Constatăm că Uniunea Europeană încearcă să intre de facto într-o agendă a propriei reformări, cu includerea efectelor Brexit mai ales asupra bugetului de funcționare și de susținere a politicilor acesteia. Se pare că preocuparea, dacă nu și competiția, alunecă mai mult spre cum se vor împărți resursele viitoarei finanțări multianuale între statele membre, 2021 – 2027. O știre legată de declarațiile miniștrilor de externe ai României și Poloniei (din 1 februarie a.c.) uluiește prin aflarea că doamna Vera Jourova, Comisar pentru justiție, condiționează alocarea de fonduri din viitorul buget de respectarea statului de drept. Citez din Reuters spre a nu geși: ”EU Justice Commissioner Vera Jourova said last week she had been tasked with “proposing a framework that would highlight the need to respect the rule of law” to benefit from EU funding in the bloc’s 2021-27 budget”.
Mă întreb de multe ori, prin experiența de negociator suficient de îndelungată cu Bruxelles-ul, până unde poate merge inventivitatea dacă nu voluntarismul (oare?) unora din interiorul birocrației UE de a recurge la astfel de conexiuni, evident respinse vehement de miniștrii Teodor Meleșcanu și Jacek Czaputowic pe un motiv clar: legarea primirii de fonduri de ”alte elemente” constituie, pe bună dreptate, o gravă violare a tratatelor UE și a principiilor fundamentale ale UE. Poate cei care primesc sau își propun astfel de ”sarcini” (had been tasked with) ar fi bine să se gândească la contribuția actelor lor la accelerarea forței centrifuge cu care se confruntă deja Uniunea, adică dezintegrare. Sau, poate ar trebui să credem că astfel de ”sarcini” fac parte din politica de selecție a unei Uniunii cu mai multe viteze, respectiv de eliminare a celor care persistă în a rămâne la periferie. Dacă astfel de obiective vin de la o parte din membrii Consiliului European ca mesaje subliminale, este și mai grav, întrucât interferența politică a celor din nucleul Uniunii anticipează ceea ce este mai rău.
Nu vrea să apreciez judecățile Comisiei cu privire la unii din copii răi ai UE, printre ei fiind mereu admonestată și România. Ceea ce mă intrigă este ineficiența comunicărilor reciproce, cele oficiale, în a îndrepta ceva dacă este de îndreptat, pe baza unor observații punctuale, pe texte de lege și materie concretă, şi nu aprecieri generale induse de binevoitorii observatori care îşi arogă calitatea de a fi vocea civică. Rețin însă din recenta conferința de presă comună de la Bruxelles, Președintele României și Președintele Comisiei Europene, unele declarații politice care cred că sunt egal valabile la Bruxelles și la București. Jean-Claude Juncker și-a exprimat încrederea în președintele României și capacitatea sa de a aduce România mai aproape de Europa, eu adăugând din toate punctele de vedere, în înțelegerea mea. Klaus Iohannis, cu referire la MCV, a menționat că cei doi au căzut de acord ca în timpul mandatelor lor să încheie cu succes respectiva procedură întrucât, și citez din transcriptul în limba engleză,: ”Romania has achieved significant success in strengthening its institutions, in consolidating the rule of law and the independence of the judiciary”.
În legătură cu MCV-ul pe care îl consider un instrument discriminatoriu aplicat României, și pe fond și pe o perioada de timp prea îndelungată, este de mirare că nu s-a negociat să fie simetric, adică aplicat tuturor statelor membre. La negocierile acordului de asociere, tot României i s-a pus în față un proiect de articol care a apărut din neant, acesta nefigurând în acordurile similare deja negociate cu țările de la Vișegrad. Acesta se referea la desființarea acordului de asociere pe motivul dacă numai și numai România, pe parcursul implementării lui, nu respecta statul de drept, drepturile omului, economia de piață etc. Atunci, în 1992, când eram la începutul tranziției sistemice, am reușit să convingem că un astfel de articol ori se aplică tuturor părților contractante sau nici uneia. Am reușit prima variantă, pentru că într-un acord bilateral (România – CEE, la vremea respectivă) părțile se tratează egal și cu respectul cuvenit. Desigur, chiar cu acceptarea MCV-ului de către România, ar fi fost bine să mai fi fost recitită (acum pare târziu) Anexa IX de la Protocolul de aderarea, intitulată ”Angajamente specifice asumate şi cerinţe acceptate de România la încheierea negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004 (menţionate la articolul 39 din protocol)”. Erau niște termene acolo care, dacă erau respectate așa cum fuseseră negociate, nu duceam acum povara MCV-ului și cea a neintrării în Spațiul Schengen. Lecția este simplă, am pierdut mereu oportunități în favoarea noastră, nevalorificate prin neseriozitatea noastră.
