarea unui număr mare de fapte care nu există. Aceste “realități alternative”, departe de a fi benigne și odată duhul scăpat din sticlă, sunt de natură să aducă deservicii imaginii băncii centrale, prin prezentarea distorsionată a activității sale, dar și educației financiare a publicului ce nu a beneficiat de o informare corectă. Sper că prezenta opinie a adus corecțiile necesare, contribuind prin aceasta la restabilirea adevărului în drepturile sale.
