A fost prezentata o schita a strategiei de dezvoltare ca parte a Proiectului de Tara. Nu trebuie supradimensionat produsul oferit opiniei publice si nici subevaluat; el raspunde unei nevoi resimtite acut de-a lungul anilor: prioritati asumate si realizarea obiectivelor dincolo de cicluri electorale. Schita are prioritati si le bugeteaza. Sunt 16 domenii de actiune, 41 obiective si 90 de masuri, iar efortul, cum este masurat de autori, ar echivala cu cca 10% din PIB resurse necesare in 4 ani, din care aproape 70% ar fi cuprinse deja in bugetele ministerelor. Ar ramane 3,5% din PIB esalonati in intervaluli 2017-2020. Daca aceste prioritati vor fi internalizate de partide este de vazut intrucat exercitiul guvernarii nu se reduce la simple prescriptii tehnice, oricat de temeinice ar fi.
- Sunt aspecte ce merita sa fie avute in vedere in constructia acestei strategii.
- Aspecte conceptuale
- Cresterea efectiva a PIB-ului poate depasi cresterea potentiala (asa s-a intamplat intre 2001-2004) cand ceea ce numim gap-ul de productie este mare, ceea ce inseamna ca economia tureaza mult sub posibilitati in conditiile date, de-a lungul ciclului economic; este situatia si cand se revine dintr-o recesiune adanca.
- Nici gap-ul de productie nu este suficient de edificator pentru PIB-ul potential daca acesta din urma are in vedere rezerve de eficienta neutilizate; gap-ul de productie cum este estimat de modele macro (inclusiv in banci centrale) se refera la conditii existente, fara salturi de eficienta induse de reforme structurale, mobilizare de rezerve.
- Cand un program de masuri, cum este cel avut in vedere de Schita, este atotcuprinzator si are prioritati alese in mod judicios (aceasta ramane inca de vazut) se poate mari PIB-ul potential si, de asemenea, poate fi ridicata cresterea potentiala pentru o perioada de timp. De exemplu, digitalizarea si debirocratizarea pot creste PIB-ul potential si au efect pozitiv asupra cresterii potentiale pana se intra intr-o noua “normalitate”. Odata ce rezervele de eficienta se epuizeaza, cresterea potentiala s-ar plafona in lipsa unor factori precum cei mentionati mai jos.
- Cresterea potentiala depinde in primul rand de elemente functionale, comportamente, institutii; depinde de rata de investitie in economie, nivelul de economisire (in masura in care economia incearca sa se bizuie mai mult pe resurse interne), un regim fiscal care stimuleaza investitia si orientarea resurselor catre sectoare competitive (tradables), nivelul de bunuri publice (care inseamna cheltuieli bugetare), increderea in institutii, etc. Totul trebuie judecat in perspectiva dinamica, a formarii de avantaje competitive. Trecerea de la 3% la 5% crestere potentiala in mod durabil (asa cum se tinteste in Schita) trebuie sa aiba in vedere, in primul rand, asemenea factori.
- Calitatea institutiilor este determinanta pe termen lung, alaturi de acumularea de factori de productie. Institutiile fac parte din soft-ul (software) de functionare a economiei.
- Daca PIB-ul potential priveste hard-ul (hardware) sistemului, cresterea potentiala deriva din softul sau.
- Cifre cu care se lucreaza
- Constrangeri ale unei economii deschise, care face parte din Uniune
- Probleme majore pentru strategia de dezvoltare
- Economie si politica
- Observatii finale
In Schita se pune accent pe economia reala si pe notiunea de PIB potential. Dar PIB-ul potential nu este acelasi lucru cu cresterea sa potentiala. Aceasta distinctie nu este o pretiozitate semantica. Primul concept se refera la ce se obtine din utilizarea eficienta a stocului de resurse de care dispune o societate la un moment dat. Cresterea potentiala priveste rata de crestere maxima sustenabila a PIB-ului, adica o crestere cat mai inalta in condititii de echilibru inter-temporal. Pentru dezvoltarea pe termen lung cresterea potentiala este conceptul mai relevant. Este de mentionat in acest sens:
Distinctia evocata mai sus este de clarificat in Schita. Drept este ca masuri din zecile avute in vedere pot mari nu numai PIB-ul potential, ci si rata sa de crestere pe o perioada de timp. Dar, finalmente, pentru a se invinge “capcana venitului mediu” (middle income trap) este necesar ca in economia interna sa se investeasca mai mult, cu mai multa eficienta, sa creasca propensiunea de economisire, sa existe parghii de interventie publica care sa ajute resursele sa se miste catre sectoare de tradables cu valoare adaugata mai mare (politici industriale), increderea in institutii sa fie inalta astfel incat resursele sa nu paraseasca economia, ci sa fie investite.
