Primul semestru din 2022 nu începe bine: coronavirusul este omniprezent, rămășițele războiului rece sunt resuscitate la granițele estice ale Europei, iar în Orientul îndepărtat supremația economică și tehnologică a Chinei răstoarnă definitiv balanța securității. La acestea se adaugă și instabilitatea economiei globale ca o consecință a pandemiei.
In Europa primul semestru, considerat ca fiind mai productiv decât cel de-al doilea (în care predomină vacanțele), revine președinției franceze, concomitent cu alegerile prezidențiale programate chiar la mijlocul perioadei. Este neîndoios că diplomația și instituțiile franceze atașate obiectivelor Europei își vor exercita atribuțiile cu profesionalismul recunoscut, dar răspunsul celorlați parteneri europeni nu cred că va fi prompt sau angajant înainte de a cunoaște rezultatele alegerilor pentru președinte, un fapt cât se poate de normal în condițiile în care Constituția celei de-a 5-a republici dă președintelui atribuții extinse în conducerea și angajarea statului.
Spre deosebire de cazurile în care Comisia asistă consistent statele în definirea obiectivelor pe care să și le asume pe parcursul președinției rotative, Franța propune Europei obiective, o situație care se explică nu doar prin statutul său de membru fondator al Uniunii, cât mai ales prin natura gândirii și simțirii sale europene, fapt vizibil în tripticul „relansare, putere, aparteneță” care reprezintă vectorii acțiunii pe care îi propune de la nivelul președinției Consiliului UE. Dincolo de a vorbi despre ambițiile obiectivelor, trebuie recunoscut faptul că acestea sunt capete de deschidere a unor șantiere viitoare, fapt ce decurge în primul rând din nevoia ca cetățenii Europei să se exprime în cât mai deplină cunoștință de cauză. De aceea, nu este surprinzător că Franța este în prima linie a partenariatului cu Conferința (cetățenilor) pentru viitorul Europei, la care s-a atașat deschis și noua coaliție germană de guvernare, în timp ce multe state membre continuă să privească cu reținere participarea cetățenească și văd incluziunea doar ca un obstacol în împărțirea banilor pe portofolii. Brexit-ul a dezvăluit cu vârf și îndesat lacunele profunde pe care le are orice campanie desfășurată în absența informării egale a cetățenilor. Manipularea informației a dus întotdeauna la apariția extremismului, naționalismului desuet, populismului fără buget și la cultivarea sentimentelor de ură.
Este axiomatic faptul că dispariția curajului în politică nu face decât să faciliteze dezastrul. Acesta este și rezultatul decredibilizării politice rezultate din prea marea diferență dintre promisiunile electorale și rezultatele guvernării. Aceast viciu este propriu ultimelor decenii, pe care Anne Rosencher (L’Express, 23 decembrie 2021) le asemuia „cimitirului iluziilor pierdute”. Situația este cu atât mai neplăcută cu cât liderii opoziției sunt oglinda celor din executiv, purtând adesea pe frunte bandana incapacității și demagogiei.
Nu poți înțelege obiectivele europene ale Franței fără revederea „Inițativei pentru Europa” prezentată la Sorbona în septembrie 2017, în mijlocul studenților, al generației care poate să determine transformarea în realitate a „apartenenței”, respectiv a împărtășirii credinței că suntem cetățeni ai Europei, simțim asta și construim împreună valorile ei.
Sunt ideile înaintate de Franța împărtășite? În primul rând se cuvine să reținem că noua coaliție de guvernare de la Berlin, simțindu-se descătușată de „motivele istorice”, aduce în planul responsabilităților sale chestiunile spinoase ale agendei politice și militare din lume, care nu mai trebuie să râmână doar interesul Washington-ului, Moscovei și Beijing-ului. Cu atât mai mult cu cât Washington-ul a dat clar de înțeles că europenii trebuie să-și asume un rol mai activ față de găsirea de soluții la problemele din propria vecinătate. Fără îndoială că mai este un drum lung, căci este notabilă neîncrederea est-europenilor într-o politică comună de apărare și securitate a Europei, până acum sacrificată de Washington pe altarul jocului de favorizare a dialogului bilateral cu cancelariile europene în detrimentul încrederii într-o construcție europeană solidă. Este prima dată când Parisul și Berlinul declară atașamentul la ideea „creării, întăririi și înaintării spre o Europă suverană” și când germanii susțin deschis începerea unui proces de reforme constituționale în Europa care să conducă la „apariția unui stat european federal”. Statele europene, mai ales cele estice, puse în fața chestiunilor de substanță din politica externă, au dat frecvent dovezi de lipsă de coeziune, de lipsă de coordonare, punând pe primul loc orgoliile semnatarilor contractelor de achiziții de armament și devenind pioni ai jocului de divide et impera, ignorând cu tact caracteristica „comună” a politicii europene de apărare și securitate.