Sunt încurajat și de faptul că pe tema aderării României la zona euro, cei doi președinți vor lucra împreună pentru acest demers și, aș completa, că sunt puse la dispoziție, dacă solicităm, ca expresie a unui interes pragmatic și nu teoretic, instrumente de ajutor, unul fiind Programul de sprijin pentru reforme structurale. Din păcate, din acest program, până acum, nu s-a tras nici o asistență tehnică pe tema adoptării euro deși sunt multe entități, în afară de BNR (care are un propriu comitet euro de ani buni), care ar trebui să o facă, în special cele care se ocupă de finanțe și administrația publică și locală. Probabil că știm teoretic foarte multe despre temă, dar suntem temători sau împiedicați să tratăm în mod serios demersul din punct de vedere practic. Sunt de acord cu multe din neliniștile exprimate de cei pe care îi consider cunoscători, dar din nou vremurile ne obligă la o gândire politică înainte de toate ca să ne protejăm economic. Cred că după 10 ani de la aderare la UE, rezultatul unui demers politic prin care au fost conștientizate obligațiile și transformările prin care urma să trecem ca stat cu calitatea de membru, ar fi trebuit să adoptăm și o cultură a integrării de tip european, începând cu modul de a privi munca și terminând cu calitatea guvernanței, adică asiduitate în efort intelectual şi fizic cu recunoaștere în remunerație, disciplina economică și punctualitate pentru a bune bazele unei sustenabilități societale de care avem nevoie. Despre ceea ce nu am reușit, timpurile ne spun că ar fi bine să ne grăbim.
A adopta sau a nu adopta euro este o temă de schismă între statele foste socialiste care au aderat la UE după 2004. Nu fac comentarii, dar reproduc o știre pusă la dispoziția noastră de colegii de la Comunicare. Recent, un grup de economiști polonezi, inclusiv fostul guvernator al băncii centrale, Marek Belka, și un fost șef al bursei de capital din Varșovia, Wieslaw Rozlucki, au transmis guvernului polonez necesitatea urgentării începerii pregătirilor pentru adoptarea euro, având în vedere că integrarea europeană avansează. Din scrisoarea deschisă publicată în ziarul Rzeczpospolita, citez: ”Polonia trebuie să facă parte din acest proces dacă vrea să aibă un impact real asupra viitorului continentului unde se află. Dar și dacă vrea să se ancoreze permanent la Europa occidentală….. Ori vom fi în zona euro în viitor, ori în sfera de influență a Rusiei”.
La fel ca mesajele venite din Franța și Germania pentru accelerarea eforturilor de a reforma UE și de a face ca zona euro să fie cât mai rezilientă la crize, mă alături celor care spun că România trebuie să participe la acest proces prin pasul de a se apropia de nucleul Uniunii. Cineva trebuie să preia acest leadership, ca şef de proiect sau foaie de parcurs, alţii ca mine putem contribui cu experienţa şi ştiinţa noastră.
Necesitatea unei poziţionări pentru un destin comun în cadrul UE derivă nu numai din reformarea UE, ci şi din interesul ca România să devină pro-activă, în înţelesul de a fi în nucleul Uniunii, respectiv în Zona Euro, astfel ca, prin participarea directă la deciziile UE, să adreseze, din această poziţie, provocările interne ale Uniunii, inerente şi României, şi cele externe ale ei, mai ales de natură geopolitică, care afectează în mod direct România.
