Apariția ideilor despre cum trebuie „reparat” sistemul monetar-bancar pare să se intensifice și să se răspândească peste tot în lume. De exemplu, recent, 110 mii de semnatari ai unei petiții obligă Elveția la un referendum în care elvețienii să răspunda dacă sunt de acord cu introducerea rezervelor minime obligatorii de 100 la sută. Adică, în alți termeni, să răspundă dacă sunt de acord cu eliminarea practicii actuale prin care băncile comerciale acordă credite prin crearea de depozite ex nihilo, atât timp cât sunt solvabile, și înlocuirea ei cu un sistem în care banii sunt, în ultimă instanță, creați de guvern.
Din punctul meu de vedere, așa cum voi arăta mai jos, punerea rezervelor obligatorii la 100 la sută nu corespunde nevoilor de dezvoltare economică pe care le are societatea din orice țară. Ideea nu este însă nouă. Chiar și economiști iluștri, cum ar fi Irving Fisher, Henry Simon, Frank Knight, unii dintre ei membri ai Școlii de la Chicago, adică ai unei școli economice liberale, au făcut o asemenea propunere în 1933 (așa numitul Chicago Plan). Recent, Benes și Kumhof (2012), de la Fondul Monetar Internațional, au verificat avantajele Planului de la Chicago, așa cum au fost ele prezentate de Fisher (1936)[1] prin încorporarea unui sistem bancar într-un model DSGE pentru SUA și au arătat că toate beneficiile se confirmă.
Lucrarea prezentată în Benes și Kumhof (2012) este o contribuție remarcabilă la cercetarea în domeniu și confirmă în mod riguros efectele pe care Fisher le-a obținut fără a utiliza un model. Totuși, dincolo de acest rezultat, nu este deloc clar dacă beneficiile remarcate de Fisher și cele suplimentare identificate de Benes și Kumhof (2012) întrec pierderile care ar apărea din renunțarea la sistemul actual. În viziunea mea, sistemul prezent este cu mult mai apt să stimuleze mai multă concurență și inovare și, astfel, mai multă bunăstare decât un sistem nefracționar.
Preocuparea de a reglementa excesiv sistemul bancar (dar și alte industrii), inclusiv prin eliminarea rezervelor fracționare (adică introducerea rezervelor de 100 la sută) arată cât de mult poate să influențeze o criză financiară mințile oamenilor, confirmând teoria că pierderile (cele produse de criză) cântăresc mai greu decât beneficiile (produse de o bulă financiară sau de un boom economic) în deciziile oamenilor. Sau, în cuvintele lui Tversky și Kahneman (1981, p. 454), cei care au creat teoria[2], aceste preocupări arată că „răspunsul la pierderi este mai extrem decât răspunsul la câștiguri.”
Din fericire, propunerile din Planul de la Chicago nu au fost luate în seamă de președintele Roosevelt. Sunt aproape sigur că și elvețienii vor respinge, înțelept, ideea ca băncile comerciale să nu mai dea credite prin creare de depozite. Discut totuși despre această idee deoarece ea îmi dă prilejul să subliniez din nou alte două idei, care par să nu fie larg recunoscute: (i) sursa ultimă a ciclului financiar este în ultimă instanță rodul euforiei, care ne cuprinde câteodată pe termen scurt, și care nu poate fi învinsă decât prin renunțarea la democrație. Susțin ideea că euforia este mai degrabă un activ al omului, „o pasăre cântătoare”, pe care, dacă am reuși să o sufocăm, am reduce bunăstarea; (ii) pe termen lung, așa cum am arătat în Croitoru (2013, pp. 85-88) ciclul financiar poate fi descris ca următoarea succesiune: rațiune-euforie-panică-rațiune, iar, așa cum subliniază Greenspan (2013), rațiunea predomină, coexistând cu euforia și panica.
