Banca centrală, în 2019, n-a mişcat rata dobânzii de politică monetară. Şi asta după ce, în 2018, în faţa ciclului inflaţionist ce a debutat în toamna lui 2017 şi care încă nu şi-a încheiat cursa, a recurs la trei creşteri de dobândă. Un semn de încredere că, până la finalul acestui an, dezinflaţia va fi consolidată.

E însă vreun necaz că BNR n-a respectat cerinţa din manuale – cea referitoare la combaterea creşterii preţurilor cu dobânzi real-pozitive, mai mari decât rata inflaţiei deci – menţinând dobânda de politică monetară semnificativ sub rata inflaţiei? Nu văd de ce! De altfel, viaţa a dovedit că ar fi o nechibzuinţă recurgerea la dobânzile real-pozitive în condiţiile în care atât în SUA, cât şi în Uniunea Europeană, inclusiv în regiunea noastră, dobânzile sunt menţinute jos. Şi încă un argument: Banca Naţională n-a mizat niciodată, nu mizează nici acum, în bătălia cu inflaţia, doar pe cartea dobânzii de politică monetară. A optat, în nenumărate împrejurări, pentru o conduită prudentă, contrabalansând dobânda real-negativă, sub rata inflaţiei, cu toate celelalte arme şi gloanţe din arsenalul propriu. Pe această din urmă carte joacă şi acum. Probabil că, nu după prea mult timp, tratatele de economie nu vor mai face regulă din combaterea inflaţiei exclusiv cu dobânzi real-pozitive.

Numeroşi analişti însă, plecând de la litera cărţii, susţin că atunci când banca centrală menţine dobânda sub rata inflaţiei, moneda se depreciază şi inflaţia însăşi îşi face de cap. Practica însă ne-a obişnuit, de ceva vreme, ca leul să n-o mai ia la vale ori de câte ori dobânzile sunt sub rata inflaţiei. Şi nici inflaţia să n-o ia razna. E drept că, plecând de la regula potrivit căreia două curbe merg mereu împreună şi sunt continuu comparate – curba dobânzilor şi curba inflaţiei –, unele analize duc la concluzia că atât timp cât inflaţia urcă cresc şi dobânzile. Aşa a şi fost cândva. De la un timp însă, în condiţiile în care inflaţia a încetat să mai fie un fenomen monetar, nu mai este o cerinţă obligatorie să vedem curba dobânzilor urcând către niveluri real-pozitive.

Pentru Banca Naţională, calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime, a devenit o preocupare presantă. E drept că sunt bani în bănci. Lei, desigur. Fiindcă a trecut vremea excesului de valută. Dar BNR are grijă să promoveze politici prin care să menţină cotele lichidităţii în monedă naţională la un nivel adecvat. Nu e nicio îndoială că economia râvneşte la banii din bănci, fie pentru afaceri, fie pentru investiţii, cum şi populaţia râvneşte la aceşti bani.  Dar normele BNR impun ca aceşti bani să poată fi obţinuţi numai în condiţiile legii. Şi ale legilor economice obiective.

Şi cursul se uită la inflaţie. Prin lege, Banca Naţională are un singur obiectiv: stabilitatea preţurilor. Dar pentru politica monetară o privire largă este inevitabilă. Aşadar, Banca Naţională se războieşte cu inflaţia, dar nu-şi poate permite să scape din ochi cursul de schimb. Pentru că două întrebări rămân în actualitate: 1) la ce s-ar ajunge fără un curs adecvat într-o economie care nu funcţionează încă bine şi nu dă rezultatele aşteptate când apar deficite mari? 2) sau ce s-ar întâmpla în economie cu un curs inadecvat când numeroase companii se confruntă cu lipsa de eficienţă şi cu indisciplina financiară? Desigur, inflaţia şi-ar face de cap, antrenând şi cursul în „jocul” ei. De aici regula că orice mişcări ar face banca centrală, pe o piaţă ori alta, ţinta tot inflaţia este. Dar măsurile luate de BNR împotriva inflaţiei se cer a fi cuplate cu politici active. Pe toate pieţele intebancare. Şi cu acţiuni energice de restructurare. Cert este că BNR a manifestat continuu o evidentă flexibilitate faţă de dobânda de politică monetară. Desele  mişcări intervenite, mai cu seamă de la criză încoace – dobânda de politică monetară urcând sau coborând – au scos în relief o disponibilitate maximă pentru neîncetate schimbări ale direcţiei de mers.
 
Pe pieţele interne, această politică a BNR a fost de regulă bine primită. Deşi, în numeroase împrejurări, critici ai Băncii Naţionale au cerut cu insistenţă ca dobânda de politică monetară să fie mişcată în sensul opus. Motivul invocat – şi mediatizat – fiind acela că BNR n-ar putea să câştige două partide în acelaşi timp: să asigure calmarea inflaţiei şi să sprijine creşterea economiei. Şi iată, că, acum, ambele partide au fost câştigate dintr-o dată.
 
Fără îndoială, în sistemul nostru de preţuri acţionează şi unde de şoc, explodează nervi, se ţes intrigi. Iar războiul psihologic legat de preţurile care urcă întunecă multe judecăţi, zgomotul inflaţionist fiind dovada cea mai concludentă. Aşa că în bătălia cu inflaţia, după ce punem punct, încheind o etapă, o luăm inevitabil de la capăt. Iată principalul motiv pentru care, în acest  moment, piaţa dezbaterilor publice legate de inflaţie e agitată.
Author

Consultant strategie, Cancelaria BNR

Scrie un comentariu