Romania are o experienta nefericita cu politici prociclice si deficite bugetare si externe iesite din matca echilibrelor. Dar nu trebuie absolutizata teza ca facilitati fiscale nu sunt binevenite. Daca am colecta venituri fiscale cum se cuvine (sa ajungem la media altor economii emergente europene, de 33-34% din PIB) am putea incuraja si alte sectoare in afara de IT (chiar daca regulile Pietei Unice sunt extrem de restrictive). Sa luam, de pilda, cazul agricutlurii, unde fermierii autohtoni au de concurat cu cei din state din UE unde beneficiaza de sprijin considerabil mai mare (inclusiv subventii) si unde diverse forme de asociere reprezinta avantaje competitive.
Volumul si calitatea de bunuri publice sunt esentiale pentru cresterea potentiala. De bunuri publice de baza depinde si cresterea sectorului privat (asa numitul efect de crowding in). De aici decurge importanta nivelului cheltuielilor publice si, implicit, a gradului de colectare a veniturilor fiscale. Cu numai 27-28% din PIB venituri fiscale, la care se adauga 3-4% din PIB fonduri europene, este dificil de asigurat constructia de capital uman si fizic (gen infrastructura), mai cu seama componente ce nu sunt generate indeobste de sectorul privat. Strategia de dezvoltare trebuie sa puna gradul de colectare ca prioritate de prim rang, din punct de vedere economic si ca securitate nationala. Daca am ajunge cu venituri fiscale la peste 30% din PIB, am putea repeta experienta buna cu stimularea sectorului IT si am putea aloca mai mult pentru educatie si sanatate, am putea aplica o noua lege a salarizarii fara dureri de cap ca se strica stabilitatea macroeconomica.
Dezvoltarea inseamna sa folosesti si sa invingi pietele . Deschiderea economiei, mecanisme de piata trebuie combinate cu politici care sa crezeze avantaje comparative/competitive. Este o lectie a istoriei economice in lume, ilustrata si de experienta in UE. Economia libera hraneste spiritul antreprenorial si inovatia, dar exista, in acelasi timp, imperfectiuni ale pietelor, asimetrii, abuzuri de pozitii dominante, distributie de venituri si resurse ce poate afecta negativ textura sociala. Interventia publica in economie, prin diverse unelte, cauta sa dezvolte avantaje competitive.
Un exemplu ajuta intelegerea importantei cifrelor cu care lucram. Schita spune ca 3,5% din PIB ar reprezenta resurse suplimentare necesare pentru intervalul 2017-2020, restul de cca 70% din finantarea programului existand in bugetele ministerelor. Educatia la noi primeste in jur de 4% din PIB anual, ceea ce ne plaseaza intre ultimele state din UE28. Daca am tinti o cifra apropiata de media din UE (5,3% din PIB, in Danemarca si Suedia se ajunge la aproape 7%!) ar trebui sa alocam peste 4% din PIB in urmatorii 4 ani (cei acoperiti de Schita); numai cu aceasta actiune am depasi cifra mentionata de Schita ca fiind suficienta pentru finantarea intregului front de masuri.
Vedem ca lucrurile sunt mai complicate in privinta resurselor de care ar fi nevoie. Aceeasi logica se poate aplica si la sanatate, care este si ea domeniu vitregit in bugetul public — chiar daca cifre ale Bancii Mondiale arata ca sectorul public si cel privat aloca impreuna peste 6% din PIB pentru acest domeniu esential pentru calitatea fortei de munca, calitatea vietii. Daca am aloca pentru educatie si sanatate cate 5% anual am depasi in 4 ani dublul cifrei mentionate in Schita ca fiind necesarul suplimentar de resurse pentru intregul program.
S-a mentionat mai sus ca o strategie de dezvoltare, fie ea axata pe “economia reala”, nu poate fi o gandire de tipul unui tabel input-ouput, cu coeficienti tehnici; economia inseamna relatii functionale, care depind de inclinatii individuale si organizationale, ce se manifesta intr-un mediu supus unor constrangeri interne si externe.
Constrangeri externe se leaga de deschiderea economiei, gradul de indatorare intern si extern, gradul de dolarizare/euroizare, gradul de financializare, reguli ale apartenentei la o uniune (UE). Cele mai multe din aceste restrictii ne aduc in teritoriul echilibrelor macroeconomice.
Nu este usor sa faci o strategie de dezvoltare in conditiile globalizarii, deschiderii cvasi-totale a economiei, apartenentei la UE – care te obliga sa aplici regulile “pietei unice”.
Intr-un spatiu liberalizat in profunzime cum este UE, efecte de aglomerare si asimetrii puternice favorizeaza organizatiile, firmele, statele mai puternice. De aceea, o parte mare din bugetul UE este dedicata politicii de coeziune. Dar, aceasta politica intampina limite in reducerea decalajelor de dezvoltare. Nu intamplator, se manifesta un sindrom de reafirmare a intereselor nationale in interiorul UE pe fondul crizei economice si al insuficientelor Pietei Unice. In pofida restrictiilor izvorate din regulile Pietei Unice, o strategie de dezvoltare trebuie sa utilizeze mijloace de dezvoltare a avantajelor competitive. Piata, singura, nu rezolva chestiunea dezvoltarii/modernizarii unei economii.