Noi suntem autorii crizelor, nu băncile
Totuși, faptul că astfel de idei, care au o anumită doză de populism, alături de măsuri neinteligente de reglementare, fie țintesc să reducă, fie chiar reduc libertatea piețelor este îngrijorătoare. Mintea noastră colectivă pare să fie atât de mult pătrunsă de adversitatea față de libertatea piețelor financiare încât pare că ar trebui să te simți rușinat dacă, totuși, continui să crezi că această libertate a generat nemaiîntâlnita prosperitate de care ne bucurăm și că doar ea va putea să o genereze în continuare. Din ce în ce mai mulți par să nu înțeleagă că libertatea redusă a piețelor se traduce în sufocarea concurenței, a cărei consecință va fi încetinirea inovării, care se va reflecta în reducerea productivității, care, în final, va eroda baza economică a democrației.
Ideea/inițiativa de a elimina băncile comerciale din procesul de creditare și transferarea acestei funcții băncii centrale se bazează pe credința falsă că, astfel, vor fi împiedicate crizele financiare. Noi, românii știm cum este să ai rezerve obligatorii de 100 la sută: e ca în perioada ceaușistă, când banca centrală, și nu băncile comerciale, stabilea volumul creditului și acorda credite. Dar, dacă nu are vreo legătură privilegiată cu divinitatea, banca centrală nu are cum să știe care sunt cele mai eficiente afaceri din economie pentru a le credita. De aceea, creditele acordate de banca centrală diverșilor actori economici ar distorsiona alocarea resurselor, ceea ce ar duce la încetinirea creșterii economice și la pierderea de locuri de muncă.
În loc de soluții năstrușnice, ar fi mai utilă o discuție despre cum poate fi eliminată adversitatea păguboasă pe care publicul a ajuns să o aibă față de bănci în întreaga lume și pe care reglementatorii o transformă în exces de reglementare. Cred că un pas important în această direcție ar fi ca politicienii, care, la nivel mondial, au dat vina pe bănci pentru criza financiară din 2008, să-și recunoască propria vină în această privință, care este mult mai mare comparativ cu cea a băncilor. Ei ar trebui să explice cum, de-a lungul istoriei, au crescut deficitele bugetare și datoria publică la niveluri enorme, când, de fapt, ar fi trebuit să rămână prudenți, pentru a interveni atunci când, în mod inevitabil, afacerile private se prăbușesc din cauza naturii lor ciclice. În aceste situații, în care cererea privată se prăbușeșete, guvernele ar trebui să fie în poziția de a mări deficitele bugetare pentru a manține cererea agregată la niveluri normale.
În mod particular, în România ar trebui reamintit mai des că, oricât de imprudente s-au dovedit băncile noastre, ele au fost totuși suficient de înțelepte (e drept, și mai puțin sofisticate) pentru a nu se angaja în securitizarea frenetică și a nu ajunge în situația de a avea nevoie să fie ajutate de statul român cu banii contribuabililor, așa cum s-a întîmplat în țările dezvoltate. Dimpotrivă, după imprudentele creșteri ale cheltuielilor bugetare din perioada 2004-2008, inclusiv cu salariile și cu transferurile, când criza a venit, băncile au finanțat deficitele mărite ale guvernului. Cu toate acestea, băncile noastre se supun reglementărilor împovărătoare generate recent în întreaga lume. În plus sunt și în pericol să devină subiectul unor aberații ale reglementării, cum sunt legea dării în plată sau diversele scheme imaginate pentru a converti datoriile la cursuri valutare istorice. Aceasta nu înseamnă că băncile noastre nu au fost imprudente în anumite perioade sau că nu au avut anumite clauze discutabile incluse în contractele lor cu clienții.
Ceea ce nu se înțelege este că, așa cum au apărut până acum, tot așa, crizele financiare vor continua să apară și să corecteze comportamentele și modelele noastre de afaceri, indiferent de ce reglementări noi s-au adoptat de-a lungul timpului sau se vor mai adopta. Crizele apar deoarece oamenii cred că vremurile bune țin la nesfârșit și cer bani cu împrumut pentru a pune în practică proiectele lor, care pe măsură ce vremurile bune se extind, devin prea optimiste. Iar băncile, cuprinse în hora euforiei, le finanțează. Așa au făcut antreprenorii, consumatorii și băncile (finanțatorii în general) întotdeauna și așa vor face mereu. Așa cum vom detalia mai jos, acest model este repetabil.
