Recenta întâlnire de lucru dintre preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, în vederea pregătirii unei poziţii comune convenite pentru viitorul Summit al Consiliului European din 28-29 iunie a.c. ne reconfirmă faptul că reformarea UE este în primul rând un demers politic pentru realizarea unei mase critice de voinţă a statelor membre pe o agendă care să dea viaţă liniilor directoare privind destinul UE elaborate de Comisia Europeană. În centrul atenţiei stă îmbunătăţirea funcţionării Uniunii Economice şi Monetare, adică a zonei euro, care nu poate fi disociată de buna funcționare a monedei unice – euro.
Este de observat că reformele prevăzute pentru zona euro, în limitele împinse de Macron şi mereu amendate de Merkel, îşi caută susținători politici într-o Uniune divizată, iar demersul este de a începe cu ceea ce este nucleul care poate ţine şi pe viitor Uniunea strânsă, adică acea parte a ei unde fluxurile pieței sunt denominate și susținute de circulația monedei unice. Ca urmare, periferia UE, în general, şi ”periferia” reprezentată de ţările cu derogare de la euro sunt chemate să întărească nucleul dur şi nu invers, şi vom vedea noile sublinieri de oportunitate politică care nu trebuie scăpate de România. Dar, ceea rămâne important, de altfel pentru tot parcursul proiectului european de integrare, fundamentat de oportunitatea politică de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial, este realizarea etapă de etapă a unei mase critice de voință politică a statelor membre pentru o agendă tehnică, mereu pusă în aplicare de voința de acțiune a politicienilor.
Am repetat mereu şi o spun şi acum că euro, cu consecinţa creării zonei euro, a fost şi rămâne un proiect politic prin natura deschiderilor şi constrângerilor simultane la care trebuie să se angajeze politic statele membre. Crearea euro a sfidat două teze tabu tocmai prin voința politică, pe cea a pre-eminenței uniunii politice asupra monedei acesteia, lucrurile fiind inversate, şi teoria zonelor valutare optime (OCA). Euro a fost şi un proiect neterminat, după cum afirma părintele acestuia, Otmar Issing, iar piesa lipsă, pilonul fiscal, a fost înlocuită cu asumarea politică, de către șefii de state şi guverne, a unei discipline în politicile economice prin Pactul de Stabilitate şi Creştere (PSC) şi a unei coordonări economice de excepție între statele folosind moneda euro. Criza zonei euro sau chiar a monedei euro s-a datorat în primul rând diminuării responsabilității faţă de angajamentele politice de a respecta cu consecvență ”reţeta tehnică” a PSC. PSC a fost gândit să dea sustenabilitate monedei unice, însă acest lucru s-a întâmplat numai în euforia perioadei faste de funcționare a euro, care a precedat izbucnirea crizei financiare. Ulterior, criza a introvertit statele membre spre problemele sociale interne, dându-se prioritate naţionalului faţă de comunitar. De aici au început devierile care au devenit o problemă pentru ceea ce se considera o Europă Unită.
Adoptarea euro de către România are nevoie de un angajament politic serios, iar unele exerciții ale ei de convergență ex-zona euro (unele reușite) ar trebui să intre într-o etapă nouă, mult mai susținută politic. Un minus de la convergența economică şi monetară nu poate fi atribuit decât lentoarei şi parțialității convergenței juridice, care nu poate fi pusă în dinamica necesară decât printr-o voință politică tare, aceea de a legifera regulile prin care se poate asigura toate celelalte convergenţe. Dezbaterea pe reformarea zonei euro face apel tot mai mult la respectarea regulilor care o fac funcţională, iar acest principiu trebuie să ne călăuzească şi pe noi.
De o manieră simplificată, să ne punem întrebarea cine poate să-şi asume, în afară de factorul politic, ducerea la îndeplinire a angajamentelor asumate de România, ca parte contractantă la TFUE, atunci când vorbim de renunțarea la derogarea de a mai folosi moneda națională cu consecința cedării politicii monetare naționale către BCE? Pentru a răspunde la această întrebare, sunt de subliniat două aspecte de fond privind caracterul de proiect politic al euro. Primul aspect trebuie interpretat ca fiind voința României – şi nu o impunere din partea UE – de a adopta euro, ceea ce implică o voinţă politică tradusă printr-o preocupare şi organizare instituțională autentică şi credibilă a demersului național în ochii partenerilor comunitari. Crearea Comisiei Naționale de fundamentarea a Planului de adoptarea a monedei euro a iniţializat acest proces şi reţinem că unul din documentele pe care trebuie să-l pregătească până la sfârşitul anului 2018 este Declaraţia Politică de asumare a Calendarului de intrare a României în Mecanismul unic de supraveghere şi de adoptare a monedei euro şi a Planului naţional de adoptare a monedei euro. Cred că ne este clară necesitatea tracțiunii politicului pentru aspectele tehnice etapizate ale adoptării euro, respectiv consensualizare şi coagularea unei voinţe politice naţionale în primul rând din raţiuni de oportunitate politică şi geopolitică a apartenenței României la UE. Astfel de oportunităţi sunt completate de ceea ce menţiona premierul României, Viorica Dăncilă, în cadrul Comisiei Naţionale, de oportunitatea momentului, respectiv ”dorinţa Comisiei Europene de a sprijini ţările membre pentru convergenţă şi pentru pregătirea întrării în zona euro”. Toate aceste oportunităţi se constituie în așteptările României de la apartenența sa la UE. Nu este vorba de a adopta moneda euro în sine, ci de a dispune de un vehicul care să dea României completitudinea statutului ei de stat membru al UE.
