Economia modernă funcționează pe baza unor idei având originea la mijlocul secolului al XX-lea, în preajma celui de al Doilea Război Mondial. Perioada respectivă, caracterizată prin avântul producției industriale și a consumului de masă, a fost totodată și perioada dezvoltării fără precedent a marketingului. Acesta din urmă avea rolul de a modela comportamentul de tip consumerist prin furnizarea unor idei simple, dar ambalate într-un mod atrăgător, care odată pătrunse în mentalul colectiv să capete caracterul de adevăruri absolute. Persoana influențată de dogmele respective era presupusă să nu le mai pună la îndoială și – suspendându-și judecata proprie și discernământul – să își desfășoare viața economică pe baza respectivelor axiome.
În cele ce urmează vom analiza șase astfel de dogme, care continuă să influențeze atitudinile și preferințele publicului și după trecerea unui sfert din noul secol, chiar dacă condițiile s-au schimbat față de momentul în care axiomele au fost lansate pe piață.
Dogma nr.1: „Consumul este bun, abținerea de la consum este rea”.
Această idee pare a fi piatra de temelie a economiei capitaliste așa cum o știm și decurge, în mare măsură, din scrierile economistului britanic John Maynard Keynes. Publicul este fermecat de ea (cine nu își dorește să consume mai multe produse și servicii?) și nu o pune la îndoială. Dacă însă oamenii și-ar exercita capacitatea critică, ar descoperi că J.M. Keynes avea în vedere stimularea consumului doar în perioadele de criză economică (în perioadele de criză de subproducție), nu și în perioadele de boom economic (supraproducție). În al doilea rând, ar descoperi că ceea ce era valabil în anii ’40 -’60 ai secolului trecut, când populația era de mai puțin de 3,5 miliarde de locuitori, nu mai este valabil în secolul XXI, când populația a depășit 8 miliarde de locuitori, iar creșterea consumului pune o presiune nesustenabilă pe resursele acestei planete.
Într-o țară relativ săracă precum România, a vorbi despre limitarea consumului pare aproape un sacrilegiu, dar problemele fundamentale sunt, pe de o parte, faptul că acest consum a fost finanțat pe datorie, iar pe de altă parte, inegalitatea care face din consum aproape singurul simbol de promovare socială.
Dogma nr.2: „Produsele noi, fabricate recent, sunt mai bune decât cele fabricate în trecut”.
La o primă vedere, și această dogmă pare greu de pus sub semnul îndoielii, mai ales în condițiile unui progres tehnologic galopant. Dacă publicul ar fi mai atent, și-ar da seama că ceea ce produsele noi câștigă în calitate, pierd în fiabilitate. Orice produs fabricat în urmă cu 10-15 ani avea o durată de viață proiectată mult mai lungă decât același produs fabricat recent. Aceasta deoarece, în goana lor după profit, producătorii caută să scurteze în mod deliberat ciclul de viață al produselor, neglijând odată în plus restricțiile de ordin geofizic și ecologic privind accesibilitatea tot mai redusă a materiilor prime. Dar nu numai fiabilitatea pledează în favoarea produselor mai vechi; există filme documentare în care se arată, de exemplu, că noile caracteristici încorporate în automobile, în loc să îi facă viața mai ușoară șoferului, îl obligă de fapt să ia decizii mult mai complexe și fac conducerea mașinii mult mai provocatoare.
Din nou, în România, unde etalarea celui mai nou gadget pare o modalitate de a epata, este greu să vorbești despre avantajele produselor vechi. Poate, pe măsură ce publicul va deveni (?) mai educat, își va da seama, singur, că nu tot ce este nou este, în același timp, și bun.
Dogma nr.3: „A avea datorii (ca individ sau ca stat) reprezintă normalitatea; a nu avea datorii înseamnă a nu trăi pe acestă lume”.
În goana lor după acces imediat la bunuri și servicii pe care, altminteri, le-ar putea avea doar după un timp îndelungat, omenii și statele recurg la îndatorare. Dar, odată îndatorat, omul devine limitat în opțiunile sale și, până la rambursarea creditului, trăiește permanent cu frica (de a-și pierde job-ul, de a se îmbolnăvi etc.). Ca să fim corecți, în România acest obicei al îndatorării este mult mai puțin răspândit decât în țările occidentale , unde a ajuns să reprezinte un mod de viață.