Dând credite, băncile creează bani în economie, dar și datorii. Astfel, în perioadele de euforie se creează de obicei mai mulți bani și datorii decât în perioadele normale. Când intervine panica, pentru foarte multe firme sau gospodării îndatorate, apare un dezechilibru între venituri, care scad, și serviciul datoriei care se menține. Din acest motiv, bulele finanțate cu credit sunt și cele mai distrugătoare. Fiecare familie, bancă sau firmă confruntată cu dezechilibrul menționat va căuta să reducă datoriile, accentuând astfel recesiunea.
Euforia și panica sunt două forțe imbatabile ale pieței, care își au originea în natura umană. Ele sunt procese iraționale de asumare a riscului. Dată fiind natura lor, aceste forțe ale pieței nu vor putea fi suspendate vreodată de introducerea rezervelor minime obligatorii de 100 la sută sau de alte reglementări, indiferent de forma sau de natura lor. Dar, cu toate acestea, reglementatorii se aventurează întotdeauna în încercarea iluzorie de a stabili limite pentru o serie de indicatori, pe care agenții economici nu ar trebui să le depășească. Aceștia din urmă au însă propriile limite pentru indicatorii respectivi, în care cred în timpul euforiei și care întrec valorile reglementatorilor (Croitoru, 2013).
Totuși, euforia și panica sunt procese temporare de asumare a riscului, ceea ce înseamnă că există un alt proces care le oprește la un moment dat. Panica intervine pentru că nu există vreo altă forță sau autoritate care să întrerupă euforia. Dar după ce panica și-a încheiat rolul în ciclul economic, nu urmează din nou euforia. Fără nicio intervenție de la reglementatori, după panică urmează un proces rațional de asumare a riscului. Aici, prin proces rațional înțeleg „adecvarea mijlocelor alese pentru atingerea scopurilor ultime” (Mises, 1957, p. 267). Acest proces nu are inamici în reglementare. Aceasta este perioada pe care o iubesc reglementatorii, care, în mod eronat, nu văd în ea un proces rațional de asumare a riscului de către participanții la piață, ci rodul reglementărilor „corecte” elaborate de ei.
Euforici, dar mai degrabă raționali
Când muncesc pentru mai binele lor și al familiilor lor, oamenii sunt conduși de interesul personal. Acesta nu pare deloc a fi în concordanță cu o criză care apare după ce panica intervine pentru a întrerupe euforia. Ar trebui, deci, explicat cum se împacă procesul rațional de asumare a riscului, care a definit până în prezent epoca modernă, cu euforia și panica, procese iraționale de asumare a riscului. Cum este posibil ca interesul personal să nu fie rațional în mod permanent? Voi răspunde la această întrebare prin citarea unei părți dintr-o prezentare a mea făcută cu ocazia discutării cărții cu titlul „Curs de economie politică”, a lui Virgil Madgearu, la un seminar organizat la BNR. Tot textul care urmează este parte din acea intervenție.
O legătură între procesul rațional și cel irațional de asumare a riscului vine de la observația că iraționalitățile cum sunt euforia și panica prezintă anumite regularități. Această observație este cumva între două extreme. La o extremă este viziunea economiștilor clasici, la care există o permanentă raționalitate care conduce interesul individual pe termen lung exploatând regularitățile din trecut (modelul de acțiune fiind permanenta evaluare a rezultatului înmulțirii dintre beneficiile monetare și probabilitățile lor cantitative, iar erorile sunt pur și simplu întîmplătoare). La cealaltă extremă, este viziunea lui Keynes, pentru care comportamentul economic individual este un rezultat al „spiritului animal”, adică al unui „impuls spontan la acțiune mai degrabă decât la inacțiune, și nu ca rezultat al unei medii ponderate a beneficiilor cantitative înmulțite cu probabilitățile cantitative.” (Keynes, 1936, Capitolul 12, pp. 144-145). Descoperirile lui Freud, care era prieten cu Keynes, au influențat, probabil, această viziune. Prima viziune oferă o regulă în care erorile apar întâmplător, iar cea de-a două sugerează lipsa oricărui patern. Nici clasicii și nici Keynes nu au dreptate pe deplin.
