Epigraf: Ex nihilo nihil!
Identitatea Economiei Monetare ca domeniu de reflecție s-a consolidat în contextul revoluției în cogniția economică stimulată de Keynes prin fundamentarea perspectivei analitice a Macroeconomiei. De altfel, comunitatea academică activă recunoaște ideea că Economia Monetară este un capitol relevant al Macroeconomiei[1]. De la fixarea aproape exclusivă în teritoriul tehnicilor bancare, specific perspectivei Microeconomiei, Economia Monetară a făcut saltul la nivelul rafinat intelectual al elaborării politicilor specifice sistemului, cotat deja ca având un rol determinant în crearea de valoare adăugată.
Dar, la drept vorbind, știința economică a contractat, odată cu inovația keynesiană, prima oară – și în mod fatal – virusul ideologiei politice, profilul de majorat epistemic venind cu o anemie persistentă care va face ca proiectul său de raționalitate să cunoască sincope după sincope. Avuția n-a mai rămas exclusiv efectul combinării factorilor productivi, ca formulă proprie nivelului microeconomic, ci a devenit progresiv funcția deciziei politice, efectivizare a politicilor macroeconomice, unde se injectează steroizii tranzacțiilor de putere intermediate de economia monetară. Guvernarea tradițională devine prevalent guvernanță economică, încet dar definitiv se realizează echivalența dintre putere și avuție, se amestecă – letal pentru individualism și concurență – principiile, procedurile și valorile clasice. În mod irațional se produce o echivalență dintre mijloace și scopuri, societatea pierde poziția de beneficiar al acțiunii economice, transformându-se în intermediarul economiei pentru distribuția avuției.
Într-un fel genetic, redat simbolic și de keynesienii care s-au travestit în monetariști, perspectiva keynesiană asupra ieșirii din crize economice se arată a fi, la începutul secolului actual, suportul intrării economiei monetare în faza confuzionării rolurilor în mecanismele economice, sectorul economiei reale fiind alimentat, spre exemplu, fără limite, cu „bani din elicopter”, o formulă recentă. Economia monetară începe să fie atotputernică și o virează spre viziunea care aruncă în aer corelațiile fundamentale, ca și sensul raționalității economice, de care s-a debarasat, devenind suficientă sieși. Ea trece însă dincolo de autonomie ideatică, servind izolarea sectorului monetar de corpusul economiei funcționale. Emblema acestei poziții este dată de monedosfera construită în jurul planetei, a cărei reproducere are loc în eterul speculativ, nefiind necesar să mai coboare pe pământ.[2]
Două au fost cauzele care au complicat, până la a ajunge o criză recurentă, funcția Economiei Monetare în a oferi înțelegere rațională asupra fenomenului monetar și asupra lumii banului: un fapt de natură politică, decuplarea valorii banilor de etalonul-aur, la începutul deceniului opt al secolului trecut și celălalt, de factură spirituală, reprezentat de mistica banului, reactivată de către curentul de gândire monetaristă. Renunțarea la etalonul-aur a dat peste cap eșafodajul conceptual clădit de Economia Monetară de aproape un secol, trecându-se la relativizarea reperelor de raționalitate, iar monetarismul a forțat izolarea progresivă a acestui corp de reflecție epistemică de mediul referențial al acțiunii economice, generând un torent de practici ce au frizat iraționalul.
Trebuie menționat, pentru a ne apropia de dimensiunile situației, și un moment cu implicații chiar mai radicale pentru modificarea funcției reflexive a Economiei Monetare, declanșat de apariția altor tipuri semnificative de finanțare, la începutul anilor ’90 , între altele extensia luată de bursă ca instituție de capitalizare, cu deosebire în vestul Occidentului. Intrarea pe teritoriul monetar-bancar a noi monștri, în rândul cărora trebuie enumerate, alături de sistemul burselor de valori mobiliare și băncile de investiții, fondurile de risc, a generat cea mai gravă deviere epistemică a Economiei Monetare, practic abandonarea exercițiului raționalității analitice și dezvoltarea practicilor abundente de raționalitate instrumentală, care au mistificat adevărul. Atenția s-a îndreptat aproape exclusiv spre validarea a ceea ce s-a dovedit a fi pur și simplu inginerii financiare și alimentarea cu rețete sofisticate a fenomenului speculativ. Este cazul cel mai ilustrativ al falsificării rosturilor discursului științific într-o disciplină economică.
