”….schimbarea nu poate veni decât de la rescrierea
manualelor de macroeconomie și de microeconomie…”
Valentin Lazea
Ne-ar fi plăcut să fi produs noi această reflecție mai necesară ca oricând, dar suntem bucuroși că un economist român, foarte activ, a avut inițiativa mărturisiriii unui adevăr care nu mai poate fi ocolit. Este tot mai evident faptul că lumea în schimbare poate nega vechile abordări, după cum succesul noului normal va depinde în mare măsură de eliberarea noastră de multe capcane teoretice, pe care studiile empirice ale realităților prezente le confirmă, ca fiind restricții sau niveluri de alertă inadecvate, pentru gestiunea și guvernarea lumii viitoare.
Problema de fond a vremurilor noastre este trăirea momentului acumulărilor multor evenimente (fapte și efecte ale acestora) reprobabile, pe care le-am considerat trecătoare sau ușor gestionabile, accentuând până la refuz pe beneficii. Desigur, aceste beneficii s-au întâmplat prin integrarea europeană, prin globalizare, prin fenomenul plin de speranțe al emergenței, prin recunoașterea calităților cooperării internaționale, a multilateralismului etc. Dar, atenţie, până la o trezire a înțelegerii că între provocări și oportunități nu se mai poate pune un semn egal în termenii paradigmei keynesiste, care a dominat economia globală de la mijlocul secolului XX încoace. Deși economiile s-au deschis, iar factorii contributori la dezvoltarea calitativă s-au multiplicat, creșterea economică a fost validată permanent prin extensie, prin consumuri mai mari de orice. Limitele creșterii economice au fost evocate încă din anii ’70 (a se vedea celebrul raport al Clubului de la Roma: „Limitele creșterii”, 1972, urmat [1974] de un altul, consacrat descreşterii, la fel de atent supus judecăţii timpului), dar s-a trecut mereu peste „oroarea”-șoc produsă lumii întregi nu de oricine, ci de un grup de oameni de știință cu notorietate, unii validați prin premii Nobel.
Jay Forrester,pionier în dezvoltarea calculatoarelor digitale și a memoriilor magnetice, caracteriza evoluția societală de la sfârșitul secolului XX în următoarea manieră: „În ultima sută de ani, viaţa pe pământ a fost dominată de creştere. Creşterea populaţiei, a producţiei, a venitului, a capitalului, a gunoiului şi a poluării. Această creştere se va opri, e evident. Întrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor şi bunăvoinţa oamenilor, sau printr-un proces natural, ceea ce înseamnă colaps, declin şi, în final, dezastru?” A fost o profeție al cărei adevăr începe să ne copleșească, iar întrebarea care ne frământă este până unde și cu ce se poate întreține o creștere civilizațională vizibil lipsită de calitatea angajării pentru ea, cel puțin prin prisma valorilor tradiționale: democrație cu echilibrul puterilor, economie de piață cu un contract social stimulativ pentru parteneri (cetățean și stat, capital și angajat), cu respectarea drepturilor omului, fără a muta democrația în stradă sub semnul unei mai largi și ad-hoc democrații participative.
În plan economic, s-a mizat mereu pe creșterea extensivă a tuturor factorilor (capital, forță de muncă, timp lucrat, productivitate), sprijinită de geniul tehnologic al omenirii, pentru care creșterea populației și a consumului nu pot constitui piedici (V. Lazea, Curs de guvernare, 2020). Preocupările pentru mediu, accentuate de schimbările climatice, ne spun că Planeta Pământ nu mai poate accepta creșteri economice extensive, iar pandemia ne atrage atenția, periodic, asupra faptului că, dacă omul pierde sustenabilitatea vieții printr-un atac biologic, întreg edificiul civilizațional se poate prăbuși. Oare cum ar trebui interpretat faptul că, de la criza financiară încoace, nu se poate reveni la caracteristicile unei creșteri economice antecriză, că după pandemia prin care trecem revenirea economică este considerată și mai grea și mai îndelungată (revenirea fiind, deocamdată, amânată de la un an la cel puțin cinci ani), sau că soluția omenirii – încleștată între criza sănătății umane și criza economică – nu se poate îndrepta decât spre o altă normalitate?