Cu alte cuvinte, în România îndatorarea reprezintă cel mai adesea o necesitate și nu o alegere deliberată. În același timp, avem însă exemple, la noi în țară, de abuzare a acestei pârghii a îndatorării. De exemplu, statul român care, din rațiuni electorale, a crescut în anul 2024 pensiile cu 40 la sută și salariile bugetarilor cu 25 la sută, știind prea bine că nu are acești bani. Sau anumiți antreprenori autohtoni care recurg la credit bancar fără a avea o nevoie presantă (având deci suficiente fonduri proprii), dar cu intenția de a încălca deliberat contractul de creditare.
Dogma nr.4: „Este normal ca statul să acumuleze deficite (bugetar, de cont curent) și este anormal ca statul să nu acumuleze deficite”.
Publicul este îndoctrinat cu ideea falsă că dezvoltarea economică nu poate fi obținută altfel decât prin acumularea de deficite, un rezultat direct al glorificării traiului pe datorie. În realitate, lucrurile stau mult mai nuanțat: există numeroase state care s-au dezvoltat ținându-și în frâu deficitele, cum ar fi statele scandinave sau cele baltice.
În România, ideea dezvoltării prin acumulare de deficite a fost atât de intens promovată, încât abia acum, când avem cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, ne-a devenit clar tuturor (?) că un deficit mare este mai degrabă o frână în calea dezvoltării, descurajând capitalul extern.
Mărimea deficitului bugetar contează enorm: nu degeaba Comisia Europeană solicită statelor membre să își limiteze deficitul bugetar la 3 procente din PIB în anii cei mai slabi din punct de vedere economic (ceea ce înseamnă un deficit de circa 0,5-1,5 procente din PIB în anii economici buni). Orice depășire a acestor niveluri duce la creșterea datoriei publice, până când aceasta devine nesustenabilă.
Cât privește deficitul extern (de cont curent), pe acesta și-l pot permite doar statele cu excedent al contului de capital, precum SUA sau Marea Britanie, dar chiar și acestea încep să fie penalizate de piețe atunci când deficitele externe cresc necontrolat. Cu atât mai puțin își poate permite o țară cu deficit de capital, precum România, să aibă și un deficit de cont curent.
Dogma nr.5: „Inflația înaltă este de dorit; deflația reprezintă cel mai mare rău”.
Pentru omul de rând, prima parte a acestei axiome sună fals, dar nu la fel stau lucrurile pentru statele și firmele supraîndatorate. Pentru acestea, inflația înaltă este o binecuvântare, deoarece le „arde” datoriile exprimate în termeni nominali, făcându-le mai ușor de plătit. Dintr-un motiv simetric, deflația este un blestem pentru statele și firmele îndatorate, sporindu-le povara reală a rambursării.
La fel stau lucrurile și în cazul persoanelor: cele cu datorii mari ar trebui să se bucure de inflația înaltă și să se teamă de deflație. Dar pentru cei cu economii, situația este exact inversă: inflația le erodează economiile, iar deflația le sporește valoarea reală. Acesta este un exemplu clar prin care Dogma nr.5 nu se aplică tuturor, indiferent de circumstanțe.
Dogma nr.6: „Dobânzile mici sunt bune; dobânzile mari sunt rele”.
La fel ca și Dogma anterioară, nici aceasta nu este valabilă în orice circumstanță. Ea este valabilă în cazul statelor, firmelor și persoanelor care au contractat credite, dar este falsă în cazul statelor, firmelor și persoanelor care au acumulat economii.
S-ar putea obiecta că dobânzile scăzute sunt bune pentru economie în general, deoarece favorizează investițiile. Nu neapărat: când dobânda la credite este foarte scăzută, atunci devin rentabile și investiții cu randament scăzut, care în condiții normale nu ar fi fost creditate. Astfel, dobânzile scăzute favorizează investiții cu eficiență slabă, reprezentând o irosire de capital.
În plus, dobânzile scăzute cresc inegalitatea din societate. Având în vedere că persoanele mai puțin înstărite își depun banii în bănci sau în titluri de stat, în timp ce persoanele mai înstărite investesc pe bursă sau în alte active (aur, opere de artă etc.), gradul de inegalitate tinde să crească , așa cum s-a văzut după politicile de relaxare cantitativă practicate de principalele bănci centrale ale lumii.
În concluzie, setul de sloganuri prezentate mai sus reprezintă modalitatea de promovare a unui anumit model economic, un model care premiază lipsa de cumpătare și risipa, penalizând cumpătarea și frugalitatea.
Ar fi bine să înțelegem că astfel de sloganuri nu sunt altceva decât expresia unor anumite grupuri de interese, prevalente în societate la un moment dat, în timp ce realitatea este mult mai complexă și mai nuanțată. Dar pentru a descoperi aceste nuanțe ni se cere să renunțăm la comoditate și să exercităm spiritul critic și capacitatea de discernământ.