Europa nu are cum să devină un actor politic global atâta timp cât statele membre nu doresc aceasta, lăsând-o în poziția de jucător în liga a treia. Condițiile geo-politice prezente reclamă o Europă puternică, un partener egal. Am văzut cu toții ecourile pe care le-a suscitat declarația lui Macron despre moartea cerebrală a NATO (noiembrie 2019, The Economist). Iată-ne la peste doi ani de la acel moment și ceea ce desprindem din atitudinea organizației trans-atlantice față de relațiile Rusiei cu Ucraina nu este decât o reacție palidă. Altfel spus, nevoia suveranității strategice a Europei este impusă deja de situția din teren.
Președinția franceză are înscrisă, între obiectivele specifice, tentativa reglementării spațiului digital, chestiune care nu ține doar de niște impozite pe care companiile de tipul GAFAM, nesocotindu-i pe chinezi, trebuie să le plătească, ci de crearea șansei ca Europa să poată reduce distanța care o separă azi de SUA și China și care a creat dependențe tehnologice serioase. Aceasta solicită un efort major de susținerea a cercetării și dezvoltării tehnologice fără de care marile companii europene – azi campioane în domeniile lor (aerospațial, auto, robotică, ș.a.) – pot să-și piardă piața și prestigiul. Dacă pe planul reglementării lucrurile sunt mai avansate, finanțarea și formarea cadrelor este o cerință de termen mediu.
În aceeași arie de preocupări se înscrie mediul. O încercare grea, căci Europa este dominată de interese economice divergente și sunt foarte puține acele elemente care să ne facă să credem că, încorsetată de actualele reguli de calcul ale deficitului bugetar, ea poate susține investițiile verzi. O tranziție spre reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 55% până în 2030, dacă s-ar face doar pe calea apăsării pedalei prețurilor și taxelor ar deveni una violentă și cu consecințe sociale și politice profund nedorite. Probabil că inițiativa Macron-Draghi de revedere a principiilor de la Maascticht în materie de stabilitate bugetară a surprins „frugalii”, dar este neîndoios că și investițiile verzi și deficitul bugetar sub 3% nu încap în aceeași teacă. Cu atât mai mult ar fi contra-productivă abordarea ca asememea investiții să se facă în detrimentul cheltuielor sociale sau alocațiilor de șomaj, pe care finanțiștii din diverse capitale ar dori să le ascundă sub eticheta punerii în ordine a cheltuielilor publice. Cadrul bugetar al UE trebuie regândit punând în față sustenabilitatea pe termen lung a datoriei publice și nu dogmele juridice. Va fi un drum lung, dar Europa a ajuns la momentul când trebuie să discute cu curaj despre viitorul ei, despre funcționarea ei, despre luarea deciziilor cu majoritate calificată. Pentru Europa chestiunea climatică este o țintă asumată politic (câte altele nu sunt asumate pe criteriul entuziasmului fără a cunoaște costurie?), chiar dacă înțelege că doar reușita sa nu are cum să îndrepte echilibrul ecologic global.
Așa cum spuneam în primăvara primului an al pandemiei, tipologia acesteia face ca lumea să nu mai fie la fel, oricât de mult ne-am strădui să credem că activitățile reluate sunt un semn clar de întoarcere la timpurile bune. Nu este o întoarcere pentru că mijloacele relansării nu le-au aparținut companiilor sau investitorilor privați, pentru că natura cererii și a serviciilor s-a schimbat și pentru că s-a deschis o ecuație de partenariat privat-stat pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să o admită înaintea pandemiei. Europa a intrat cu un enorm entuziasm în era Next Generation EU, văzând în pachetul celor 1.850 miliarde euro (prețuri constante) întinse între 2021-2027 lumina speranței. NGEU nu este actul fondator al unei Europe federale, dar analiza și aprobarea planurilor naționale de redresare și reziliență are nu doar menirea evaluării șanselor de reușită, ci și pe cea de a asigura coerența globală a strategiilor naționale, chiar dacă programele de investiții rămân esențialmente naționale.
NGEU este important pentru viitoarea cartă europeană deoarece el a înfrânt bariera neîmpărțirii riscurilor între statele membre, admițând mutualizarea lor. Altfel spus, succesul NGEU este esențial pentru viitorul european, dar, în același timp și o frână potențială în calea deraierii gestiunii individuale a economiilor naționale.
Primul semestru din 2022 are menirea să deschidă șantiere pe care Europa le aștepta deja. Orice început este greu și vor exista numeroase rețineri, divergențe și lipsă de voință, inspirate inclusiv din afara Europei. Cât curaj vor dovedi, cât de mult se vor ridica liderii europeni la înălțimea momentului? Cât de informată și implicată va fi populația Europei, cât de auzită și respectată?