Despre schimbarea de paradigmă vorbim de cel puțin două decenii, dar rămânem încă la intuiția ancorată în „normalul”, în prezent, în prăbușire.
Într-un interviu, suficient de recent prin prisma prezicerilor,al economistului Jacques Attali (acordat la Bruxelles pentru „L’Echo“, „Nous sommes au bord d’une grande crise”, 11. 03.2019), suntem avertizați că ne aflăm pe marginea unei mari crize economice globale, motivată de „o globalizare a pieţelor fără o globalizare a regulilor“ și cu două efecte sumbre: (1) nu am depăşit criza datoriilor din 2008-2009, ba mai mult, ne aflăm foarte aproape de repetarea ei și (2) am ajuns în fața unei urgențe sociale, cea a inegalității generate de globalizare. Când afirmă că „sistemul va exploda, deoarece există o concentrare prea mare a bogăţiei şi tot mai mulţi săraci“, Attali se referă la cea mai sintetică caracterizare a realității, de la care pleacă nevoia de schimbare de paradigmă. Liniștea socială, reașezarea puterilor globale într-un nou echilibru stabil, o tranziție spre o nouă ordine globală ordonată, vor defini noul normal. Fenomenul de retractare din ordinea existentă și, implicit, din paradigma prezentă este început deja, momentul fiind plasat sau circumscris alegerii lui Donald Trump ca președinte al SUA, inițierii Brexit-ului și dinamicii economice a Chinei sub flamura un stat – două sisteme. Efectele sunt multiple în ceea ce privește dezicerea de multilateralism, slăbirea relației transatlantice, bătutul pasului pe loc de către UE, restructurarea geopolitică prin revigorarea de vechi ambiții imperiale sau formarea altora, resurgența unui nou proces de înarmare cu ducerea lui în cosmos, aplecarea masivă spre centre de prevenție și gestiune a crizelor (dovadă a unor certitudini reconfirmate), dovedirea suspiciunilor de spălări masive de bani prin bănci cu reputație (unele finanțând terorismul), slăbirea ONU (cel mai reprezentativ stâlp al actualei ordini internaționale). Iată imaginea care, în general, seamănă temeri, panică, incertitudini, o răscolire până la refuz a neîncrederii, cu efectul clivajelor generațional-sociale, economice și politice. Continuăm să vorbim însă de „sentimentele piețelor”, de nevoia de încredere a acestora, alocate materialității acțiunii umane și nicidecum calității guvernanței conferite de elite profesioniste.
Pledoaria mai veche făcută de mulți pentru o îmbinare de politici ecologice şi sociale durabile începe să aibă sens, dacă nu cumva a ajuns la scadență. Speranțele se îndreaptă spre ceea ce s-a refuzat ca reformă de fond a guvernanței economice, iar schimbarea este proiectată ca fiind soluţia cea mai promițătoare. Guverne, bănci centrale și sisteme financiare „gândesc verde” pentru a elimina carbonul care a înnegrit peste măsură aerul pe care îl respirăm. Caracteristicile pandemiei prin care trecem, cu voia sau fără voia noastră (o altă incertitudine) și fluctuațiile, pare-se interminabile ale manifestărilor acesteia – excese, liniștire, revenire, noi vârfuri, mutații –, pe un trend crescător al eforturilor medicale și financiare alocate stăpânirii ei, ne-au îndemnat nu numai spre o economie verde, ci și spre noi forme de a ne organiza viața, munca, producția, consumul, investițiile, fie la nivel național, fie la nivel global. Din păcate, Christine Lagarde, președinta BCE, participantă la două evenimente din luna septembrie 2020 (întâlnirea anuală a Consiliului guvernatorilor BCE cu reprezentanții altor bănci centrale și autorități monetare, precum și la Adunarea parlamentară franco-germană), a repetat același mesaj tot în termenii vechii aprehensiuni statistice a redresării economiei europene: „în timp ce datele sugerează o revenire puternică în trimestrul III, puterea redresării rămâne semnificativ incertă, inegală și incompletă”. Este mesajul formulat și după criza financiară, din calitatea sa de director general la FMI. Prin parafrazare, el sugerează adâncituri mari în pavajul drumului nostru către noul normal al lumii actualei postpandemii. Sunt tot mai multe voci care repetă că, de acum încolo, pandemiile vor face parte implicit din viața noastră, iar tocmai acest lucru a generat ideea lumii în schimbare, schimbare sau lume pe care trebuie să o acceptăm, pregătindu-ne pentru ea, posibil fiind ca nimic să nu mai semene cu ceea ce a fost.
