Secolul XX este marcat de confruntarea intre democratie si regimuri totalitare; este marcat de doua razboaie cumplite, ce s-au purtat nu numai in Europa. In ambele confruntari, SUA au fost factor decisiv in inclinarea balantei de partea pacii si democratiei. Principiile declaratiei wilsoniene (a Presedintelui SUA, Woodrow Wilson) au calauzit un mers al faptelor catre “neatarnare” pentru numeroase popoare, intre care si romanii care traiau in imperiul austro-ungar, in Transilvania. Unirea Transilvaniei cu Romania face parte din procesul de realizare a unitatii nationale.
Tratatele internationale de acum o suta de ani au modificat geografie statala in Europa anuntand ceea ce avea sa se intample de-a lungul secolului trecut in diverse regiuni ale globului –miscari de independenta nationala si politica, decolonizarea.
Dupa primul razboi mondial
Marea Unire poate fi judecata avand in vedere istoria si contextul care au permis-o. Europa a fost ravasita secole in sir de neintelegeri intre statele mari, de rivalitati izvorate din ceea ce numim “balanta puterii”. De aceea, declaratia wilsoniana este relevanta si pentru ca a imaginat formarea unui sistem institutional (altfel decat Pacea Westfalica, Congresul de la Viena, sau Congresul de la Berlin) care sa previna un nou conflict de amploarea Marelui Razboi (cum a fost numit primul razboi mondial); este vorba de “Liga Natiunilor”, de la tribuna careia a avut discursuri de mare elocinta minstrul de externe roman Nicolae Titulescu. Nu a fost sa fie asa din varii motive, inclusiv pentru ceea ce poate cel mai influent economist al veacului trecut, John Maynard Keynes, a catalogat ca fi fost o eroare in constructia Pacii de la Versailles: magnitudinea despagubirilor cerute Germaniei, care au alimentat samanta revansismului si national-socialismului. Tratatele ce au urmat Marelui Razboi nu au impiedicat a doua mare conflagratie militara, care a avut teatre de operatiuni si in Asia, in Africa. Probabil ca izolationismul SUA (o ironie a destinului avand in vedere amintita declaratie) si neimplicarea lor in activitatea Ligii Natiunilor au facilitat miscarea fortelor revansarde in Europa, derapajele politice.
Intre 1918 si 1938, an de varf pentru activitatea sa industriala in perioada interbelica, Romania s-a dezvoltat prin mobilizarea resurselor interne fiind deschisa capitalului strain; un rol major in unificarea economica l-au jucat caile ferate care au strabatut Muntii Carpati (apropos de importanta infrastructurii pentru o economie!). Doctrina “Prin noi insine” (reprezentata de fruntasul politic Vintila Bratianu, de Stefan Zeletin si altii) a sustinut rolul capitalului autohton in dezvoltarea industriala, pentru reducerea decalajelor economice fate de Occident. Tara avea nevoie de capital pentru dezvoltare, din resurse interne si externe. Intr-un studiu de referinta in Economic Journal (in 1943), economistul englez Paul Rosenstein Rodan a formulat teza “Marelui Impuls” (The Big Push) necesar pentru a invinge capcana subdezvoltarii, ruralitatiea cronica, prin investitii masive. Altfel spus, era nevoie de o politica publica care sa mobilizeze resurse, sa tinteasca progresul industrial. Adica, ceea ce sustineau economisti in Romania in perioada interbelica avea temei. Dezvoltarea Tarii in perioada interbelica a fost afectata puternic de Marea Depresiune (criza financiara), dar intervalul 1934-1938 a consemnat un progres industrial major.
Dupa al doiea razboi mondial
Al doilea razboi mondial si actiuni ce l-au precedat au dus la demantelarea Ordinii asa cum fusese stabilita prin tratatele din anii 1918-1920. Interventia SUA in Europa in sprijinul coalitiei anti-hitleriste, directa si indirecta (prin ajutor economic acordat si Uniunii Sovietice) s-a dovedit decisiva pentru infrangerea Germaniei. Dar impartirea Germaniei si intelegerile intre marile puteri invingatoare ( Yalta are semnificatie mare) au condus la impartirea continentului pe doua aliniamente geopolitice, ideologice, de regim economic.