Astăzi avem și o altă perspectivă. Ea a fost ajutată mult de cercetările lui Kahneman și Tversky din anii 70-80, care au arătat că oamenii iau decizii bazat pe euristici, pe hărți mentale, pe judecarea subiectivă a probabilităților. Mai plastic spus, „gândirea noastră este mai mult intuitivă decât silogistică” (Greenspan, 2013, p.14). Deci, de câte ori renunțăm să facem raționamente, lăsăm loc intuiției, care mai poate da greș, dar erorile au o anumită deplasare indusă de hărțile noastre mentale. Euforia, panica, frica și optimismul sunt mai degrabă comportamente iraționale care pot fi sistematic asociate cu anumite evoluții din economie, care sunt identificate ca bune sau rele, pe bază de experiență. Dar, ceea ce contează nu este iraționalitatea lor, ci repetabilitatea lor.
Știm că, episodic, euforia și panica apar. Dar din moment ce sunt episodice, aceste trăsături ale omului sunt dominate de rațiune în perioadele dintre episoade (concordanța dintre mijloace și scopuri). În modul în care înțeleg eu lucrurile, așa cum am subliniat mai sus, ciclul financiar se poate descrie ca repetarea secvenței rațiune-euforie-panică-rațiune (Croitoru, 2013). Sunt cercetări care arată că ciclul expansionist al creditului este precedat de perioade de creșteri ale productivității totale a factorilor de producție (Mendoza și Terrones, 2008). Dar productivitatea este influențată de tehnologie, care este, în esență, produsul unui proces rațional.
Greenspan observă că productivitatea a crescut în societatea omenească, astfel că putem spune că pe termen lung, rațiunea învinge (Greenspan, p. 14 și p. 16). Ea nu temperează euforia și panica, optimismul sau pesimismul, ci doar le precede și apoi le urmează. Pe total, așa cum arată istoria, perioada în care le precede este mai lungă decât cea în care este, într-o anumită proporție, suspendată. În acest sens, Bernstein (2015) are dreptate când spune că epoca modernă se deosebește de mileniile anterioare prin procesul rațional de stăpânire a riscului. El spune că „Dacă fiecare ar evalua riscurile exact în același fel, multe oportunități riscante ar rămâne neexplorate. (…) Gândiți-vă cum ar fi viața dacă toată lumea s-ar teme de fulgere, de călătoriile cu avionul sau de investițiile în firmele aflate la început de drum. Suntem, într-adevăr, foarte norocoși că nu avem același apetit pentru inițiative riscante.” (Bernstein, 2015, p. 113).
Concluzii
Nu este o contradicție între procesul rațional de asumare a riscului și euforie și panică. Ambele procese au loc, dar pe termen lung, rațiunea învinge. Dar euforia este cea care se suprapune cu creșterea creditării și care se încheie în cele mai multe cazuri cu crize financiare.
Euforia este o trăsătură a noastră, a oamenilor, dar nu apare în orice condiții. În comunism nu a fost niciodată euforie, iar nivelul de trai a fost relativ redus (Greenspan, p. 301). Noi, românii și ceilalți din fostele țări comuniste, știm asta din proprie experiență. În capitalism există și este precedată în cea mai mare parte a timpului de rațiune. Dar niciodată rațiunea nu poate preveni (suprima) euforia, pentru că, uneori, viitorul poate părea foarte bun, dând naștere optimismului excesiv. Încercarea de suprimare a euforiei prin reglementare excesivă, dacă ar reuși, ar fi o reușită doar pe teremn relativ scurt și nu ar face decât să reducă nivelul de trai.