Dacă acceptăm obiectivitatea tranziției la care trebuie să facem față, regula învățată de la FMI este „stabilizarea pacientului” mai întâi și apoi supunerea lui la o operație grea. Prin această metaforă noi, economiștii, ar trebui să decelăm semnificația schimbării paradigmei. Este vorba despre modul în care o înțelegem pe cea nouă, sau despre cum o măsurăm pe cea existentă, ca să-i vedem modificările. Dacă întrebarea pe care ne-o punem, fundamentală de altfel, că tranziția nu va fi „business as usual”, atunci, luând în considerație efortul de stabilizare încă fără rezultate certe, respectiv să lăsăm la o parte cât și cum s-a cheltuit, va trebui să ne gândim la semnificația sociofilosofică a celor trei cuvinte (prin care Lagarde a caracterizat redresarea din actuala pandemie) – incertă, inegală și incompletă. Acest lucru este necesar, în opinia noastră, dacă vrem să înțelegem ce înseamnă noua paradigmă în care am putea să ne ducem viața, eliberată de fricile momentului. Una din ele, cea mai gravă pentru economiști, este povara datoriilor publice fără rezultate în dezvoltare.
Esențialul analizei este punctul de plecare spre noua paradigmă, plin de sechelele trecutului, efecte ale unei politizări debordante a politicilor publice, în care adevărul a fost exclusiv al politicului, susținut unilateral în discursul politic devenit tot mai agresiv, personalizat, emfatic și chiar dictatorial. Trebuie să facem decriptarea celor trei cuvinte, deocamdată, nu prin indicatorii statistici – o simplă convenție a noastră prea mult expusă firii umane „the use and abuse of statistics” – , ci prin acțiunea umană din spatele lor. Să începem cu evoluțiile incerte. Lumea a devenit incertă nu prin statistici, ci prin calitatea în declin a guvernanței. Bunele practici au cunoscut o dezvoltare tot debordantă, dar a fost câmpul pe care s-a plantat orice în afară de acuratețe, precizie, coerență și simplitate de aplicare cu efect maxim. În orice domeniu ne-am îndrepta privirile, apropo de bunele practici, abundă legiferările așa-zis clarificatoare, dar care deschid un labirint tot așa-zis preventiv și precaut, pe cât de ineficientă devine aplicarea lor birocratică. În vremuri mai simple, din punctul de vedere al guvernanței, se preciza că legile trebuie să se refere la principii, iar respectarea lor era primordială în aplicarea instituțională. În prezent, legile cam de peste tot, în virtutea supraevaluării riscurilor sau, mai bine zis, a grijilor unora care vor binele tuturor celorlalți – o meserie care a devenit tot mai profitabilă – sunt o înșiruire de tehnicalități prin care principiile sunt încălcate (este una din explicațiile deselor adresări făcute curților constituționale), iar caracterul lor preventiv este expunerea petentului la cât mai multe ghișee, fapt echivalent cu punctele de contact ale corupției. De principiul „one shop stop”, început bine, nu se mai aude nimic în prezent, întrucât explozia birocrației are nevoie să-și justifica existența. Pierderea nu este numai în bani, de care ne plângem că sunt rari, ci de timpul ireversibil care ne arată că, în spațiul geografic în care trăim, ceea ce se întâmplă este în dinamica melcului.