Noul sistem institutional international postbelic (ONU, aranjamentele de la Bretton Woods) au contat mai putin pentru dinamica politica si de securitate europeana decat aranjamentele Razboiului Rece: dialogul bilateral intre SUA si URSS (epitomizat de “telefonul rosu”), formarea NATO si a UE de o parte, a Tratatului de la Varsovia si CAER (ca organizate interstatala economica) de cealalta parte. Tratatul de la Helsinki (Conferinta pentru Securitate si Cooperare) face parte din aranjamentele Razboiului Rece intarind cele doua “sfere de influenta”.
In tarile comuniste s-a fortat industrializarea (urbanizarea), insa viciile structurale ale sistemului economic au condus la epuizarea factorilor de dezvoltare. Romania a incercat sa iasa din chingile unei specializari industriale dependente de agricultura (vezi Declaratia din 1964, respingerea Planului Valev), dar limitele sistemului de comanda si autarhia excesiva, mai ales in ultimul deceniu de existenta, si-au spus cuvantul.
“Razboiul stelelor” si superioritatea tehnologica a Vestului ca si marea chestiune politica (a libertatilor politice) au condus la prabusirea sistemului de comanda. Reactia de domino a avut loc la finele deceniului noua cand a cazut si regimul Ceausescu ca versiune de stalinism tarziu.
Dupa 1989, s-a deschis o perioada noua in istoria Estului caracterizata de sintagmal “Intoarcerea in Europa” (Return to Europe), care simboliza mersul spre democratie si economie libera.
Dupa 1989
“Sfarsitul Istoriei”, formularea simplista a lui Francis Fukuyama privind dinamici sociale si geopolitice dupa caderea Zidului Berlinului, a subliniat totusi o realitate: sfarsitul marelui clivaj ideologic. Din ratiuni de securitate si compatibilitate economica, extinderea frontierelor NATO si ale UE catre Est a fost inevitabila. NATO si UE reprezentau pentru statele post-comuniste “Noua Ordine” in Europa –o ordine ce implica valorile democratiei si o apartenenta geopolitica clara, la Vest. Din acest unghi este de judecat intrarea Romaniei in NATO si in UE, parteneriatul strategic cu SUA, evolutia sociala, economica si politica dupa 1989.
Profesorul Bogdan Murgescu, autor al unei lucrari deosebite privind istoria economica a Romaniei (“Romania si Europa: acumularea decalajelor economice”, 2010, Polirom) vede perioada 2000-2017 ca fiind remarcabila din punct de vedere al reducerii decalajelor fata de Vest. Dupa date oficiale, PIB/loc al Romaniei (la paritatea puterii de cumparare) fata de media UE a ajuns la cca 63% in 2017 fata de sub 30% acum mai bine de 15 ani. Drept este ca Romania are o economie puternic mozaicata, cu infrastructura mult sub necesitati, cu dimensiune rurala inca pronuntata, ca a suferit un puternic exod de capital uman, iar institutii si politici publice subperformeaza.
Dar Romania nu se rezuma la politici si institutii publice, la guverne; ea inseamna milioane de cetateni care incearca sa isi faca treaba cat mai bine pentru a avea o viata decenta, multe zeci de mii de intreprinzatori ce cauta sa reuseasca in afaceri potrivit filosofiei lucrului bine facut, zeci de mii de tineri care exceleaza in domeniul IT si care au trecut prin realizari frontierele Tarii, o generatie care a crescut in libertate si se bucura de posibilitatea de a invata si exprima fara oprelisti ideologice, organizatii civice care sunt preocupate de soarta comunitatilor, etc. Romania inseamna si milioanele de cetateni care muncesc in strainatate si care simt spiritul Uniunii prin ce are mai bun aceasta. Harta progresului Tarii este vizibila; situatia putea fi mai buna, dar putea fi si mai rea. Un contrafactual ar servi in judecarea faptelor: cum ar fi fost Romania daca nu ar fi intrat in NATO si UE.
Mize pentru viitor
Pentru Romania anului 2018, cu putin timp inainte de preluarea presedintiei Consiliului UE, miza europeana este uriasa. Dar nu numai pentru ea. Criza financiara globala, criza zonei euro, schimbari tehnologice (inteligenta artificiala, robotizare, etc) ce aduc incertitudini mari, presiunea imigratiei si evolutii demografice, neputinta unor guverne de a livra bunuri publice esentiale, au creat un context extrem de complicat, adesea exploziv. Uniunea se confrunta cu tensiuni sociale generate de erodarea tesutului social, populismul si extremismul sunt in ascensiune; exista curente de fragmentare in diverse straturi sociale si politice, miscari secesioniste, zona euro are un design inca defectuos, politici publice sunt tributare unei intelegeri mioape a globalizarii prin neglijarea efectelor mai putin bune, chiar rele, etc. Cand si pe blogul FMI se vorbeste despre nevoia unui “nou contract social” (Camila Andersen, 30 noiembrie,.a.c) intrucat multi oameni sunt speriati de “insecuritate economica”, are sens sa meditezi la ce s-a stricat in masinaria sociala. Notabil este ca banci centrale mari leaga dinamica economiei de distributia veniturilor, ceea ce era greu de gandit (ca abordare) cu nu multi ani in urma (deci nu numai un Joseph Stiglitz, Thomas Piketty, Emmanuel Saez, etc). Exista si o ingrijorare in crestere fata de efecte ale schimbarilor climatice.