Lansarea proiectului de aderare la Zona Euro trebuie deschis ca un proces angajant şi asumat politic spre binele României şi făcut bine cunoscut partenerilor noştri. Numai o nouă gândire politică în abordarea pasului adoptării euro poate duce spre politici economice care să degajeze terenul de nerealizările în pregătirea noastră. Convergenţă înseamnă şi a ajunge la coerenţă. Aderarea la Zona Euro nu va avea loc imediat, dar trebuie folosită oportunitatea reformării UE prin a ne asuma şi iniţia pragmatic acest proiect şi de a ne alia la perspectivele şi instrumentele suport enunţate de Juncker. Juncker, la rândul lui, are nevoie de aliaţi politici şi de o reuşită, România urmând să fie un exemplu de succes.
Repoziţionarea României, dintr-o stare semi-contemplativă la ceea ce normează Comisia Europeană şi Parlamentul European şi de regulă un ”follower” tăcut în alianţe cu partenerii europeni, este absolut necesară în ideea de a beneficia deplin de instrumentele integrării (Spaţiul Schengen şi moneda unică) şi de a se ancora cât mai bine la demersul reformelor şi viitorul Uniunii. Această participare activă este chiar garantul de a merge mai bine și mai repede pe drumul ales, iar ancorarea nu poate fi gândită în afara implicării României în deciziile ce urmează.
Scenariul general pentru viitorul României nu poate fi decât acela de a fi în interiorul Uniunii cât mai aproape de nucleul acesteia unde se iau decizii. Aș vrea să nu cred în alternativa expusă de economiștii polonezi că aşa numita nepregătire a României în a adopta euro ar fi ”invitația” unora de a ne îndepărta de UE şi destinul acesteia. Pe drumul spre euro nu trebuie să pășim singuri, ignorând încrederea în partenerii noștri europeni. Cu unii dintre aceştia ar trebui să fim mai fermi şi insistenţi atunci când se erijează în profesori severi, fără să fie atenți, inclusiv în propriul lor folos, la explicațiile elevului mereu pus la colț.
România este un stat membru cu drepturi și obligații depline în cadrul UE tocmai pentru a fi mereu pregătită în consonanţă cu standardele economice şi de securitate cele mai înalte ale Uniunii. Din această perspectivă cred că partenerii noștri înțeleg și știu că există o responsabilitate reciproc – împărtăşită, pe baza principiilor coeziunii şi solidarităţii, pentru a merge împreună și mai bine dar nu prin excluderea unora sau altora din varii motive, apărute parcă dintr-o bătălie cine este mai bun. Uniunea este unică şi puternică în sensul proiectului politic prin tăria tuturor statelor membre. Uniunea trebuie să funcţioneze pentru a reduce decalajele dintre statele membre, exact ceea ce prevăd tratatele.
Poate mă repet, dar în opinia mea, în contextul accentului pus pe preocupările de consolidare a zonei euro ca pilon de rezistență a Uniunii și a contextului geopolitic (bine sesizat de economiștii polonezi), decizia politică pentru România este de a depune eforturi pentru a se înscrie în scenariul mai mult împreună. Ea corespunde intereselor imediate ale României, de a fi la masa deciziilor bucurându-se de toate instrumentele şi politicile integrării, de a beneficia de sprijin financiar pentru proiectele de dezvoltare şi de adresarea vulnerabilităţilor economice fără a mai apela la FMI, de a-şi completa instrumentele de securitate naţională.
Remarcăm că acţiunea politică a statelor puternice din Uniune se va concentra prioritar de acum în acolo pe Zona Euro. Tocmai din cauza acestui interes concentrat, emanat de statele membre puternice ale UE și mereu evocat de acestea, s-a ajuns la tema Europei cu mai multe viteze, de fapt o partajare a ei într-un centru puternic şi dezvoltat, cel care impune regulile, şi o periferie vulnerabilă expusă unor decizii nu întotdeauna convenabile. Cum cei care merg încet nu pot să îi oprească pe cei care merg repede, diferenţa de viteză rămâne. Pornind de la mai puţin şi mai eficient, este de înţeles că se asigură României, prin politicile comunitare, şansa de a progresa în zonele rămase în urmă, iar de aici se poate intra credibil în dinamica împreună cu toţi mai mult, pentru a face faţă vicisitudinilor timpurilor noastre. Nu ne putem opri la constatările defetiste fără să nu provocăm începutul vindecării. Pentru România acest început trebuie instituţionalizat rapid printr-o voinţă politică la fel de tare ca cea care ne-a adus la aderarea de jure la UE.