Să luăm, în alt plan, calitatea deciziilor politice, naționale, comunitare, globale. Prima lor „calitate” este întârzierea cu care sunt luate chiar în fața urgențelor, întrucât dispersia opiniilor este determinată de hățișul reglementărilor juridice, devenite politic-doctrinare. Ele invită la o astfel de percepție când se vede greutatea cu care se ajunge la un consens, ca să nu mai vorbim de contestarea regulii simple a democrației. Majoritatea nu mai înseamnă mare lucru, ea a devenit o dictatură pentru cei în minoritate, niciun prag nu mai este mulțumitor atât timp cât are o orientare politică unora convenabilă. Concertarea deciziilor pe resurse, mai ales financiare, este normală. Dar, dacă ne referim numai la Fondul european de redresare, născut cu o mare greutate și pe eșafodajul unor tensiuni incomparabile, în timp, între SM ale UE, contestațiile Parlamentului European și problematica metodologiei vărsămintelor deja în întârziere vor împinge primul termen de accesare reală spre sfârșitul anului 2021.
Iată doar două surse ale incertitudinilor care ne frământă, cu impact asupra viitoarei creșteri economice, de natură să nu ajute marile restructurări de care are nevoie omenirea și care pun în suspans, poate, chiar noile orientări ale dezvoltării. Ceea ce este incert nu vine din materialitatea economiei, ci din comportamentul uman la orice nivel de responsabilitate. Nu ne miră că deja există opinii în cadrul UE că sistemul bancar este suprareglementat, în mod inegal față de alte componente ale sistemului financiar, că trebuie simplificate raportările statistice, complexitatea lor costisitoare ascunzând, în fapt, ceea ce ar trebui văzut „din prima” (a se vedea știrea: ECB proposes to reduce reporting burden for banks and increase data quality). Recunoaștem că legile achizițiilor publice le îndepărtează de la eficiență şi celeritate în realizarea obiectivelor, dar știrile despre corupția generată de ele abundă. UE are deja mari probleme cu corectitudinea utilizării fondurilor structurale, aplicând ceea ce spunea un fost prim-ministru al României, respectiv că nu se poate exagera cu „controlul controlorului care controlează controlorul desemnat direct”, întrucât cauzele devierilor de la norme sunt în altă parte a responsabilității colective.
Organizarea societală a evoluat spre incertitudine prin însăși propensiunea de perfecțiune, dar ea nu a servit paradigma pozitivistă, ci ne obligă la schimbarea ei. Această organizare ne duce cu gândul la butada că, pe cât încercăm să știm din toate, pe atât știm mai puțin din orice, iar acest lucru este chiar sâmburele incertitudinii determinate de acțiunea umană. Este greșit să plasăm incertitudinea numai pe factori exogeni (de care avem cunoștință, ca și de probabilitatea lor de producere – dezastre naturale, pandemii etc.), cu excluderea omului angajat în organizarea comunității sale. Trebuie să vedem ce este greșit în modul lui de a fi preventiv, precaut, dacă acestea se întorc împotriva lui. Este meritoriu faptul că, deja, există curajul de a ne opune unui mainstream economic creat tot de noi și de a recunoaște că el nu ne mai ajută.
Putem să așezăm cele trei noțiuni, care caracterizează posibila redresare economică pe care o parcurgem, în orice ordine dorim, și vom vedea determinismul fiecăreia asupra celorlalte două. Este de presupus că ordinea care ne este sugerată explică tocmai acest lucru. Incertitudinea este cel mai mare dușman al coerenței gândirii umane, iar ea este responsabilă de inegalitățile pe care le producem în lanț și de incompletitudinea deciziilor. Economicul este un rezultat al interacțiunii umane, lucru pe care l-am pledat în toate lucrările noastre de până acum, iar modul de a guverna este produsul gândirii noastre. Dacă există tabuuri în economie, ele sunt rodul cercetărilor noastre empirice, dar a le absolutiza per se și permanent este exact cauza frământărilor noastre de azi.