Perla coroanei deturnării sensului rațional al inovației financiare a fost împingerea reglementatorului principal al domeniului, banca centrală, spre funcții exotice. Teza monetarismului de acord cu care inflația este exclusiv un fenomen monetar a fost motivul, bine susținut de o logistică specifică mișcărilor de gherilă ideologică, pentru a atribui ca funcție esențială băncii centrale controlul inflației, echivalent cu a atribui soldaților paza nălucilor. Pe lângă faptul că monetarismul, în forma lui tare, inițială, era o consecință a credinței că echilibrul general este rezultatul forței monedei de a favoriza corectitudinea prețurilor, cu deosebire a prețurilor produselor de consum, prin orientarea politicii monetare a băncii centrale pentru gestiunea rezultatului explicit al politicii fiscal-bugetare s-a făcut pasul neașteptat peste pragul după care funcționalitatea mecanismelor economice produce criză după criză. Practic, dispar reperele reale de echilibru, pe care se întemeia măsura rațională a raportării valorii la elemente nevolatile – adevărate puncte ale lui Arhimede în universul tranzacțional – iar economia monetară își asumă obiective de tutelare deopotrivă a guvernării și a economiei reale.[3] Țintele sunt efectele, nu cauzele.
Episodul inventării managementului mixului de politici, prin faptul că a favorizat doar formulele de gestionare a politicii monetare și a politicii fiscal-bugetare, a sporit evoluția negativă a mecanismelor economiei prin marginalizarea în primul rând a politicii industriale. Dar a apărut, din mitologia monetaristă, o posibilitate de asincronizare între politica monetară și politica fiscal-bugetară, prin faptul că banca centrală fiind independentă asigura o coerență în timp deciziilor ei, nelegate de aranjamente conjuncturale, pe când politica fiscal-bugetară este supusă logicii ciclurilor electorale.
În arsenalul instrumental al monetarismului, teoria mixului de politici s-a remarcat mai ales prin aceea că a încercat imposibilul medierii între obiective incompatibile. În background, gândirea monetaristă a văzut în managementul mixului o procedură pentru moderarea pozițiilor băncii centrale și ale guvernului – mai degrabă o așteptare decât o posibilitate. S-a lăsat câmp liber unei concurențe neprincipiale de inovare decizională, mai ales din categoria transferului de răspunderi, de la gestionarul cauzelor reale ale inflației – aproape exclusiv structurale, operabile prin politici industriale, de pildă, pentru adecvarea neinflaționistă a ofertei – la gestionarul formal al fenomenului, instituindu-se , în fapt, un algoritm suboptimal pentru raționalitatea celor două politici centrale ale mixului.
În siajul acestei teorii s-au dezvoltat formule intervenționiste, chiar discreționare, dar de un tip aparte, cumva generând o evoluție a formalismului, o culme fiind țintirea inflației, de temperare a creșterii unor prețuri prin mobilitatea produsă artificial a altor prețuri, model acțional greu de susținut în termeni de economie funcțională, unde pentru performanță se propune recurgerea la metode tip medicină medievală, e.g. „lăsarea de sânge” sau a tratarea otrăvirii cu otravă. Desigur, principial, viziunea mecanică, a vaselor comunicante, bunăoară, justifică un temei în percepția mersului corelațiilor din sistemul de prețuri, dar acest lucru nu face nimic diferit de ceea ce fac reflexele condiționate ale ceasornicarului, reglaje fine între tensionarea arcului și dinamica rotițelor. În consecință, echilibrul în sistemul de prețuri este considerat unul manipulabil, în baza unei credințe că fenomenul economic este determinist în sens fizic. Adică, simplu spus, falsificarea esenței obiectului științei economice.