Grija noastră nu trebuie să fie cum să suprimăm euforia prin reguli, ci cum să facem ca ea să aibă întotdeauna condițiile să apară. Aceasta înseamnă să avem grijă să păstrăm democrația iar, în cadrul ei, să nu avem reglementări excesive. „Creșterea nivelului de trai – spune Greenspan – cere inovatori care au anticipații nelimitate privind succesul și perseverență, indiferent de câte ori dau greș…Exuberanța (înclinația spre optimism) este indispensabilă – chiar dacă uneori duce la exces” (p. 301).
Toți acești inovatori exuberanți, dar indispensabili, au nevoie să fie finanțați, indiferent de câte ori dau greș. Pentru a putea oferi aceste finanțări necesare, piețele financiare trebuie să fie suficient de libere. Din păcate, prin încercările noastre de a evita euforia prin reglementări excesive ne îndreptăm într-o direcție greșită.
Bibliografie
Bernstein, Peter L. (2014), „Împotriva zeilor: remarcabila poveste a riscului”, Humanitas.
Benes Jaromir; Michael Kumhof (2012), „The Chicago Plan Revisited”, IMF Working Paper WP12/202 (August).
Croitoru, Lucian (2013), „Sfârșitul reglementării și ultimul reglementator”, Curtea Veche Publishing.
Fisher, Irving (1936), „100% Money and the Public Debt”, Economic Forum, Spring Number,
April-June 1936, 406-420.
Greenspan, Alen (2013), „The Map and the Teritory: Risk, Human Nature, and the Future of Forecasting”, Penguin Book, 2013.
Keynes, John M. (1936) [2008], „The General Theory of Employment, Interest, and Money”, published by Atlantic Publisher and Distributors (P) LTD.
Mendoza, Enrique G.; Marco, E. Terrones (2008), “An Anatomy of Credit Booms:
Evidence from Macro Aggregates and Micro Data”, NBER, Working Paper 14049
Mises, Ludwig von (1957), „Theory and History: An Interpretation of Social and Economic Evolution”, Yale University Press.
Kahneman, Daniel; Amos Tversky (1979), „Prospect Theory: An Analysis of Decision under Risk”,Econometrica, 47(2), pp. 263-291,(March).
Tversky, Amos; Daniel Kahneman (1981), „Framing of Decisions and the Psychology of Choice”, Science, New Series, Vol. 211, No. 4481. (Jan. 30, 1981), pp. 453-458.
Wicksell, Knut (1936), “Interest and Prices: A Study of Causes Regulating the Value of Money” [Original publication date: 1898], translated by R.F. Kahn, Macmillan.
[1] Benes și Kumhof au sumarizat astfel avantajele menționate de Irving Fisher (1936): (1) Un mult mai bun control al unei surse majore a fluctuațiilor ciclului de afaceri, a creșterilor și contracțiilor bruște ale creditului bancar și a ofertei de bani creați de bănci. (2) Eliminarea completă a crizelor bancare. (3) Reducerea dramatică a datoriei publice (nete). (4) Reducerea dramatică a datoriei private, din moment ce crearea banilor nu mai cere crearea simultană de datorie.
[2] În articolul citat în text, Kahneman și Tversky au rafinat o idee mai veche a lor explicată inițial în Kahneman și Tversky (1979). Ei au fost primii care au adus o critică extrem de puternică și foarte bine fondată teoriei anticipațiilor raționale. Totuși, cred că merită menționat că un mare economist care precizează încă din 1898 că, la aceeași magnitudine, pierderile contează mai mult decât câștigurile, a fost Knut Wicksell (1898). Wicksell avea această concepție și a aplicat-o în analiza avantajelor și dezavantajelor scăderii nivelului prețurilor, afirmând că „dacă avantajele și dezavantajele sunt cântărite unul față de celălalt, nu există nicio îndoială că cele din urmă sunt întotdeauna preponderente; atât pentru că fiecare perturbație asupra mecanismului social este un rău în sine, cât și pentru că un câștig datorat unei creșteri norocoase și neașteptate a venitului unui om este extrem de rar (scarcely ever) așa semnificativ ca și pierderea (injury) cauzată de o scădere neanticipată de o magnitudine egală.” (Wicksell, p.3).