Veniturile bugetului public sunt o chestiune vitala pentru dezvoltarea economica.
Forta scazuta a capitalului autohton. Cand ponderea capitalului autohton este mica in structura actionariatului devine relevanta distinctia intre PIB (GDP) si PNB (GNP) (produsul national brut). Cand repatrierile de profituri (venit net), pe fata si mascate, sunt semnificative si cand ponderea muncii salariate in PIB este scazuta are sens sa fii preocupat de aceasta situatie. Strategia trebuie sa o aiba in vedere.
Probleme ignorate de cercuri de afaceri: abuzuri de pozitii dominante pe piete (inclusiv in industria farmaceutica), practici rele (inclusiv in domeniul utilitatilor publice); finantarea dezvoltarii (crearea de pilda a unei banci de dezvoltare si capitalizarea mai buna a CEC); evaziune fiscala si evitare de plata a impozitelor (preturi de transfer); concurenta neloiala; protectia mediului; nevoia de politici industriale; exploatarea resurselor naturale (inclusiv a padurilor, unde este jaf….dincolo de problema ecologica)
Distributia veniturilor, care este nu numai foarte dezechilibrata (cu participarea muncii in proportie de numai 32% in PIB, intre cele mai scazute din UE), ci si o reflectare a sectoarelor in care avem avantaje competitive (in cea mai mare parte bazate pe salarii mici)
Profiturile unor firme nu inseamana automat dezvoltarea unei tari. Politica economica trebuie sa serveasca interesele tuturor cetatenilor avand obsesia alocarii bune a resurselor, a competitivitatii
Oricat am incerca sa expulzam criterii de filosofie economica din strategie nu este posibil, intrucat exista abordari majore de politici publice ce se bat cap in cap; una vrea sa minimizeze cheltuielile publice diminuand taxe si impozite la maximum, alta care urmareste volum mare de bunuri publice, inclusiv din ratiuni de solidaritate sociala. Distributia veniturilor este iar o chestiune ce tine enorm de filosofia economica impartasita (este de mentionat ca in UE, partide crestin-democrate au repere de echitate sociala in plaformele lor ideologice). O cale de mijloc nu este simplu de gasit intr-o tara cu problemele structurale pe care le are Romania. Oricum, este bine ca guvernul Ciolos are un program de combatere a excluziunii sociale, a abandonului scolar; aici este de notat pragmatism si luciditate in abordare.
Schita arata un front amplu de actiune. Este bine ca cetatenilor sa li se prezinte si o lista scurta de proiecte mari, esentiale pentru viata lor si care au sanse rezonabile de a fi realizate pana in 2020. Un decalog (10 obiective) ar fi un esantion mai palpabil pentru cetateni. Exemple de obiective ar fi terminarea autostrazii care leaga Romania de Vest si conexiuni cu Bania si Moldova, un sistem de irigatii bine pus la punct, racordarea la apa curenta si canalizare in mediul rural, centura Bucuresti-ului, fonduri marite alocate pentru educatie si sanatate in mod sistematic.
Schimbarea, dezvoltarea, sunt cu atat mai dificile cu cat reclama o alta functionare a tesaturii institutionale –o modificare de cultura institutionala, care sa ajute si lupta impotriva coruptiei, grija fata de resursele publice.
Strategia trebuie sa combine zona macro cu cea a reformelor structurale. De pilda, o reforma a salarizarii este o preocupare veche si trebuie facuta. Dar aceasta reforma trebuie sa tina cont de putintele bugetului public.
Politicile publice trebuie sa protejeze stabilitatea economica.
Demersul nu trebuie sa fie ghidat de prezumtia ca lucrurile sunt simple, ca singura provocare este de a convinge partide politice, grupuri sociale, sindicate, mediul de afaceri de “marele adevar”. Sunt numeroase intrebari la care nu avem raspunsuri clare. A le nega inseamna a nu fi onesti intelectual si responsabili in dialogul public. De aceea, consultarile ce vor incepe nu trebuie sa fie formale si nici grabite potrivit unui calendar electoral. Modestia si smerenia sunt cerute de vremurile prin care trecem. Elite cu presupusa “expertiza” au gresit copios in anii premergatori crizei financiare si dupa, iar respingerea unei mari parti a clasei politice, a unor politici publice, in lumea industrializata, in UE nu in cele din urma, priveste si elite intelectuale – ‘’expertii” cum ii numeste Jean Pisani Ferry (desi generalizarea nu este corecta avand in vedere gandiri diferite intre economisti privind radacinile crizei financiare si economice).
Romania are nevoie de o strategie de dezvoltare, care sa tina seama de conditiile noi din Uniune, de cele din economia globala, de nevoia de a ne bizui mai mult pe resurse interne, de a creste robustetea economiei autohtone. 2018 (o suta de ani de la 1918) si 2019 (anul cand Romania va detine presedentia UE) sunt motive in plus pentru un Proiect de Tara solid.