De altfel, monetarismul, în variile lui personalizări și deghizări, s-a dovedit curentul ideatic cel mai puțin calificat în înțelegerea a ceea ce poate fi echilibrul în fenomenul economic. Pe lângă acceptarea echilibrului ca fiind o operație de reparare a unui mecanism, în variantele lui de la cumpăna mileniilor al II-lea și al III-lea, contaminate și de ideologia neoliberală, în multe situații cea libertariană, echilibrul a fost văzut ca egalitate contabilă, în manieră statică, privind doar stocurile, nicidecum fluxurile economice.[4] Consecințele de natură strategică au fost repede vizibile mundan ca austeritate, cu deosebire în situațiile în care constrângerile cantitative și respingerea stimulărilor, ca și o gestiune deficitară, cumva chiar abandonare, a stabilizatorilor automați, au făcut regula. Nu din alte surse au apărut modele acționale și decizionale care au favorizat crizele, succesiunea lor fiind de ordinul evidenței.
Originarea dezechilibrelor în comportamentele agenților mediului economic inspirați de viziunea monetaristă degajă concluzia că așa a fost posibilă cea mai intempestivă criză cunoscută în istoria economiei, declanșată în 2007 din sectorul financiar și bancar al Statelor Unite ale Americii și repede extinsă la nivel planetar, ca o criză complexă, de sistem, cu vădite aspecte societale. Ba mai mult, consecințele politicilor bazate pe ideile monetariste, permisive ideologiei libertariene a dereglementării, au produs si cea mai lungă criză economică din toate timpurile, a cărei manifestare e vizibilă și azi, după aproape un deceniu și jumătate, intensificată și de criza sanitară Covid 19.
Semnul succesiunii pronunțate a crizelor și durata neobișnuită a consecințelor specifice indică ceva mult mai profund decât a identifica inovarea financiară, ca și monetară și centrarea așteptărilor și aranjamentelor pe eficiența lor instrumentală cu însăși sursa crizelor. Cumva argumentativ rolul lor este de această natură, dar ele însele sunt rezultate ale unei realități complexe generată și justificată de teorii precum cea monetaristă, cu întreg alaiul de reconfigurare a misiunii instituțiilor, de la bani și banca centrală la criptomonede, de la active la derivative, de la certificare până la manipulare, de la afaceri până la speculație.
Culminația proceselor inspirate de teorii izolaționiste, în sensul că neagă corelații și interrelații cu sorginte rațională din țesătura acțiunii umane, limitând algoritmii deductivi ai interpretării lucrurilor exclusiv la asumpțiile lor, este reprezentată de fictivizarea valorii[5], ambalată în teoria financializării. Confuzia populară cu expresia virtualizării elementelor fundamentale ale acțiunii economice, ale creării de valoare adăugată în fapt, fictivizarea suportului real al fenomenelor și proceselor economiei monetare răstoarnă nu doar logica biunivocă, ci însăși esența rostului acțiunii umane, relevantă doar în ordinea concretă a vieții.
Consecința cea mai gravă a fictivizării valorii este îndepărtarea omului de propria condiție, structurată de muncă, lucru și acțiune, întreruperea alimentării motivațiilor de a face și a avea cu energia venită din funcționarea intersubiectivității tranzacționale și a participării la proiecte lucrative centrate pe nevoia stării de bine specifice umanității. S-a înlăturat întemeierea corectivă a naturii și condiției umane pe bunul-simț.
Partea cea mai alarmantă a evoluțiilor dinspre raționalitate, chiar instrumentală, spre iraționalitate procedurală a tensionat la maxim structura societății raportată la avuție, împingând liniile tendențiale ale economicității la nivelul de fictivizare a valorii peste pragul de la care se golește de conținut chiar funcția socială a economiei, frizând starea crizială în care nu mai este posibilă nicidecum stabilitatea socială. Explicația iminenței acestui risc maxim este încrâncenarea de a păstra fondul ideatic care a inspirat starea actuală, de a corecta mecanisme concepute să funcționeze pentru fictivizare, dincolo de limitele maxime ale raționalității, de a păstra linia de continuitate inspirațională, transpusă în instituții, mai degrabă decât de a face corecții de viziune și de sistem. Desigur, pare că se înfiripă tot mai perceptibil curentul care să salveze în ultimă instanță economia monetară de la condiția de gropar al economiei reale și al instituțiilor axate pe cerințele vieții trăite.