Al doilea aspect ne indică faptul că fără voinţă politică consensualizată în jurul proiectului de adoptare a euro este imposibil să gândim realizarea măsurilor de ordin tehnic legate de convergența juridică, economică şi monetară în termenii prevăzuți de TFUE, într-o perioadă de timp care excede ciclurile electorale. Ceea ce rezultă în mod evident este necesitatea unui echilibru între tratarea politică şi tehnică a pregătirii pentru adoptarea euro, fără a exagera nici pe una nici pe alta, dar recunoscând sinergia obiectivă dintre acestea şi a modului în care fiecare abordare asigură valenţele celeilalte.
În ştirea de la Berlin care face referire la întâlnirea tehnică dintre Merkel şi Macron se face remarca că reformarea UE se face şi pentru a face faţă provocărilor de la nivel global, care ”amenință suveranitatea comunitară”. Mai mult, în ştirea preluată din Die Welt se spune că suveranitatea comunitară urmează să fie testată în contextul noii ordini mondiale. Macron subliniază că ”trăim un moment de aventură europeană care este unic” prin apariţia de dubii şi a unor noi viziuni naționaliste. Faţă de aceste aprecieri, poziţionarea României nu poate fi decât una politică, sub umbrela suveranităţii comunitare, cu consecinţa de a o întării prin demersul consensualizat tehnic de a se apropia de nucleul dur al Uniunii și de a-i asigura completitudinea necesară.
Atât Macron, cât şi Merkel au relevat, așa cum rezultă din contextul știrii citate, că zona euro, pe lângă alte provocări, nu este suficient de rezistentă la crize, soluțiile celor doi fiind însă puțin divergente, prin nesuprapunere. Atenționarea este valabilă pentru toate statele membre ale UE, indiferent dacă fac parte din zona euro sau nu, primul pas care trebuie făcut fiind punerea în funcțiune a Uniunii Bancare. De aici trebuie să înțelegem nu numai împărțirea responsabilităților, dar și a riscurilor pe care le ridică actualele provocări la adresa stabilității Uniunii în ansamblul ei. Însăși ”protecția„ României față de aceste provocări, cu responsabilități și riscuri, trebuie asigurată prin apropierea ei de zona euro, completitudinea numerică a acesteia, creșterea forței ei economice și a disciplinei fiscal-bugetare fiindu-i de bun augur odată cu implicarea directă a României în mecanismele de stabilitate și prevenție a crizelor. Comisia Națională dă semnalul unei posibile solidarități politice, în primul rând, față de eforturile de reformare ale UE, iar prin finalitatea lucrărilor ei va răspunde pașilor tehnici pe care România și-i asumă ca implicare, conform cerințelor Art. 140 din TFUE.
Din păcate, de mai puțină solidaritate, deocamdată, avem parte din partea cancelarului Germaniei, care își dorește un ”FMI” al zonei euro care să acorde împrumuturi statelor în dificultate numai în condiții de constrângeri, de tip austeritate, cu asumarea individuală a riscurilor economice, în timp ce Macron pledează pentru o solidaritate europeană. Deși și pentru Merkel crearea Uniunii Bancare este o prioritate, amendamentele ei vin să dilueze propunerile de fond ale lui Macron prin care se dorește asigurarea zonei euro cu forță financiară mai puternică și dedicată, respectiv cu un buget propriu și un ministru de finanțe. Ceea ce observăm din posibila coagulare a unui punct de vedere franco-german înainte de Consiliul European din iunie a.c. este faptul că cei doi actori importanți conferă un caracter politic evident reformării zonei euro (ce sprijin au din partea ”coalițiilor” naționale din jurul lor), acesta fiind punctul de plecare. Tocmai acest punct de plecare devine şi referenţialul nostru politic de consensualizare pentru a menţine dinamica măsurilor care vor da viaţă convergenţei juridice, economice şi monetare în intervalul de timp propus pentru a fi pregătiţi să intrăm responsabil în ERMII.