Nu suntem libertarieni în sensul lucrărilor curentului (cea mai elocventă fiind cartea „Acțiunea Umană” a lui Ludwig-von-Mises). Cochetăm poate cu numeroase idei post factum, când orice fenomen economic tratat de noi – multilateralism, globalizare, emergență etc. – l-am explicat în primul rând ca pe o interacțiune umană și ne-am preocupat de motorul care ne pune gândirea în mișcare. Tendința de a pune totul pe seama unei forțe exterioare nouă face din noțiunea de paradigmă ceva din afara noastră. Paradigma (ca învățătură, model, exemplu – DEX) este, în opinia noastră, reflectarea summum-ului de comportamente și de rezultate ale gândirii proprii spre a ne organiza. Din această perspectivă, schimbarea de paradigmă înseamnă a accepta că învățătura, sau modelul pe care l-am urmat, nu mai este valabilă și trebuie ca gândirea noastră să producă altceva decât a produs până acum, odată ce condițiile societale la care am ajuns sunt modificate substanțial. Modelul politicilor publice trebuie readaptat și nu repudiat în întregime, întrucât echilibrele (macroeconomice și microeconomice), ca principiu universal, au o regulă însușită de noi, dar pe care vedem că nu o mai putem respecta, sub impactul unor factori exogeni. Schimbarea de paradigmă ne convinge, în sensul că „business as usual” nu mai poate fi aplicabil. Să fim drepți în judecata noastră, că ceea ce am admis ca devieri temporare de la regulile comune economice, începând cu criza financiară și terminând cu șocul pandemiei – relaxări, amânări de obligații, stimulente nepermise (monetizarea deficitelor bugetare, ajutoare de stat, emiterea de obligațiuni comune etc.) în politicile fiscal bugetare și în conduita neortodoxă în politicile monetare (relaxarea cantitativă, dobânzi negative) –, vor deveni regula noului normal.
Incertitudinile prezente ne demonstrează o limită a cunoașterii și nu a riscurilor, cu atât mai mult cu cât ele produc un lanț copleșitor de inegalități și incompletitudine, pentru un tablou echilibrat și sănătos al economiei globale sau a UE. A lupta cu acestea din urmă prin „business as usual” înseamnă a nu recunoaște adâncimea crizei prin care trecem, rămânând captivi unei gândiri depășite. Adagio-ul că orice criză este o oportunitate, la fel cum a menționat cândva Jean Monnet, unul dintre părinţii proiectului politic european la care, din fericire, România este parte („Europe will be forged în crisis and will be the sum of the solutions adopted for those crisis”), este de actualitate prin magnitudinea fără precedent a crizei pandemice (Lagarde, 2020). Or, această magnitudine este declicul spre a înțelege că, în general, compromisurile admise nu sunt simple excepții temporare, ci semnele noii structurări de care avem nevoie în gândirea noastră, nu numai economică, ci în toate domeniile care definesc relaționarea cu planeta, cu resursele ei. Economia verde este întoarcerea la momentul când gândirea economică a luat-o razna prin a decreta că singura ei eficiență constă în profit. Din nefericire, continuăm cu acest păcat, cu recunoașterea că am distrus mediul natural al existenței. Schimbarea contractului social trebuie să se dezlege de teoria veșnicei dezvoltări prin expansiunea cantitativă a consumului de resurse pentru producție și pentru existență. Avem deja exemple: o supraofertă de combustibili, ca dovadă a scăderii interesului pentru el; nanotehnologia pătrunde în toate domeniile vieții noastre cu cel mai mic consum de resurse, dar cu cel mai reușit impact de eficiență.
Cum inventivitatea umană este o emoție care rezonează cu perfecțiuneași cum fondul existenței noastre este unul medical, în primul rând, să ne întoarcem privirile spre specialiștii din domeniu. Unul din ei este Eliot Sorel (Clinical Professor of Global Health, Health Policy and Management and of Psychiatry and Behavioral Sciences, The George Washington University, Washington, DC, USA), de la care reținem un îndemn imperativ al vremurilor de azi: „să revizuim contractele noastre sociale, să le facem transparente pentru toți și să le asigurăm cu mecanismele necesare de a le aplica pentru sustenabilitatea și eficacitatea lor, pentru a corecta inechitățile produse de stresul pandemic, …. să revizuim presupunerile despre tripleta sănătate, economie și mediu” (Sorel E.: „The social brain: Wired to connect and belong”, World Soc Psychiatry, 2019).
Credem că motto-ul acestei opinii confirmă convergența ideii de revizuire, în tot ceea ce gândim, în tripleta existenței omului și demersurile lui spre mai bine, ancorate în cele trei politici publice majore așezate într-o nouă ordine de priorități: de sănătate, economice și de mediu. Intuitiv, devierile presupuse de până acum merg în același sens.
Autori: Dr. Napoleon Pop Dr. Valeriu Ioan-Franc