Semnale ale acestei evoluții corective vin din zona recalibrării perspectivei asupra agendei instituțiilor cu funcții normative, între care se detașează prin capacitatea de inovare sistemul băncilor centrale. La nivelul conceptual și decizional al băncilor centrale intervin opțiuni semnificative de repunere în discuție, cu intenții de corectare cel puțin, chiar a funcției atribuite până acum, fie chiar și prin faptul că s-a declanșat o dezbatere internațională. Pare tot mai evidentă înclinarea mediului intelectual propriu spre alegerea temelor cu scopul identificabil de a aproxima rostul instituției în contextul schimbat aproape radical față de debutul teoriei monetariste. Primul concept care are forța de atractor al schimbării viziunii, cel puțin în privința constituției băncii centrale, se arată a fi cel de stabilitate financiară[6]. În prelungirea acestei opțiuni evaluative, critice de nivel conceptual, se situează și preocupările de a limpezi strategiile bancare din perspectiva agendelor ideatice derivate din ecologism, ca formulă de a spori eficiența în rezolvarea crizialității generate de modelul industrial conceput pe externalități negative, care afectează condițiile naturale de bază ale vieții pe planetă.
Desigur, s-au activat și dezbateri mai vechi, cum ar fi trecerea la moneda digitală, chiar globală, și s-au repus în cadre coerențe inițiativele de a defini statutul criptomonedelor – expresia absolutizantă a fictivizării valorii inspirată de ideologia libertariană, promotoarea tezei renunțării la reglementatorul sistemului monetar, ca și unele segmente ale neomonetarismului – de a preveni efectele ei pentru spiritul rațional specific științei economice și pentru normalitatea comportamentelor moderate de raționalitatea acțiunii economice. Dincolo de recursul pragmatic la fintech, mișcarea criptomonedelor rămâne în penumbră, deși pe aspectele de fond ce implică mișcarea valorii lor tranzacționale este într-un întuneric de nepătruns, este vehiculul care face din speculație, ca și din schemele de afaceri piramidale, reperul unic al firmamentului monetar. Terminologia utilizată lasă să transpară etosul succesului personal țintit, unul vădit din subterana afacerilor.
Mai există ceva care arată că tendințele spre corecție în termeni raționali a economiei monetare sunt ultimative, în esență precarizarea profilului lucrătorului din sectorul financiar-bancar, scoasă în evidență pe eșalonul managementului de către criza începută în 2007, dar deja de ordinul evidențelor pe toate palierele de competență. Nu se poate invoca aici drept singură cauză a complicațiilor de înțelegere a mersului lucrurilor reducerea relației directe între partenerii de afaceri financiar-bancare, de unde s-ar fi primit semnale de adaptare, nicidecum digitalizarea operațiilor tradiționale, ci faptul că centrele cu influență conceptuală și în privința practicilor au opțiuni marginale în materie de raportare a muncii lor la valorile consacrate în timp, top-managementul provenind în mare parte din eșaloane antisistem, inspirate de tendințe culturale din subsolul experiențelor istoriei. Preferința lor pentru colorarea cu teme și obiective exotice, pentru un sector care funcționează performant exclusiv pe încrederea socială în instrumentele arhitecturii sale, este la ordinea zilei. Suficientă pentru edificare aș indica nebulozitățile limbajul utilizat, inițiativele în a inventa structuri funcționale care să paraziteze activitățile-cuore și altele.[7]
Revenirea la orientarea așteptărilor după ideologii progresiste, în bună măsură și în absența spiritului civic critic și al confuziilor de înțelegere a sensului termenilor-fanion, asociați de mulți cu ideea iluministă de progres, este acum un vânt care doar adie ușor în economia monetară. Trebuie spus că fără corecție din vreme, aceste tendințe înșelătoare aduc un mare risc de deviere de la raționalitate, cu atât mai sigur dacă se face joncțiunea cu mișcările inspirate direct de proletcultism, care au îmbrăcat haina post-modernă a corectitudinii politice, încurajate să iasă pe marea scenă a politicii prin acces la logistica unor state sau grupări de state. Nu trebuie subestimată învigorarea acestei tendințe cu atât mai mult cu cât presiunea pusă asupra instituțiilor de către rețelele progresiste este un fapt real. Cazanul ideologiilor marginale are focul bine întreținut.