Are loc si o slabire a cadrului multilateral instituit dupa al doilea razboi mondial, creste protectionismul, rivalitati geopolitice se acutizeaza in conditiile ascensiunii economice, tehnologice si militare a Chinei, a resurectiei militare a Rusiei. De rau augur si pentru multi incomprehensibila este gama de dezacorduri intre SUA si UE, in domeniul economic si chiar strategic.
Romania are de ce sa ramana atasata spiritului euroatlantic, chiar daca sunt tot mai multe voci ce vorbesc despre “suveranitate europeana”, in sensul reducerii dependentei de alonja militara si economica a SUA. Problemele de fond ale Europei (ale Uniunii) nu sunt induse in principal de politica Washington-ului, sau de Brexit, ci de propriile slabiciuni. Fara reformarea zonei euro, fara a regandi politici publice in UE care sa incerce sa repare tesutul social (a se vedea si Raportul Sapir din 2004, Raportul Monti din 2010), fara ca elitele sa arate mai multa empatie fata de cetateni si sa promoveze sentimentul de “echitate”, fara a reduce deficitul democratic in functionarea unor institutii, tensiunile din Uniune se vor adanci. Opereaza si un fel de autism politic, chiar aroganta, la nu putini lideri, ce nu fac decat sa alimenteze euroscepticismul si neincrederea in Uniune, tensiunile sociale. In loc sa incerce sa “capitalizeze” iesirea UK din UE, unii lideri europeni ar face mai bine sa examineze atent probleme cu care se confrunta acasa. Si daca ne gandim la tentatiile autoritariste, “iliberale”, la disputa intre capitalismul de stat (China fiind principal exponent) si capitalismul liberal (ce nu exclude politici publice) obtinem o perspectiva mai ampla a mizelor si provocarilor pentru anii, deceniile ce vin.
Ce ordine la orizont?
Lumea se multipolarizeaza. Bipolarismului din timpul Razboiului Rece is se substituie gradual rivalitatea geopolitica intre SUA si China. Unde se va plasa UE intr-o ordine globala in schimbare, ce are multe neclaritati? Poate Uniunea obtine/recastiga solidaritatea si legaturi osmotice legate de valori si interese comune pentru a fi un actor cheie in lume? Cum vor putea fi conciliate interese nationale si identitati locale si “nationale” cu provocari si interese la nivelul Uniunii? Aici liderii europeni au da gasit raspunsuri credibile. Academia Romana a facut recent un apel la clasa politica autohtona avand in vedere momentul istoric si provocarile timpurilor. In Europa, in general, este nevoie de luciditate si decizie politica pentru a nu lasa ca evenimente urate sa copleseasca viata democratica si sa naruie sperantele oamenilor, sanse ale generatiilor viitoare. Elite politice au esuat in Europa interbelica. Istoria se poate repeta daca nu se actioneaza cu intelepciune si la timp in zilele noastre.
Romania anilor ce vin poate deveni mai buna, dar sansele sa fie astfel depind de ce se va intampla in Europa; o Romanie mai buna intr-o Europa (Uniune) mai buna este miza strategica pe continentul batran pentru anii ce vin. Si este greu de imaginat izbanda daca se va produce o decuplare de SUA.
Efatarea ca relevanta a Uniunii ar insemna disparitia Ordinii pe care s-au cladit sperantele cetatenilor romani inainte si dupa caderea sistemului totalitar. Si oricat de “stralucite” ar fi elitele politice, culturale si economice ale unei tari, ea are nevoie de aliati de incredere, de cursa lunga, mai ales intr-o lume asupra careia planeaza nori multi si incertudini tot mai mari. Trebuie subliniat totodata ca soarta UE si a NATO depinde esentialmente de ce gandesc si ce vor face centrele mari de putere din cele doua organizatii.