La drept vorbind se simte, cel puțin în teritoriul dezbaterilor despre noile funcții ale băncilor centrale, înfiriparea unor teme relativizante ale practicilor raționale de gestiune a provocărilor criziale, introducerea unor ipoteze de lucru pentru reforme ce exced competențele firești ale acestor instituții, dar mai ales invitația de a se internaliza perspective neclare conceptual, adeseori fiind vorba de improvizații destinate să șocheze, unele vizând o arborescență exagerată a structurii funcționale. Desigur, turbionul ideilor din intervalul dintre super-ciclurile modernității este la cea mai mare intensitate, din el se împrăștie resturi intelectuale ce ating și gândirea economică, inclusiv pe palierul Economiei Monetare. Dicționarul, nenormat, dar utilizat, propune termeni nu doar prețioși, dar oricum metaforici și relativizanți ( e.g. Quantitative easing etc.) [8]
Există o situație aparte în privința capacității domeniului economiei monetare – epistemic și practic – care îi dijmuiește capacitatea de a face față provocărilor radicale și de a contracara riscurile de sistem. Această situație poate fi descrisă ca fractură acțională: practica, aflată direct sub impactul preferințelor față de tendințe, chiar față de mode instituționale, pare să inoveze mai mult decât o face știința economiei monetare, dependentă de inerția teoriilor ordonatoare, adică ale acelora care particularizează cicluri. Din partea practicii se admit impulsuri noi, care structurează deciziile, în timp ce explicațiile epistemice nu sunt consistente cu practicile introduse, ceea ce ia forma unei disonanțe cognitive care tulbură percepția asupra mediului decizional. Nu încape îndoială că reacția managementului de top este adeseori anecdotică în raport cu înțelegerea publică, frizând uneori comportamentul monden. Ciudat este că în domeniul acțiunii umane cu cele mai mari disponibilități de a fi conformă cu logica legăturilor dintre teorie și practică, economia monetară ilustrează cel mai bine viziunea materialistă asupra cunoașterii, practica determină știința.
Analiza de profunzime nu poate lăsa neinterogat pericolul manifestării unei înlănțuiri de fenomene care precarizează starea proprie științei, care nu doar că este consecința unei gândiri raționale și critice, a unei reflecții coerente asupra realității, dar și sursa din care decurg tendințe în realitate, cu alte cuvinte motorul care generează energia din care se naște o realitate mai funcțională. Psihologii spun că este chiar o maladie comportamentală, numită normopatie[9], ale cărei consecințe se duc direct în blocarea creativității, a atitudinii active, a acceptării fără reflecție a soluțiilor etc. S-ar putea ca, într-o măsură care nu poate fi trecută cu vederea, să găsim aici un canal de contagiune a crizelor, interpretată ca efect de turmă normopatică. Evident că pot fi inventariate și aspecte ce țin de ceva posibil mai larg și mai durabil în timp cum ar fi, între altele, raportarea deficitară la autonomia domeniului monetar, de multe ori fiind văzută cu ochii credinței, nu ai gândirii raționale.
S-ar putea ca și în cazul identității unor instituții de pe firmamentul monetar să se ivească turbulențe de percepție a funcțiilor, mai ales ale acelora pentru care ciclul conceptual care generează climatul de acțiune derivă din teorii ordonatoare de cicluri lungi, cum este cazul băncilor centrale. Bunăoară, enclava de semnificații specifice ideii de independență, în raport cu decizia executivă, în unele cazuri, cu decizia politică în ansamblu, este intim legată de identitatea instituțională, ca bază a autonomiei, dar aceasta este legată explicit de moda normativă a ciclului lung. Rigiditățile intensiunii conceptelor identitate instituțională, independență și autonomie țin tocmai de supradeterminarea normativă, ceea ce explică adeseori inadecvări în acțiunea practică, dar și în cea a aprecierii riscurilor, contextul nefiind omogen spațial și temporal.
Provocarea cea mai delicată adusă de aceste probleme este configurarea unei formule de gestiune a amprentelor evidente provenite din ambele direcții ale relației practică-reflecție din domeniul economiei monetare prin care să se evite blocajele de acțiune și de înțelegere. Aș putea considera că este cazul să se facă un salt de creativitate pentru inovarea în materie de autoreproducere a unui sistem complex de acțiune, poate și cel mai complet dintre toate domeniile economice, unde regula de cauzalitate a evoluției nu este deloc liniară. Există experiențial o soluție, reprezentată de expertiză, formula de a avea în specialist deopotrivă un teoretician, chiar un cercetător și un practician. Maximal, poate fi vorba de dezvoltarea funcției de cercetare pentru instituțiile cele mai bine profilate ale economiei monetare, oricum pentru băncile centrale se impune ultimativ ca necesitate.[10]
Imperativul creșterii capacității de inovare, nu doar instrumentală, pentru că acum sunt prioritare la modul absolut inovările de viziune, este cumva sensibil de luat în seamă de către sistemul băncilor centrale, în condițiile în care pare că inovația monetară este semnificativ în afara lui și chiar este dacă ne referim la atracția publică față de gaura neagră a criptomonedelor. În fapt este pusă în joc chiar oportunitatea existenței băncilor centrale, după ce nu au fost depășite necazurile apărute pe partea de credibilitate și notorietate. Cumva neașteptat, din instituții cu inițiativă în mersul economiei monetare și în asigurarea confortului monetar al societății moderne, au ajuns instituții reactive la ceea ce fac alții, fie și sub acoperirea anonimatului și cu exploatarea avantajului tehnicii digitale, cu pericolul să fie percepute ca protestatarul de serviciu pentru încălcarea teritoriului lor.
Dintr-o perspectivă mai largă, starea instituțiilor monetare cele mai proeminente este o consecința surprinzătoare a unei asumpții care le-a generat existența, prevalența înclinației umane pentru acțiunea rațională. Paralizia reclamată în fața agresiunii inovative de natură speculativă, deci a avalanșei acțiunii motivate nu de rațional și raționalitate, oricum direct de irațional, riscă să dureze prea mult, ceea ce compromite non-reparatoriu profilul acestor instituții. În cazul băncilor centrale, proba de rezistență vine nu doar din extinderea criptomonedelor, ci și din preocuparea marginală pentru refacerea fundamentelor economiei monetare, devenită autosuficientă sieși, dar mai ales a unui tandem care a dat forță modernității, cel cu economia reală, înainte de toate repornirea mecanismelor de interacțiune dintre sectorul băncilor comerciale și de investiții și sectorul producerii de bunuri[11].
S-ar zice că e mișcare de restaurare, dar e fals pentru că încă de la origini Economia Monetară, ca și pandantul său practic, aveau nevoie de întemeiere rațională, ca reflecție epistemică extinsă și mai ales coerentă cu un scop definit în termeni sociali, nu doar de consemnarea academică a experiențelor ce păreau de succes sau care erau prezentate ca atare. Este aproape simptomatic că Economia Monetară – eșalonul epistemic al domeniului – s-a lăsat indusă în eroare de succesul banilor ca instrument al modernității și a cunoscut o dublă provocare de întemeiere față de orice altă componentă a științei economice: să explice fără argumente și să convingă fără soluții raționale. Faptul că azi teoria generală economică numită Economie Monetară nu are soluții la cel mai prolific episod crizial din istoria economiei, care a ajuns repede să aibă caracteristicele de criză de sistem, trecând rapid prin episodul economic, apoi cel social, instalându-se cu intensitate pe palierul psihic, activând problemele societale care nerezolvate certifică fatal colapsul este dovada peremptorie a restructurării inevitabile. Desigur, nici nu putea fi altcumva în intervalul dintre super-cicluri de modernitate, când o cale se închide ca fiind epuizată, a primei modernități și întârzie să se deschidă calea celei de-a doua modernități: Economia Monetară trebuie reîntemeiată pentru noul ciclu de modernitate.
[1]Remarcabil este faptul, că deși este componentă a Macroeconomiei, Economia Monetară este singura tematizare de acest nivel epistemic centrată pe raționalitatea instrumentală, ea având ca obiect fenomenele economice generate de bani, instrumentul instrumentelor din economie.
[2]Economistul american Dennis Meadows, aflat la originea primei mari fracturi relevante în etosul teoriei creșterii, concluziona într-o conferință susținută în 2012 la BNR: „În 2007…doar 3% (din tranzacțiile valutare-n.n) aveau scop comercial, restul de 97% constituind speculații”
[3]Teza care a configurat funcția băncii centrale a generat un tip de proiecție strategică a guvernanței economice și a guvernării vizând mix-ul de politici de tipul „încurcă-i drace”, efectul direct fiind așteptat să se întâmple în mod similar cu cel care a structurat managementul statal american „checks and balances”.
[4]Teoria echilibrului general este responsabilă în bună măsură de răspândirea percepției mecanice asupra fenomenului economic.
[5]Relevanța acestei perspective teoretice a fost decisiv ilustrată de practicile piețelor financiare din deceniul precriză de a lansa instrumente financiare derivate cu structură nebuloasă, acreditate cu funcția-minune de a asigura pe oricine împotriva incertitudinii radicale. Chiar aceste instrumente au stat la baza declanșării crizei în 2007.
[6]Până acum nu avem încă o teorie consistentă a stabilității economice, care să dezvolte practici dincolo de pragmatismul obișnuit fiscal-bugetar, încercările explicative fiind marcate de continuitatea viziunii echilibrului în sistemul de prețuri. Pragul legat de înțelegerea dezechilibrelor ca fiind constitutive chiar realității, sugerată de geometria fractală, ca și de studiul sistemelor departe de echilibru, ar putea să fie trecut cu succes în configurarea unei teorii a stabilității economice, și nu doar, cu adevărat relevantă.
[7]Cumva inevitabil într-un climat instituțional în care intențiile de a face și aranjamentele negociate pentru aplicare sunt îngropate în proceduri și norme inspirate de teoria monetară, depășită de evoluțiile recente, supradeterminările și intercondiționările presupuse de ea fiind superflue.
[8]Problema limbajului economic, chiar dacă este vorba de o convenție, nu se rezolvă decât în concordanță cu referențiale conceptuale numite fundamente ale științei economice, cu terminologia de bază construită în jurul fenomenului economic, esențialmente un fenomen uman, nu ficțional, sau din zona fizicismului/mecanicismului.
[9]Concept lansat de Hans-Joachim Maaz prin care sunt înțelese atitudinile de suficiență în raport cu consecințele teoriei ordonatoare/maistream, de acceptare necritică a soluțiilor derivate din ea, de conformare pasivă la sisteme valorice supraordonate ideologic, un fel de acceptare din indiferență, chiar din lehamite, a regulilor, ca și renunțarea la gândirea critică pe fondul neîncrederii în normele impuse fără argumente (vezi detalii în A Marga, Filosofi și teologi actuali, Editura Meteor Press, 2019).
[10]Profilul expertului din banca centrală ar putea fi prototipul uman pentru societatea cunoașterii, desigur, în măsura în care se va fi efectivizat logica evoluțiilor societale proprii celui de-al doilea super-ciclu de modernitate.
[11]Aspectul spre care se înclină balanța așteptărilor în resetarea sistemelor acțiunii umane îl constituie corecția funcționării, eliminarea excrescențelor care au complicat starea de crizialitate, ca formulă de traversare a intervalului până la schimbarea sistemelor.
